Mihail Vakulovski

Roşu, roşu, catifea

„Roşu, roşu, catifea,

Ce se dă nu se mai ia”

            Veronica D. Niculescu este o scriitoare tînără şi interesantă care s-a ţinut departe de găştile literare şi a scris şi a tradus mult şi bine. Aşa că acum a venit timpul să culeagă roadele acelor ani de „tăcere” şi îşi editează cărţile, făcîndu-şi loc tot mai sus, sus, sus, cum ar veni. Cea mai recentă carte publicată de Veronica D. Niculescu se numeşte „Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i”, editată de tînăra şi frumoasa editură bucureşteană Casa de Pariuri Literare. Volumul e compus din cincisprezece povestiri plus „Ce şi cît”, o confesiune poetic-teoretică la fel de originală ca şi prozele din carte. Subtitlul cărţii, „Povestiri cu î din i”, sugerează, ca şi anii de după fiecare titlu al prozelor, că acţiunea are loc în timpul comunismului ceauşist din România, cînd numai cuvîntul România se scria cu „â” din „a” („R., r., c.” Fiind scrisă şi publicată, fireşte, cu „î” din „i”). Cartea e de povestiri, dar atmosfera e aceeaşi şi personajele au acelaşi stil de viaţă, social-politicul fiind foarte important şi… roşu-roşu, foarte puţin catifelat. Am putea zice că „Roşu, roşu, catifea” e o carte alb-negru ca şi televizoarele din comunism, pentru că atmosfera cărţii e aşa. Multe dintre personaje sînt copii, majoritatea de genul feminin, dar şi personaje împrumutate cumva de la alţi scriitori, cum e şi Grişa lui Cehov, de exemplu, pe care VDN şi-l imaginează în comunism. În „Cărămida” aflăm o metodă primitivă de avort, dar şi... prin 1988 nu era deloc uşor să găseşti o cărămidă. „Grigore” e despre prima ieşire în afara curţii a unui copil de aproape trei ani (e cu fratele mai mare, cu care ajunge şi-ntr-un subsol, unde băieţii mai mari fumează şi beau)… În „Micuţa Vera” (la fel se numeşte şi un film sovietic foarte, foarte îndrăzneţ pentru timpurile în care a fost făcut) o fetiţă este trimisă după sora sa, iarna, pe seară, ceea ce se transformă într-o adevărată aventură. În „Fericiri aiuritoare” ne amintim cum stăteam în rînduri şi ne duceam cu sticla de acasă, sticlă care dacă era cumva ciobită pierdeai timpul degeaba şi dacă erai copil (ca personajul) toate astea erau o adevărată povară. „Sîmburi” e una din cele mai bune proze din carte, alături de „Sfoara” şi textul care a dat şi denumirea volumului, „Roşu, roşu, catifea”. „Sîmburi” e despre cum dispăreau mamele şi surorile mai mari peste noapte, despre interzicerea avorturilor în comunism, interdicţie care de multe ori se termina tragic pentru mai multe femei deodată – gravida putea să moară la un avort ilegal, iar „medicul” putea să ajungă la puşcărie, ceea ce se şi întîmplă în „Sîmburi”, doar că narator e o fetiţă de 9 ani, Alexandra, care se confruntă cu alte probleme ale epocii. În „Zei” narator e un pisic abia născut, care descoperă cuvintele şi obiceiurile oamenilor, dar şi greutăţile prin care trec – de la cozile (nu-i place cuvîntul!) de la alimentară pînă la credinţă. „Linguri de lemn” e despre prima zi de şcoală a lui Grigore, despre uniformă şi despre inelul de la cravată (cravata pionierilor din URSS nu avea nevoie de inel), despre greutatea care apasă pe umerii părinţilor în vremurile grele şi despre inocenţa copiilor. „Papricaş” e o proză scurtă despre foame, iar în „Sfoara” o femeie e în noaptea de Revelion în tren, doar ea şi controlorul libidinos. În „Roşu, roşu, catifea” un bătrîn care „n-am făcut rău nimănui niciodată” este pîrît de vecini la Sanepid că apartamentul lui ar fi focar de infecţie, aşa