Mihail Vakulovski

 

Scris, băutură şi sex

            Cam asta face Henry Chinaski, naratorul cărţii „Femei” de Charles Bukovski – scrie, bea, are lecturi publice şi face sex. Scrie fiindcă asta îi face plăcere, are lecturi publice pentru că asta îi aduce bani şi aşa face cunoştinţă cu alte şi alte femei şi astfel nu mai trebuie să lucreze ca înainte. Henry (sau Hank) motivează că are mereu nevoie de femei din cauza copilăriei, cînd n-a avut parte de afecţiune şi iubire. Henry Chinaski este considerat un alter ego al scriitorului de origine germană, unul din cei mai citiţi scriitori americani contemporani, tradus masiv şi la noi, poate tocmai de aceea Charles Bukovski are o notă imediat după moto: „Acest roman este pură ficţiune şi nici un personaj nu intenţionează să portretizeze vreo persoană sau vreo combinaţie de persoane în viaţă sau decedate”. Sau poate că face această menţiune pentru că nu vrea să fie tras la răspundere de personajele feminine... – foarte reale şi credibile, de altfel („pentru mine femeile păreau aproape imposibil de imaginat în ficţiune fără ca mai întîi să le cunosc. Aşa că le exploram cît de bine puteam şi am descoperit în interiorul lor fiinţe umane”).

            „Femei” este un roman care se citeşte cu mare plăcere şi cu mare uşurinţă, de vacanţă, aş putea spune, eu l-am început în aer, în avion, şi l-am terminat la schi. Protagonistul cărţii este un scriitor alcoolic destul de bătrîn şi gras, care încearcă să-şi alunge ideea de ratare cu ajutorul alcoolului şi al femeilor, cu care nu se poartă tocmai frumos, zice el, dar de fapt nu le face altceva decît să le iubească (în felul lui, fireşte). Dar hai să vedem cum se autocaracterizează Chinaski: „Eram atras de toate lucrurile imorale: îmi plăcea să beau, eram leneş, n-aveam Dumnezeu, politică, idei, idealuri. Mă cuibărisem în nimicnicie; un soi de nefiinţă pe care o acceptam. Nu făceam pe interesantul. Nu voiam să fiu interesant, era prea greu. Ceea ce voiam cu adevărat era doar un spaţiu moale, ceţos, în care să trăiesc şi să fiu lăsat în pace. Pe de altă parte, cînd mă îmbătam, urlam, înnebuneam, îmi pierdeam controlul. Cele două feluri de comportament nu se potriveau unul cu celălalt. Nu-mi păsa”, „Nu puteam să sufăr frizerii, aşa că mă tundeam singur, atunci cînd nu aveam în preajmă vreo femeie care să facă treaba asta. Nu-mi plăcea să mă rad, dar nu puteam suferi nici barba lungă, aşa că mă tăiam cu foarfeca la două-trei săptămîni. Vederea mi-era slabă, dar nu-mi plăceau ochelarii, nu-i purtam decît la citit. Aveam propriii mei dinţi, dar nu prea mulţi. Chipul şi nasul mi-erau roşii din cauza băuturii, şi lumina îmi rănea pupilele, aşa că mijeam ochii îngustaţi. Locul meu părea să fie într-o mahala sordidă de oriunde”. Deşi personajul e foarte desfrînat – limbajul fiind direct şi ca-n viaţă sau ca-n Henry Miller, găsim în carte foarte multe lucruri interesante despre scris şi scriitori, despre femei, despre relaţia dintre femei şi bărbaţi, despre băutură, viaţă, alegere, oameni, sfaturi utile şi haioase, fragmente întregi numai bune pentru citate. N-am să mai citez, dar mi-am însemnat cu creionul aceste fragmente şi ştiu c-o să mai revin la ele. Voi – citiţi cartea, dacă nu sînteţi lupi moralişti sau fanatici religioşi. Distracţie plăcută!

Charles Bukovski, „Femei”,

Ed. Polirom, Iaşi, 2012

Traducere: Florin Şlapac