Moni Stănilă

Trecea un prinţ călare

A țintit cu grijă în stânca de peste fluviu. Sfoara s-a întins frumos. Se apropie, îmi face semn să mă prind de gâtul lui cu brațele, iar cu picioarele să îi cuprind mijlocul. Mă prind ca un scai, cu ochii strâns închiși. De acum nu mai văd, doar aud. Aud cum își potrivește palmele pe funie. Simt inima mea cum bate cu teamă. O încearcă. Îi simt oasele în mișcare sub straturile de carne. Simt inima lui cum bate cu teamă. Sunt așa de epuizată încât refuz să mă mai gândesc. De piciorul lui stâng a prins mai devreme o funie pe care a legat-o de piciorul meu drept. La o distanță de aproximativ un metru și jumătate. Așa că îmbrățișându-i mijlocul cu picioarele nu mi-e foarte comod.

Face o mișcare bruscă și, ca şi cum aerul s-ar transforma într-o fâşie elastică invizibilă, îmi simt ceafa lovindu-se de aer, coborând, revenind, îmi pierd respiraţia, tot aerul îmi rămâne blocat undeva între gât şi plămâni, provocându-mi greaţă. Se aude un fâșâit prelung și bănuiesc balansarea corpurilor de-a lungul funiei. Mișcarea se armonizează și exact când aerul din gât pare să se topească și să accepte interacțiunea dintre trupurile noastre și golul de sub funie, mâinile lui se desprind și mă îmbrățișează. Mi se pare că țip, dar nu mă aud. O pungă de aer rămasă în corpul meu îmi urcă în cap şi rămâne acolo. Căderea în gol, spaima și senzația de coșmar. Deschid ochii larg, îmi înfig cu putere degetele în hainele lui, picioarele mele îi frâng mijlocul, simt cum el se îndoaie în aer ca să mă țină deasupra, toate doar într-o secundă și plesnitura zgomotoasă a impactului. Trupurile noastre lovind apa fluviului. Un vuiet puternic invadându-ne urechile, capul, membrele.

De la urcatul meu în brațele lui, până la apa rece care ne inundă, mișcările mele haotice, mâinile lui, care, cu repeziciune, mă apucă de umeri ca să mă aducă în poziția corectă, s-au scurs maximum 30 de secunde. Deschid ochii. Năucită. Apa se scurge violent în jurul nostru, deasupra noastră. De undeva de sus lumina răzbate neclară şi rece. Văd fața lui îndreptată spre mine, văd mâinile, mișcările lor bruște, toate destabilizate de apa care ne acoperă, de nisipul fin care așează între noi neclaritatea. Eu, în tot mai mare dezordine, încerc să ies la suprafață. Îi pot citi expresia aproape furioasă a chipului, mă prinde de umeri și mă scutură greoi. Rezultatul e un măr scuturat în borcanul cu miere. Mă atenţionează, încă nu, încă nu. Trebuie să rămânem sub apă. Încerc să mă controlez. Obțin inerție. Inerție totală. Și focusare a privirii. Mă uit în ochii lui care se mișcă stânga dreapta cu repeziciune. El merge, în josul cursului. Pe sub apă. Și mă târâie după el. Din când în când mă privește. Pare sigur. Nu pare, e.

Toată viața, ori de câte ori am băgat capul sub apă, am crezut din primele 10 secunde că mă sufoc. M-am disprețuit pe furiș pentru slăbiciunea asta. Mi-aș fi dorit să fiu ca personajele din cărțile cu eroi ale copilăriei, să înot pe sub apă cinci kilometri, fără aer și probleme. Acum, cârpă în două mâini hotărâte, hotărâtoare pentru viața mea, uit să mă uimesc de rezistența de care dau dovadă. Sunt târâtă pe sub apă. Dar eu, deși imobilă ca o mâță moartă, nu cerșesc aer, nu mă-ndop cu apă. Mă las dusă de el şi de curent şi încerc să nu mă gândesc la nimic. Mai ales nu la aer. Îi urmăresc mişcările. Se mişcă bine sub apă. Nu se teme. E în mediul lui. După o vreme, fără să o pot măsura obiectiv, privește în sus. Capul i se mișcă în toate direcțiile, dă încet drumul aerului stopat în plămâni. Gesturile nu le pot descrie altfel, decât ca în apă. Și îmi face semn. Gata, dau din picioare, pasul brotacului, el mă ține în continuare de umeri și cu o mișcare, ce în vis mă ajută să zbor, ne ridicăm. Capurile noastre se întind privind spre cer, până arcuirea gâtului străpunge păturile de apă. Păturile se împrăștie, urechile îmi sunt umplute de zgomotul puternic al valurilor, gura mi se deschide la maxim pentru o inspirare cu fluierături. El zâmbește, mă ține în continuare, râde, într-un mod plăcut.

