Liliana Corobca

 

KINDERLAND

 

Sigur, copiii nu trebuie bătuţi. Dar aşa îmi vine să-i fac uneori una cu pământul! Numai eu fac curăţenie în casa asta, mătur, spăl podelele în patru labe, lucrez până scot limba, în loc să mă joc şi eu, să mă uit la televizor ori să citesc ceva recomandabil pentru oamenii de 12 ani! Şi intră Marcel, murdar ca un porc, cu un braţ de scânduri pline de pământ şi de iarbă şi se plimbă cu beţele lui prin toată casa, ca apoi să le trântească în cea mai curată cameră! Unde tocmai am măturat şi era curat de lingeai mac! Şi nici de jucat nu se joacă, le lasă acolo, că-i vine o altă idee în cap, un alt joc ori nu mai ştiu ce! Am început să ţip la el, am luat mătura şi m-am repezit să-l bat. Iar el, când a văzut măturoiul lung deasupra lui, şi-a pus mânuţele pe cap şi s-a ghemuit în aşteptarea loviturii. Mi s-a părut atât de neajutorat. Nici măcar n-a înţeles de ce ţip şi de ce vreau să-l bat, nici n-a încercat să se apere, nu are pe nimeni cui să se plângă, mamă ori tată. Eu, ca soră mai mare, îl bat şi el doar pe mine mă are, şi pe Dan, care îl bate la orice pas, chiar dacă după aceea îl pupă. Şi m-am oprit cu mătura în aer şi nu l-am bătut deloc, niciun pic. Am încercat să-i explic, vezi Marceluş, eu am măturat un ceas, în timp ce tu te jucai afară, uite ce curat am făcut, iar tu cu beţele tale, cu care puteai să te joci în curte, nu să le împrăştii prin toată casa, ai făcut uite ce mizerie.

Am încercat să-i explic că n-a făcut bine, oricum beţele nu dispăreau dacă îl băteam. Aşa trebuie să procedezi cu copiii, să le vorbeşti cu blândeţe. Ei sunt mici, vor să se joace. Marcel a înţeles că pericolul a trecut, mătura nu mai plutea ameninţător deasupra lui, a promis solemn tot ce l-am rugat, chiar a cules trei paie de pe jos, chipurile strânge şi el. A zis că vrea să construiască un oraş. Şi de ce în casă, cum să construieşti un oraş în casă? Oraşele se construiesc afară. Ca să nu-l ploaie şi ca să nu-l calce cineva din neatenţie. L-am asigurat că nici eu şi nici Dan n-o să-i călcăm oraşul şi că afară poate construi o fântână, iar în casă nu poate, că nu are cum săpa groapa. Iar noi o să-l ajutăm. A venit şi Dan şi am dus beţele afară, iar după asta a trebuit să mai mătur o dată. Dar eram mândră de mine: nu l-am bătut. Am procedat corect şi pedagogic – l-am educat. Când voi avea copii, îi voi educa în duhul blândeţii.

 

*

 

Ca să pară amândoi cât mai bărbaţi, înjură foarte urât. Odată eram în casă, cu fereastra deschisă şi auzeam tot ce vorbesc ei. Venise la noi şi un băiat cu tată, de la care aveau ce auzi, trăgea acela câte o înjurătură şi imediat o repetau şi ceilalţi. Iar despre vreo fată, chiar dacă aceea era la grădiniţă, spuneau „curva ceea de Lenuţă”. Nu le plăcea, chipurile nicio fată, una că are părul prea scurt ori prea negru, alta că plânge ca o vacă la orice pas, că e alintată ori grasă ori că umblă din mână în mână. Dacă n-ai fi ştiut ce mici sunt, ai putea crede că sunt nişte moşnegi trecuţi prin ciur şi prin dârmoi. Aşa vorbesc ei de fete, dar e destul să se uite o mucoasă mai lung la ei, că se topesc imediat şi devin sclavii stricatelor, îşi dau şi cămaşa de pe ei. Mai n-am bătut-o pe una că l-a pus pe Dan să-i care căldările cu apă, două deodată. Eu car abia una. Pe ea o pusese maică-sa să ude roşiile din grădină şi de ce să care ea apa, hai să găsească nişte proşti de bărbaţi. Şi cum căra Dan cu limba scoasă, aşa căra. Că-i bărbat, că-i puternic, că are muşchi. Eu, dacă-l rog, nici nu mişcă din deget, că-i copil mic, încă nu învaţă la şcoală şi nu ştie nici a scrie. Dar curva ceea de Lenuţă sau Viorică, cu un cap mai înaltă decât Dan, slabă şi plină de limbrici şi poate şi de păduchi, ştie să-l învârtească pe degete şi să-l facă robul ei. Nici nu ştiam cum să-l aduc acasă, ca să nu se supere, el, cavalerul. A trebuit să-i zic că-l aşteaptă mama la telefon. A lăsat căldările în mijlocul drumului, era roşu şi respira ca o locomotivă. După ce Dan a plecat, i-am zis acelei Lenuţe că dacă o mai prind o dată că se leagă de fratele meu, praf o fac şi coafură afro pe gratis! Să-şi care singură căldările, că n-o să mănânce Dan roşiile ei, ca să-l pună la cărat apă. Acasă i-am ţinut morală lui Dan, care mi-a promis că nu va mai căra apă pentru ea...

