Mihail Vakulovski

Şi a fost...

            „Şi a fost noapte...” este ultimul roman al lui Aureliu Busuioc, carte pe care a reuşit s-o publice şi s-o lanseze datorită editurii chişinăuiene Cartier, cînd a anunţat că e ultima lui ieşire publică, mesajul lui emoţionant putînd fi ascultat pe youtube, filmuleţ pe care l-am văzut imediat ce a apărut. Impresionîndu-mă sincer, l-am recomandat şi prietenilor români, care poate că pînă atunci nu auziseră de Aureliu Busuioc, scriitor pe care ar cam trebui să-l cunoască, Aureliu Busuioc fiind unul din scriitorii români din Basarabia cu adevărat importanţi, alături de alţi prozatori 60-şti interesanţi, precum Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Nicolae Esinencu, George Meniuc sau Ion Druţă, de exemplu. Busuioc ne spunea atunci să iubim şi să fim iubiţi („Aşa a făcut Dumnezeu, a hotărît că 84 de ani este vîrsta la care oricine poate să-şi facă de cap, poate să facă orice. Dar tot Dumnezeu a hotărît să le ia celor de 84 de ani instrumentele care le-ar permite să facă orice… Aşa că astăzi este ultima mea întîlnire… Vreau sa mă pregătesc pentru cele veşnice, pentru că, dacă am trăit viaţa fără nici un Dumnezeu, e timpul ca spre sfîrşit să mă întorc la drumul cel drept şi să încerc să-l pătrund pînă la sfîrşit aşa cum a hotărît Dumnezeu în prima lui hotărîre. Nu ştiu dacă am să reuşesc. În orice caz, vreau să las în urma mea o amintire plină de... nici nu pot să spun de ce... De fapt, de amintiri mai mult sau mai puţin bune, de hotărîri mai mult sau mai puţin idioate, de tot ceea ce este viaţa unui om, la urma urmei. Şi vreau în felul ăsta să demonstrez că am fost şi eu om, măcar acum, la sfîrşit să mi se recunoască lucrul acesta. Am avut foarte mulţi prieteni, care pînă la urmă s-au dovedit a fi mai puţin prieteni decît poate ar fi fost cazul. Am avut duşmani, care şi ei, la rîndul lor, s-au străduit să-mi demonstreze că sunt mai duşmani decît m-aş fi aşteptat. Dar de ce să pomenesc, de ce să vorbesc de asta, dacă, să zicem, un coleg, pe care încercam să-l stimez într-o vreme, începe un articol al lui despre mine, în una din cărţile lui, în felul următor: ,,Poetul cutare, cu un picior în groapă, încearcă s-o facă pe postmodernistul”. Nu m-am supărat, am hotărît că cel mai bun lucru la asemenea atacuri e să nu răspunzi, nici nu e cazul, pentru că ei aşteaptă răspunsul acesta al tău şi, dacă nu li-l dai, sunt derutaţi. Şi, la urma urmei, stai şi te gîndeşti: Doamne, Dumnezeule, în ţara asta nu este o lege care să le interzică cetăţenilor săi să se nască idioţi! Cam asta am vrut să vă spun. De altfel, ar fi trebuit să vin cu un sandviş uns pe o parte cu sare, pe cealaltă parte cu zahăr, dar ce rost are. Nu mai are niciun rost. Aşa că vă doresc să fiţi sănătoşi, să fiţi dîrji, bravi, să luaţi cele mai potrivite hotărîri, pentru că în viaţă cea mai măruntă hotărîre poate să-ţi întoarcă viaţa în altă direcţie. Să fiţi sănătoşi şi nu uitaţi să vă iubiţi, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieţii şi unde nu este dragoste nu este nimic. Să trăiţi, să fiţi sănătoşi şi să fiţi întotdeauna îndrăgostiţi”).

În ultimul său interviu, pe care am avut onoarea să-l fac chiar eu şi pe care-l puteţi citi în Tiuk!, la întrebarea „cît de importantă este iubirea pentru dvs. ca scriitor?”, Aureliu Busuioc  îşi exprimă aceeaşi idee ca şi-n acea ultimă întîlnire cu publicul: „Cred că acest sentiment lunecos este important nu numai pentru un scriitor. Unde nu este iubire – nu este nimic. Chiar şi în dragoste!”. Ca şi „Singur în faţa dragostei”, cel mai cunoscut roman al său, reeditat tot de Cartier, şi cîntecul lui de lebădă (neagră!) e tot un roman de dragoste. Un roman istoric de dragoste pe care-l dedică memoriei soţiei sale. Naraţiunea are loc la sfîrşitul celui de-al II-lea Război Mondial, cînd armata română trece de partea armatei roşii şi oberleutnantul austriac Werner Storch e luat în prizonierat de foştii aliaţi, cu care cu cîteva minute în urmă erau mari prieteni. Cît a stat în satul basarabean – s-a îndrăgostit de fata gazdei, care seamănă cu Deanna Durbin, actriţa din ultimul film văzut în timp de pace. Un roman social – ca şi „Singur în faţa dragostei”, în care e prinsă o perioadă foarte tulbure din istoria universală în general şi din istoria Basarabiei în special – cînd basarabenii s-au refugiat în România, au fost luaţi pe front de români, apoi cedaţi ruşilor, războiul, foametea. Dar povestea celor doi îndrăgostiţi se încheie cu bine, cumva asemănător cu perechea de lebede de la începutul romanului, care, chiar dacă au avut o soartă tragică, puii lor – care le seamănă leit (unul alb-alb, celălalt negru ca tăciunea!) – îşi continuă viaţa, neamul merge înainte.

Romanul „Şi a fost noapte...” este foarte bine scris şi are tot ce-i trebuie ca să te prindă în mrejele lui: începe cu acea povestioară simbolică cu lebedele, apoi trece direct la subiectul foarte captivant despre dragoste şi putere, în care existenţialul e combinat cu socialul şi istoricul, romanul încheindu-se la fel de frumos cum începuse. O carte care i-ar fi plăcut cu siguranţă celeia căreia i-a fost dedicată, dar care n-a avut norocul s-o citească. Tu însă ai şansa asta – n-o rata! Lectură plăcută şi utilă.

Aureliu Busuioc, „Şi a fost noapte...”,

Ed. Cartier, Chişinău, 2012