„Am reușit! Mai e puțin. Te descurci?” Parcă da, parcă am auzit bine, parcă atât a spus. Râd și doar acum simt cum ceea ce unii numesc bucurie, foarte fals și inexact, simt, spuneam, cum sentimentul ăla de victorie totală, plus o doză serioasă de adrenalină, acumulată în ultimele două minute, simt, spun, fericirea cum mă energizează, și, da, simt, abia acum, o durere usturătoare în tot corpul. El se întoarce și începe un înot bărbătesc puternic. Eu, cu femeiasca mea de baltă, la propriu și la figurat, țin, după puteri, ritmul.

Oooo, da, așa mai spun și eu. Uite, astea legături. Astea de la picioare, pe care el acum, așezați în mâlul lipicios de pe partea opusă a fluviului, le desface. 

Mă uit în dreapta cu încântare. Punctul vamal e la câțiva kilometri în susul apei. Mă întorc și îl privesc. El, cu fața în jos, spre nodurile primei noastre legături serioase și adevărate, muncește cu degetele roșii la desfăcutul lor. Acum ridică ochii, râde ușor și mulțumit, privindu-mă, ca pe o entitate clară și asemenea. Nicicum altfel. Nici o altă nuanță. O situație de rahat, poate transforma un străin, un corp, într-o prezență clară și asemenea. Iată omul care nu m-a lăsat să mor și care de acum nu mai poate trăi. Din cauza mea. Îi zâmbesc cu buzele, cu sprâncenele, cu ochii. Ca unui asemenea. 

Desface cu repezeală nodurile, în timp ce eu încerc să-mi definesc senzaţia asta, de entitate clară şi asemenea. Şi distinctă în acelaşi timp. Îmi amintesc de visele în care apare un câine din copilărie. Nimic nu individualizează mai puternic un câine decât apariţia aia de câteva secunde din vis. Poți să îți iubești oricât patrupedul, îl vei considera special și al tău, dar va rămâne un punct comun între el și ceilalți câini. Măcar pentru simplul fapt că se ling reciproc sub coadă. Câinele mort, apărut în vis, are o cu totul altă importanță și prezență. Între el și restul câinilor din lume se cască o prăpastie la fel de mare ca moartea lui. El devine, în visul tău, Câinele. Însumează atunci tot ceea ce nu a însumat în timpul vieții, și mult peste tot ce pot însemna ceilalți câini din lume. Pentru mine, omul ăsta a devenit ca un Bambi, câinele meu mort, care îmi apare uneori în vis. O identitate clară fără nici un punct comun cu alţii.

Dacă se întâmplă să visez moartea părinţilor mei, durerea e foarte aproape de neputință. Și neputința nu apare în fața morții, cât în fața nevoii de a plânge din toți rărunchii. Dar e un vis şi nu poţi plânge cum ţi-ai dori. Urli, dar nu îţi simţi urletul. Asta te copleșește. Visele sunt foarte diferite de viață, dar sentimentele din vise pot depăși în intensitate realitatea.

Mă uit la el şi mă simt vinovată. Un om se hotărăște să te ajute pe moment, cu ușurința cu care îi dai o labă în bot unuia pe stradă fiindcă agasează o domnișoară. Ea îți mulțumește frumos, o conduci până la taxi. Ești un cavaler și o ștergi ca unul! Dar alteori viața profită de bunul simț și-ți trage țeapa! Domnișoara e urmărită în continuare, trebuie să mai bați câțiva, te ia poliția, mănânci bătaie, iei amendă, poate stai și la zdup și afli că domnișoara era o curvă și, fără să te lămurească nimeni, te-ai dat la peștele ei.

Sigur, nu e vorba de mine și de el. E pur și simplu o situaţie nasoală în care nimerești fără să îți propui. Ca atunci când ți se face milă de un copil orfan, îl primești la masă și el se îneacă pe neașteptate cu un os și moare. Iar tu, blocat, nu știi ce vei spune la poliție. Nu te vor crede. Câțiva ani pentru crimă. Eventual şi un dosar pentru pedofilie. Basta.

Cam așa e cealaltă legătură dintre noi, nu cea de la picioare, ci aia care ne-a adus în situația asta. La mii de kilometri de casa mea, la mii de a lui, legați de picioare ca să nu ne ia curenţii apei. Și până la urmă poveștile astea sunt atât de multe, atât de comune, de dese, de banale, că nu mă mai chinui să intru în detalii. Nici vorbă de iubiri pasionale. Nu vă imaginați că vă spun o banală poveste de iubire.

Nu, nu e vorba de iubire. E vorba de supraviețuire. Și de legăturile, văzute și nevăzute, cu care doi oameni se pot lega. Iar la nevoie, trei, patru, câteva miliarde. În fața mea, haine uscate. „Schimbă-te, trebuie să fugim, spune.”

