Mihail Vakulovski

SalVictimele naratorului antonescian

„Cine are povestea are şi puterea”

            Liviu Antonesei este unul din cei mai buni poeţi „optzecişti”, dar scrie la fel de bine şi eseuri, şi proză, „Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia” fiind cea de-a treia carte de proză a scriitorului. Pe celelalte două le păstrez în primul raft, le-am găsit dintr-o privire: „La Morrison Hotel” şi „Check Point Charlie”, pe care o puteţi descărca gratuit de pe site-ul revistei LiterNet, mai exact de aici: http://editura.liternet.ro/carte/79/Liviu-Antonesei/Check-Point-Charlie.html. Cred că am scris despre ambele, că prea-s însemnate şi subliniate (cu creionul!), mi-au plăcut ambele tare mult, de aceea vă invit la lectura acestui al treilea volum de proză al lui Liviu Antonesei, dar vă îndemn să salvaţi şi „Check Point Charlie”!

            „Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia” cuprinde unsprezece povestiri, cum aflăm chiar din subtitlul cărţii, povestiri pe care Liviu Antonesei le vrea realiste, unele chiar avînd scopuri precise, mai mult decît literare („Recunosc. De obicei îmi mint cititorii şi, pe cît e posibil, încerc să-i mint frumos. Inventez personaje plecînd de la un nas ciudat ori de la mişcarea unui fund de femeie, apoi brodez poveşti în jurul lor după cum îmi aleargă imaginaţia. Şi mereu caut să dau un aer de implacabil, lucrurile nu pot sta decît aşa, de autenticitate. De data aceasta însă vreau să fiu cît mai onest cu cititorii mei, mi-am propus să smulg personajele direct din realitate şi să încerc să le reconstitui povestea din fapte reale, să-mi limitez cît mai mult imaginaţia”). Stilul, scriitura lui Liviu Antonesei te vrăjesc chiar de la începutul cărţii, aşa că dacă vrei să citeşti o proză să vezi cam cum e cartea, rămîi lipit de „Victime…” cam cum ar fi vrut să stea Thomas de Ewa în „Ocolul Cracoviei într-o singură noapte, laolaltă cu incredibila şi banala poveste de dragoste a unui turist yancheu”. Acţiunea acestui text are loc în noaptea dintre ani, naratorul şi iubita lui observînd o pereche interesantă şi ciudată care se află la începutul şi poate şi sfîrşitul relaţiei lor de dragoste, despre care nu mai ştiu absolut nimic, dar o refac-desfac ca pe un kalaşnikov, imaginaţia continuînd viaţa realităţii. În „Într-un sat din secuime, icoana Maicii Domnului a început deodată să vorbească” (da, nu doar titlul cărţii e aşa lung) minunea e dublă – sau triplă – pentru că icoana vorbeşte româneşte, ca şi popa ungur! Ca şi-n poemul „O femeie tînără spune” de Caius Dobrescu, în „A doua mărturie a Mariei, cealaltă Marie” Liviu Antonesei are narator o femeie. O femeie de 40 de ani care insistă „să aflu ce e cu mine”. A fost şi la psihologi, dar n-a mers, aşa că încearcă terapia prin scris, proza dorindu-se a fi caietul, jurnalul ei, în loc de blog, cum ar veni: „Eu, eu pentru mine scriu aici, ca să aflu ce e cu mine, ce n-a mers de sunt aşa de nemulţumită de viaţa mea, că nu e doar criza vîrstei de mijloc, nu e doar asta”. „Ziua în care a început să moară tata” e un text autobiografic şi totodată un imn tatălui. Următorul text împrumută cărţii titlul, ca-n albumele muzicale, şi e la fel de dureros ca şi textul dinainte, pentru că porneşte de la moartea mamei, din prezent, şi se duce-n trecut, pînă-n copilărie. „O dimineaţă foarte bună pentru un drum spre plajă” e o povestire simplă, în care naratorul se duce să vadă mormîntul lui Kazantzakis („nu am văzut niciodată un mormînt mai potrivit pentru un mare scriitor”), apoi vede un alt cuplu ciudat, ceea ce-i aminteşte de vizita de aseară de la o cîrciumă tradiţională. În „Ce căuta neamţul în Polonia” naratorul nostru îl serveşte pe-un neamţ care nu prea avea ce căuta în Cracovia cu mîncare românească, cea mai delicioasă gustare din viaţa lui. În „Neaşteptata apariţie a lui Poseidon pe insula lui Zeus” se întîlneşte în două ipostaze diferite cu un bărbat care semăna exact cu imaginea lui mentală a lui Poseidon, zeu al apelor, o apariţie epifanică. „Nefericita aventură a prietenului meu Adam Leon, profesor, literat, fotograf şi martir” e o proză cu miză mai mult existenţială decît literară, dar care a ieşit perfect din punct de vedere literar şi sper că şi-a atins şi scopul real, dacă a fost scrisă pentru a-şi ajuta un prieten, aşa cum reiese din acest text foarte frumos cu un personaj atît de viu, cu care ne putem întîlni la o lansare sau la un tîrg de carte, o situaţie în care ar putea nimeri şi Liviu Antonesei, şi orice alt scriitor bun la suflet. „Un preşedinte oarecare” e o proză şfichiuitoare despre un preşedinte ca-n titlu şi ca-n… viaţă, care cam pute a rahat – „mirosul său personal”. În ultima proză a cărţii, „Raport despre două cupluri smulse realităţii, însoţit de un comentariu vag, imprecis, privind realitatea ca atare”, scriitorul hotărăşte să scrie o proză realistă, aşa că-şi ia prosopul şi se duce la ştrand, unde urmăreşte două cupluri. Îşi face o părere despre fiecare personaj în parte, apoi îl cheamă pe primul detectiv român de după căderea comunismului şi-l roagă să-i monitorizeze şi să-i facă un raport despre cele două cupluri. Rezultatul a fost că impresiile lui iniţiale au fost incorecte şi eronate…