 

*

Mama lui Grigoraş nu i-a trimis mult timp niciun ban. Vara, Grigoraş fura din grădinile oamenilor. Dacă îl prindeau, îl certau, îl urecheau, mai un picior în fund, mai un bici pe spinare. Unul cu căruţa l-a prins şi l-a bătut cu un bici care ustură foarte tare, dar nimeni nu s-a gândit că de viaţă bună n-ar fura Grigoraş, ci de foame. Şi nu moare nimeni fără două trei legume. Şi noi am furat porumb pe care l-am fiert. Numai de două ori, de foarte mare poftă. La oraş cumperi tot ce-ţi pofteşte inima. Dar la sat cine stă să vândă porumb crud?

Aşa că ne-am dus, chipurile, la vie, să mai aducem nişte iarbă la păsări, să vedem dacă s-au copt strugurii. Pe Marcel l-am lăsat în drum să pândească şi, când vede pe cineva, să sufle în fluierul luat special pentru asemenea ocazii. Să fluiere şi să fugă în via noastră. Dan mă ajuta la rupt ştiuleţii. Când sunt înfăşuraţi cu pănuşe, nu-ţi dai seama dacă sunt buni de fiert sau nu, de aceea trebuie rupţi mai mulţi şi, care nu-i bun pentru noi, e bun pentru găini sau porc. Am fiert câte trei pentru fiecare şi i-am sărat un pic şi ce-am mai mâncat... Ce bunătate! Şi noi avem lanul nostru de porumb şi, dacă n-ar fi fost atât de departe, am fi rupt de la noi. Tata a dat pământul nostru unor oameni care ne aduc şi nouă nişte grăunţe, o parte din roadă, dar nu prea mult, că munca şi seminţele costă mai mult decât roada şi nu merită să investeşti. Uneori e şi seceta atât de mare, că nici nu iese din pământ ce ai pus şi ieşi în pierdere. Înainte, spre via noastră, erau pe ambele părţi ale drumului numai ogoare, lanuri îngrijite, acum vezi doar pârloagă. N-ai de la cine fura un ştiulete de porumb. Şi via noastră e plină de pirău şi susăiţă. Şi maci portocalii am cules din vie. Am găsit şi un mac roşu, dar nu l-am rupt. L-am lăsat de sămânţă.

 