că e nevoit să lase „hoarda” („ţine-v-ar moartea pe loc”) în casă. În apartamentul acesta e absolut totul ce puteai găsi în România epocii comuniste! Femeile de serviciu (toate – dolofane, aproape identice!) adună în saci ce e de aruncat (cu o mare opoziţie din partea bătrînului) şi ce e de păstrat (în saci, la balcon). Narator e bătrînul, care are un umor foarte fin („Fiindcă‑i tîrziu, vom face așa. Lolek și Bolek vor debarasa baia, femeile vor dezinfecta în urma lor, plus balconul. Eu trebuie să‑mi iau angajamentul solemn că între timp mă ocup de dormitor. Oricum, acolo nu‑i cine știe ce de aruncat, mă avînt, cu încîntare. Suspicioasă, Colonela umflă gușa. Doar cărți, arunc în joc. Cărți e cuvîntul cheie aici. Nimic, nimic, absolut nimic nu e mai plicticos pentru oamenii practici. Nici măcar ghidurile practice nu‑i atrag. Practic, Colonela acceptă imediat. Cu condiția să arunce și ea un ochi (oamenii ăștia vor să arunce totul!), să monitorizeze, nu de alta, dar „ca să iese bine”. Că poate vine supracontrol de sus. O să iese, o să iese…”). Obiectele îi trezesc amintiri dintre cele mai interesante. De exemplu, despre o pisică, Molly, căreia i-a scris un jurnal („Zi de zi cîte o pagină, două, nu prea mult, o mică însemnare, pe coli noi‑nouțe. Cel mai adesea, notam ce obiect a scos la lumină, făceam legături între data la care l‑a găsit și data legată intim de acel obiect, poate zodia în care ne aflam și zodia obiectului. Conjunctura în care l‑a găsit și cum se putea aceasta interpreta. Dacă revenea a doua zi la același obiect sau se îndrepta spre altul și altul. Fiecare gest al pisicii era încărcat de o însemnătate specială, în fața căreia reverența mea era însemnarea jurnalieră. Era o colaborare perfectă, viața se urnea, teancul de coli creștea. Și tot așa, pînă cînd într‑o zi Molly a dispărut”). Jurnal care a devenit un manuscris ce ar fi putut fi publicat. Acum, cînd au găsit în baie scheletul pisicii şi au plecat şi servitoarele, îşi zice că va scrie „O ultimă însemnare, ce va rotunji cartea. Văpăile rotocoalelor s‑au stins. Și dîra de praf se destramă din nou. Deschid pleoapele astea, albăstreala se limpezește și atunci dau cu privirea, lîngă umărul meu, de teancul de ziare. L-au uitat, nepricepuții. Și totuși, parcă îl luaseră. Ceva luaseră”. Luaseră… exact manuscrisul, tot ce putea rămîne în urma unei vieţi de om… „Roşu, roşu, catifea” e o proză despre relaţia om-societate-sistem-intimitate, care spune foarte multe despre viaţa din perioada comunismului second-hand din România ceauşistă. În „Jur!” VDN scrie descriind, de parcă ar croşeta frumos. În „Ace de siguranţă” ofiţerul de la Moravuri a prins o studentă în căminul băieţilor şi o interoghează ca la securitate, iar în ultima proză a cărţii, „O nespusă uşurare”, două fete aşteaptă într-un rînd imens ca să vadă Casa Poporului. Doar că pe fete le apucă nevoile fiziologice, aşa că sînt nevoite să abandoneze grupul şi să găsească două camere rămase şantier… O încheiere potrivită pentru locul şi timpul despre care scrie Veronica D. Niculescu în „Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i”. Dacă aţi trăit în perioada aceea şi vreţi să vă amintiţi cum a fost sau să vă bucuraţi că aţi scăpat de atmosfera aia sau dacă pur şi simplu vreţi să aflaţi cîte ceva despre comunismul românesc, în acelaşi timp avînd plăcerea lecturii, „Roşu, roşu, catifea” este una din cele mai bune variante posibilea. Lectură utilă!

Veronica D. Niculescu, „Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i”,

Ed. CDPL, Bucureşti, 2012