            Prozele lui Liviu Antonesei sunt ca filmele documentare, nu ca filmele artistice, în care vezi doar acţiune. În „filmele” lui Liviu Antonesei spectatorul-cititor nu e martor doar la o scenă de luptă, în care un soldat împuşcă cu kalaşnikovul, ci vede cum se îngrijeşte arma, cum se face-desface un kalaşnikov, cum se păstrează şi cum se foloseşte, ca-n romanul „Patologii” de Zahar Prilepin, unde – cînd citeşti cartea – parcă eşti printre personaje, aşa cum a fost Prilepin, de fapt. E şi o proză eseistică, cu textualism şi autoreferenţialitate şi trimiteri exacte spre chestii umane şi cotidiene, livreşti sau din lumea virtuală, cum e linkul spre site-ul gastronomic al lui Boerescu. De multe ori naratorul lasă microfonul vreunui personaj, ca-n „Nefericita aventură a prietenului meu Adam Leon, profesor, literat, fotograf şi martir”, de exemplu, alteori naraţiunea existenţial-socială se intersectează cu păreri psihologice şi filozofii scurte şi precise. Proză foarte frumoasă, despre care mulţi cititori pot visa că aşa ar putea să scrie şi ei, aşa cum se gîndesc adesea cititorii de poezie. O carte în care scriitorul încearcă să-şi salveze personajele sau să le victimizeze, în care avem mai multe unghiuri asupra cuplurilor, dar şi asupra morţii, o carte a cărei lectură te face să te simţi bine, o carte ca un film bun, ca un meci tehnic, ca o călătorie, fie livrescă, fie reală, o carte pe care o recomand cu drag. Lectură plăcută şi utilă!

Liviu Antonesei, „Victimele inocente şi colaterale

ale unui sîngeros război cu Rusia (Unsprezece povestiri)”,

Editura Polirom, Bucureşti, 2012