Nici Ştefănel nu are părinţii lângă el, de câţiva ani, îl creşte bunica. Acum e nebun, îl vizitează câinele. El îi dă oase, dar câinele nu vrea, că fantomelor nu le este foame. Ştefănel îl roagă frumos, plânge prin somn noaptea şi ziua, când e treaz, îi zice câinelui pe care îl vede doar el: „Ia osul!” Cu toate că l-a iertat, câinele nu ia osul. Ştefănel a înnebunit de propria răutate. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de câinele lui. Nici bunica nu avea voie să-i dea de mâncare. Zicea că-l hrăneşte numai el. Apoi chema copiii şi le arăta concert cu câine. Ce se întâmpla acolo, nu ştiu sigur. Dan a fost o dată şi, când s-a întors acasă, s-a pus pe bocit. Când l-am întrebat de ce plânge, a zis că-i este milă de câinele lui Ştefănel. Îl chinuieşte cu osul. Îl ţine flămând, adună mai multe oase sau un singur os mare şi bun şi îl plimbă câinelui flămând pe la nas. Sfârşitul concertului ştiu cum este: câinele pierde speranţa că va primi osul, intră în cuşcă şi plânge ca un om. Dar Ştefănel tot nu se îndură şi nu-i dă nimic şi nu lasă niciun copil să-i dea de mâncare. Copiilor le era milă şi aruncau seara peste gard oase sau bucăţi de pâine. Dar, de cele mai multe ori, mâncarea nu nimerea lângă câine şi acesta mai mult se chinuia să o ajungă. Dacă surprindea bunica dându-i câinelui de mâncare, Ştefănel lua totul înapoi, cât mai era, vărsa apa şi ţipa la bunică. Cică el dresează, educă, antrenează câinele şi nimeni să nu se amestece. Şi la urmă, când „concertul s-a terminat”, el zicea: bine, vino şi ia-ţi osul, na osul, Rex! Şi în ochii câinelui se trezea un fel de speranţă sau recunoştinţă, câinele se gândea să iasă din cuşcă şi, dacă ieşea, timid, atent, Ştefănel totuna îl mai bătea o dată, cu picioarele, cu nuiaua, iar Rex abia reuşea să intre înapoi. În acest moment, copiii mai miloşi izbucneau în plâns şi plecau acasă, iar Ştefănel le striga din urmă: Mucea! Muiere! Pişoarcă! Şi dacă nu ieşea din cuşcă, câinele era bătut cu nuiaua chiar în cuşcă, până ieşea, ca să-l poată bate mai bine.

 

E destul să te sui pe un acoperiş de sarai, nu atât de înalt ca acela de la casă, ca să îţi dai seama cât de mici sunt copiii, dar şi oamenii maturi, se văd ca nişte animăluţe, mici şi nesemnificative. Ce drept are un copil să chinuiască un câine, ce drept? E şi el mic, o gânganie acolo pe faţa pământului...

 

Câinele era tot mai slab. O fetiţă i-a spus bunicii că o să moară câinele de foame şi că-l omoară în bătăi Ştefănel. Bunica i-a răspuns să aibă grijă de dobitoacele ei şi să nu poarte grija la tot satul. Iar la şcoală se zice că a fost o adunare unde l-au criticat pe Ştefănel că chinuieşte pe prietenii noştri, animalele. Că nu-i frumos, trebuie să ai grijă de ele, să-ţi fie milă, să le dai apă şi mâncare, că ele sunt în lanţ, ne iubesc şi depind de noi. Ştefănel a zis că a văzut la televizor că aşa se dresează câinii ca să ajungă adevăraţi prieteni apărători ai omului, iar câinele lor e foarte rău şi mănâncă oameni, dacă nu-l educi. Şi că sunt oameni care se bat şi se omoară între ei, părinţi care-şi bat copiii mai rău decât el propriul câine şi nimeni nu le face adunare ca să-i critice. L-a învăţat mama lui să spună asta, dar nu este adevărat că e atât de rău câinele lor şi că mănâncă oameni. E chiar foarte cuminte şi te priveşte cu ochi de om chinuit. Apoi Ştefănel a chemat toţi copiii, haideţi, daţi-i oase acum! Copiii i-au întins oasele, dar câinele nu a vrut. Nici nu s-a mişcat din cuşca lui. Ştefănel l-a învăţat să mănânce numai bătându-l, adică vrei mâncare, primeşti bătaie, nu vrei mâncare, nu primeşti nimic. Şi câinele se temea să mănânce. Ştefănel fâlfâia cu nuiaua, hai daţi-i oase, proştilor! Un copil a aruncat cu un os în el şi l-a nimerit drept în cap. Ştefănel a prins băieţelul şi cu aceeşi nuia cu care bătuse câinele, a început să bată copilul. Iar aceluia tocmai îi venise mama acasă, era un copil cu mamă. Ştefănel nu bănuia ce înseamnă asta.  Mama aceluia, ca un balaur care scotea foc pe gură, cu o falcă în cer şi alta în pământ, a venit la vinovat acasă. L-a scuturat de două ori pe Ştefănel şi l-a pus pe fiul ei să-l bată pe Ştefănel cu nuiaua aceea.

Probabil că în clipa când a ridicat nuiaua să-l lovească, câinele a murit şi s-a mutat în stăpânul lui. Ştefănel a început a scânci ca un câine şi privea la copilaşul pe care-l bătuse un pic mai înainte cu ochii jalnici ai lui Rex. Copilul s-a speriat şi a început s-o roage pe maică-sa: Dă drumul la câine! Dă drumul la câine! Bunica striga şi ea să nu-i ucidă nepotul, mama băiatului s-a dus la câine, a tras de lanţ şi l-a scos mort din cuşcă. Ştefănel urla prelung, ca un câine care anunţă moartea cuiva. Mama s-a speriat şi ea, şi-a făcut cruce, şi-a luat copilul  speriat în braţe şi a luat-o la goană, strigând: „Ducă-se pe pustii! Ducă-se pe pustii!” Ea zice că de atunci a rămas băieţelul ei bâlbâit, că înainte nu era. Iar Ştefănel visează câinele cu osul, urlă ca un câine lup, la şcoală nu mai merge, din cauza pornirilor agresive. Poate muşca orice copil. Se pare că bunica lui a rămas tot bunică, nu s-a transformat în căţea bătrână, aşa cum presupuneam noi. Mama lui a venit acasă, după ce a vrut să vorbească la telefon cu fiul ei, iar acesta scheuna ca un căţel. La şcoală se vorbea că devenise un copil subdezvoltat, învăţa slab, subeducat, subnutrit, cu diferite anomalii, asocial, neprietenos, sadist, cu porniri criminale şi nu are ce căuta printre noi. Nimeni să nu se joace cu el, că de la muşcătura lui poţi muri. Bine că-i departe de casa noastră, că mi-aş fi făcut griji pentru fraţii mei. Apoi l-au dus la nu ştiu ce spital, dar nu l-au vindecat. Oamenii au zis că şi animalele se răzbună, că nu-ţi poţi bate joc de fiinţe nevinovate fără pedeapsă. Că el avea în piept inimă de câine rău, în timp ce Rex a suportat totul şi nu a muşcat pe nimeni niciodată. Un înger de câine. Mie şi acum îmi pare rău că nu am reuşit să-l salvăm. Să ne fi dus noaptea, cu Dan, să-l dezlegăm şi să-l luăm la noi. Ştiam doar că-l chinuieşte. Am văzut o dată câinele acela. Ochii aceia de animal neputincios. Nu ne dădeam seama cât de slab este din cauza blănii, prin care nu i se vedeau oasele. Nici nu credeam că va muri atât de repede. În timp ce de câine mi-e milă şi acum, văd privind din cuşcă, ochii lui, trişti şi resemnaţi, de Ştefănel nu mi-e milă deloc. A primit ce a meritat. Le-am zis fraţilor mei să nu chinuiască niciodată animalele, să nu păţească la fel ca Ştefănel. Mama lui zice că e vrajă şi umblă pe la mănăstiri şi pe la babe să scoată câinele din el, dar Ştefănel a înnebunit de tot şi degrabă va muri, a slăbit, nu mai mănâncă nimic, copiii îi arată oase şi el urlă ca un câine. Mama lui a plecat iar după bani lungi, bunica îl îngrijeşte. Nu mi-e milă. Aşa-i trebuie. Răul are şi el limite şi trebuie pedepsit.

*

Dan nu-mi spune dacă iubeşte vreo fată, dar Marcel recunoaşte sincer cine îi place şi cu cine vrea să se însoare când mai creşte un pic. Precis că fata după care moare de drag Marcel, e îndrăgostită, de fapt, de Dan, cu care este în aceeaşi grupă la grădiniţă şi e de aceeaşi vârstă cu el. Marcel a adus-o la noi să-i arate nu ştiu ce jucărie şi fata s-a jucat cu tractoraşele şi maşinuţele noastre, ca un băieţel. Apoi s-au jucat în nisip şi am văzut cum Marcel a tras-o spre el, au căzut amândoi în fund şi el a sărutat-o, n-am văzut bine unde anume, că erau cu spatele la mine. Dar de pupat a pupat-o şi fata a stat cuminte, aşteptând până oboseşte Marcel. Apoi l-a căutat pe Dan cu privirea, eu curăţeam cartofi pe scări şi vedeam totul ca în palmă. Dan, bărbatul casei, nu se juca cu toţi mucoşii în nisip, ci s-a pus pe cărat nişte beţe dintr-un loc în altul, de parcă beţelor nu le stătea bine unde acolo erau. Eu nu i-am făcut observaţie, nu i-am zis că e inutil ce face el, ca să nu-l fac de râs faţă de copii străini, mai ales fete, l-am lăsat în pace. Şi era Dan al nostru atât de serios, încruntat, rece şi indiferent! Fata s-a ridicat din nisip, şi-a aranjat cosiţele, şi-a netezit rochia şi s-a băgat în faţa lui Dan:

– Ai nevoie de ajutor?

Dan s-a ferit de ea, cărând beţe mai departe, n-a zis niciun cuvânt, iar pe faţa lui n-a tresărit niciun muşchi. Te pomeneşti că mucea asta de fată vrea ca şi Dan s-o pupe! Era de aceeaşi statură ca Dan, frumuşică şi curăţică. Pentru Marcel parcă e cam devreme atâta pupat. Dar Dan poate fi mai tandru cu fetele, la o adică. Fata nu s-a lăsat intimidată de indiferenţa lui Dan şi s-a pus şi ea pe cărat beţe. Cărau amândoi şi nici nu se priveau. De ce nu l-am pus să măture prin curte? Ce curat ar fi fost acum, cu atâţia voluntari! Marcel stătea ca blegul în nisip, ameţit de atâtea senzaţii tari şi prelungite. Până şi eu cu Lucian nu ne-am pupat cu atât de îndelungată înfocare. Cresc generaţiile astea tinere, care mai întâi se pupă, apoi învaţă a merge. Dan cu frumoasa lui colegă de grădiniţă cărau beţe, dar numai eu am intrat în casă să duc cartofii şi, când mă întorc, nici urmă de Dan, nici urmă de fetiţă. Unde o fi dispărut atât de repede?

Marcel, când l-am întrebat, a strâns filosofic din umeri, ca un moşneag de 80 de ani:

–        Nu-s, mi-a răspuns el, scurt şi gânditor.

Parcă o iubea foarte mult, dar nu era gelos deloc. Crina este iubita mea, repeta el tuturor. Şi acum Crina dispare cu Dan, cu care sigur se joacă deja de-a doctorul prin vreun colţ ascuns al saraiului sau prin pod, iar lui Marcel nici nu-i pasă. Dan avea alte fete cu care se juca, i-am prins dezbrăcaţi, împungându-se cu beţişoare, chipurile s-au îmbolnăvit şi îşi pun injecţii. Lia mi-a spus că şi ea făcea la fel când era mică, când i-am spus că am prins-o pe sor’sa lecuindu-l pe Dan. Şi acum Dan o învaţă pe iubita lui Marcel şi tot aşa, ducând tradiţia mai departe. După părerea Liei, acestea sunt jocuri nevinovate de copii şi să nu mă neliniştesc. Eu mă tem ca fraţii mei să nu ajungă la fel ca verişorul Veronicăi, care s-a înfierbântat de prea tânăr, hărmăsar în călduri şi elev la şcoală şi nu ştie nimeni ce să-i mai facă. Nu poţi să zici că se strică băieţii dacă n-au tată, acela are tată şi ce folos! Tat’su a vrut să-i facă un bine şi l-a lăsat să cunoască femeia, să nu crească băiatul neîmplinit şi să înveţe procedura, ca să nu-l amăgească vreuna. Şi ce a ieşit! Aşa că, dacă ai tată, nu înseamnă că vei creşte un om ca lumea şi, dacă nu ai tată lângă tine, nu înseamnă că vei fi un bandit şi un stricat. Fraţii mei nu vor fi aşa. O prind eu pe Crina ceea şi îi zic să nu mai calce pe la noi. Învârteşte pe degete când un frate, când altul.

Lia a spus că nu-i bine să creşti băieţii fără fete, devin pe urmă timizi, retraşi şi proşti. Fetele sunt mai viclene şi mai mincinoase. E destul să-şi ridice una fusta, că-l şi obligă deja să se însoare. Las’să le mai pipăie puţin, să le dezbrace, că nu rămân gravide de la asta, le place şi lor, altfel n-ar sta ca oile. Dacă-i ţii din strâns, băieţii cresc ca-n pădure şi pe urmă trag ponoasele.

Dar Marcel e mic de tot, eu la vârsta lui...

Ei lasă, când sunt mici le plac fetele şi strigă în gura mare că le iubesc, dar cum cresc un pic, nici să audă de ele, nici să le vadă! Ce, băieţii noştri din clasă se uită la noi?

Se uită, se uită, ştiu eu că Lia are unul, deşi e cu un an mai mic ca ea. Părinţii amândurora ştiu de relaţia lor şi le-au luat bilete la circul din Chişinău. Deşi e destul de mică, Lia poartă ineluş de argint. Şi eu am lănţişor de aur, dar mă tem să-l port, să nu mi-l zmulgă de la gât vreun beţiv. Mie mi l-a cumpărat mama, iar ea a primit inelul de la iubitul ei, care-i duce geanta cu cărţi acasă şi o invită la plimbare, o învaţă să meargă cu bicicleta pe stadionul şcolii. E unul la părinţi, iar părinţii lui sunt foarte harnici şi nu au plecat în străinătate, ci lucrează în sat şi se descurcă, sunt cei mai buni gospodari din sat, au şi un iaz mic cu peşti, le merge bine. Da, eu am prea multe responsabilităţi ca să pierd timpul cu băieţii. Trebuie să am grijă de fraţii mei şi nu mai am timp de dragoste, ca alte fete.

 

*

Acum ştie toată lumea ce înseamnă „Al tău, al meu, al nostru”. Copilul tău dintr-o căsătorie anterioară, copilul meu dintr-o căsătorie anterioară, copilul nostru, din căsătoria noastră, acum. Tot mai mulţi asemenea copii la noi în sat, de pildă, băieţelul lui Costică, făcut cu Zmeoaica, după ce prima lui soţie l-a părăsit. L-a lăsat cu doi copii, doi băieţei, să aibă singur grijă de ei, drept pedeapsă pentru tot ce ea a îndurat cât au trăit împreună.

Rodica era foarte tânără când s-a măritat, nu avusese alt bărbat înaintea lui Costică, nici măcar n-o sărutase altcineva înaintea lui, nu avea deci ce să-i reproşeze. Diferenţa de vârstă  între ei era de zece ani. Era foarte gingaşă, subţirică şi frumoasă. După doar câteva luni de la căsătorie, devenise de nerecunoscut. Umbla cu o broboadă urâtă şi veche pe cap, cu galoşi de cauciuc şi ciorapi groşi în picioare şi purta mereu un fel de halat unisex, cum mai vedeai pe la muncitorii de la brigada de tractoare, pe vremuri, eu nu am văzut, că nu mai avem brigadă acum, dar aşa zice lumea. Arăta ca o babă de 40 de ani, dar nici acelea nu poartă broboadă sau galoşi, arăta mai degrabă ca o străbunică. Îi era foarte ruşine că se îmbracă atât de urât şi mergea repede pe drum, cu capul în pământ, evitând să intre în vorbă cu cineva. În general, nu avea nicio prietenă şi nu vorbea cu nimeni. Bărbatul ei nu-i dădea voie să se îmbrace frumos. Chiar şi până la fântână, dacă se îmbrăca cât de cât obişnuit, cu tricou şi pantaloni, şi o vedea Costică, începea s-o facă în tot felul şi s-o dezbrace încă din drum. Ea ajungea aproape goală în curte, alerga în casă, iar el îi arunca hainele în cuptor, le dădea foc, apoi intra în casă şi o bătea, până o umplea de sânge. Rodicăi îi era ruşine să strige, nu cumva să audă vecinii, să vină şi s-o vadă goală puşcă şi bătută ori să se plângă părinţilor. O soră de-a ei mai mică, colega mea de clasă, ne povestea tot. După ce a născut primul copil, a venit şi al doilea, dar bărbatul ei tot n-o lăsa în pace. S-a aruncat în fântână, zgâriindu-se la un cot şi la cap. Oamenii au scos-o şi s-au supărat foarte tare pe ea c-a spurcat fântâna. Nu mai e bună apa, dacă s-a aruncat acolo o femeie, şi ei trebuie acum să înconjoare jumătate de sat, să care, bătrâni şi bolnavi, două căldări grele de apă de cine ştie unde. A doua oară când a vrut să se arunce, a văzut-o un bărbat şi i-a zis, decât să moară atât de tânără, mai bine să plece în lumea largă. Că există viaţă şi dincolo de curtea ei. Ce a văzut ea la 20 de ani? Pleacă! Şi, cu prima ocazie, Rodica a plecat. Niciodată nu s-a mai întors la noi în sat, de ani de zile, n-a venit să-şi vadă copiii, nici nu le-a trimis bani, n-a dat niciun semn de viaţă. Părinţii ei evită să răspundă la întrebări legate de fiica lor, le este ruşine prin câte a trecut, fără ca ei s-o fi putut ajuta cu ceva. S-au bucurat s-o mărite de tânără şi să scape de ea.

 

            A stat cât a stat Costică cu cei doi copii ai lui, apoi şi-a dorit o femeie. Dar cine să se uite la un asemenea bărbat? Cum mai momea pe câte una, cea mai pricăjită sau mai urâtă femeie din sat, imediat se adunau la poarta lui o droaie de gospodine, cu mama urâtei în frunte, care ţipau la el: „Dă-mi fata înapoi, banditule! Vrei s-o pui pe foc, în loc de lemne? Ţi s-a făcut frig şi vrei combustibil?”  Erau multe, uneori înarmate cu topoare sau beţe şi Costică nu-şi punea minte cu ele.  În cele din urmă, s-a mutat Zmeoaica la el.

            Zmeoaica este o poreclă, pentru că este o femeie înaltă, puternică, zdravănă, când îndreaptă spre tine o ţâţă de-a ei, te subţiezi automat şi te cuprinde tremuriciul, iar dacă se supără pe Costică ori pe altcineva, scoate foc pe nări şi fum pe urechi. Mai avusese câţiva bărbaţi înainte, pe care îi bătea, când şi unde se nimerea. Se ducea singură acasă, apoi se întorcea după ei, îi aburca pe spate şi-i căra acasă. „Scoală, beţivule, te-am dus toată viaţa în spate, te-am tras după mine, şi din mijlocul drumului tot eu să te car!” Apoi, schimba tonul: „Beţiv şi rău, dar al meu!”

            Costică a adus-o din satul vecin şi a făcut cu ea un copil. Îi ştie de frică şi o respectă, din când în când mai ia bătaie de la ea. Dumnezeu îi mare şi bine faci, bine găseşti, rău faci, rău primeşti. Lumea zice că a primit ce a meritat.

Cică odată s-au dus bărbaţii, câţi mai erau prin sat, la cosit fânul. Îşi luaseră toţi ceva de mâncare, că aveau de muncit ziua întreagă; Costică găsise în frigider o bucată de iepure fiert. Pe la amiază s-au aşezat să mănânce. Dar numai întind ei masa, că apare Zmeoaica tunând şi fulgerând:

            – Ai luat iepurele de la gura copiilor, beţivanule!

            Şi a început a strânge din bucatele oamenilor, nu s-a oprit numai la iepure, a mai luat şi nişte plăcinte, şi ceva caş, să aibă ce mânca vreo trei zile, numai ceapa n-a interesat-o. Printre bărbaţii ceea era şi un armean care trăia de mulţi ani în satul nostru, cu armeanca lui, şi nu accepta ca femeile să-şi bată joc de bărbaţi.

            – Femeie nebună şi rea! s-a răstit el.

Atunci Zmeoaica s-a descălţat de un papuc şi l-a aruncat drept în capul armeanului. S-a descălţat şi de celălalt, oferindu-i-l în acelaşi mod lui Costică, şuierându-i:

            – Fără papucii mei n-ai ce căuta acasă!

Şi a plecat desculţă şi triumfătoare, lăsând bărbaţii flămânzi şi umiliţi în mijlocul câmpului.