Suntem deja la 10 ore depărtare de locul naufragiului nostru planificat. El merge alături de mine, cu rucsacul în spate, detașat, lejer, de parcă am fi pornit în cucerirea Everestului / Chomolungii / Sagarmathei. Merge ușor, cu pașii săltați și egali. Are aerul unui drumeț abia pornit la drum. Dintr-un sat mi-a cumpărat un pachet de țigări, sau mai multe, nu știu, nu mi-a spus. Mi-a întins doar pachetul ăsta, din buzunarul meu, și asta mi-a sporit recunoștința. Mi-aș fi dorit și ceva consistent de mâncare. Dar nu mă plâng, n-are sens. De altfel nici nu prea reușim să comunicăm. Apoi, ce sens să mă plâng? Tot drumul ăsta nesfârșit e cumva din cauza mea. Și din cauza cavalerismului ăla stupid, care, datorită mecanismelor impuse de gândire, l-a determinat, fiind în locul și momentul nepotrivite, să se amestece în ceva ce ne depășește pe amândoi, ca și pe oricare alt om din lume aflat în situația mea.

N-a calculat nimic, a intervenit, mi-a dat o mână și i-am luat tot brațul, tot prezentul și un nedeterminat segment din viitor. 

N-a spus niciodată că îi pare rău. Nu mi-a făcut nici un reproș. Nici măcar atunci când la știri a apărut ca suspect de trafic de persoane. Victima - nedeterminată încă. Eu am regretat că nimeni nu a făcut legătura cu mine. Măcar așa, familia ar fi știut că am reuşit să fug. Că nu sunt noua Elodie a României. 

Acum, pe drumul ăsta, în plină toamnă, într-o țară care nu știe de noi, departe de o poliție care ne caută, ce mai contează cine sunt eu, cine e el, de unde vine, ce s-a întâmplat. Nu se mai pune nimic în calcul. Nici măcar anii, părul sau vârsta. Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să satisfac acele curiozități bolnave ale oamenilor, care, auzind la știri de un accident, așteaptă cu sufletul la gură să afle: cine; tânăr, bogat?

El merge, eu mă târâi. În bocancul drept, chiar în mijlocul tălpii e o inimă deschisă, pe care calc, și la fiecare călcătură o strivesc. Doare îngrozitor și îi simt pulsul. Cu fiecare nouă zvâcnitură crește și temperatura. Acuș va lua foc. Șchiopătez. Dar merg mai departe. Calc spre viitorul meu. Calc pe inima mea din bocancul drept. Calc pe un jăratic din ce în ce mai fierbinte. Și mă țin tare. O oră, două, șase. Oboseala îmi elimină endorfine din creier. Endorfinele mă droghează. E bine. E atât de bine că nici nu îmi dau seama când încep să gem. Concomitent cu mersul lui de cercetaș. Dacă n-aș fi sigură că nu e așa, m-aș putea gândi că e american. Doar ei pot fi supereroi, puternici și sfidători. Mă ia ciuda. Dacă ar ceda, m-aș odihni și eu. Se întoarce, mă privește îngrijorat. „Nu se poate, îmi spune, trebuie să mărșăluim.” Așa îmi trebuie dacă n-am făcut armata. „Să ne oprim, e cazul?” „Mergem, mergem.” Sunt sigură că o să mă descurc. Sau nu. Dacă ar fi american, aș avea un motiv să mă îndreptățesc că îi distrug viața. Am fi chit.

Așa, e bine că mai pot, mai avem de mers. Zile întregi. Of. Mergem. Ne gândim de multe ori: dacă aș vedea un diavol sau o fantomă, n-aș mai putea trăi; dacă ar dispărea un om, n-aș mai avea nimic pentru care să trăiesc; dacă mi s-ar tăia picioarele, aș înnebuni. Toate aceste convingeri ale noastre sunt netestate și ne par îndreptăţite, dar când ajungem în situația respectivă ne descurcăm incredibil. Câţi oameni nu spun: dacă aș fi atât de prost/proastă să îmi înșel soţia/soțul, aș fi măcinat/măcinată de regrete. Până ajungi acolo regretele există, pentru ceva ce nu s-a întâmplat, dar s-ar putea să se întâmple. Când, pac, cazi, o faci, regretele sunt deja consumate și tu te simți bine și îndreptățit. Așa merg eu acum, ore, zile, spun, merg cu o neputință consumată cu mult înainte de a ajunge în situația asta. Iată cum dau din picioare ca un robot pus în priză, bateriile mele sunt nesfârșite ca marea.

Nu mai țin șirul zilelor. Mă îndoapă cu ciocolată. Energizant. Sunt flămândă și de o zi mi-am scos bocancul. El mi-a înfășurat inima sângerândă cu un prosop. A pus niște frunze în crăpătura inimii mele, mi-a luat bocancul în spate și am pornit mai departe. A încetinit mersul și din când în când, dacă urcușul devine complicat, își petrece brațul meu drept în jurul gâtului și mergem în trei picioare. Două ale lui, unul al meu. Al patrulea, cel cu inima, merge înaintea noastră, mai mult pe sus, ca un stindard terfelit. Roșul inimii plânse cu albastrul prosopului. Mă întreb dacă există un drapel roșu-albastru. Acolo mergem. Spre cetăţile de scăpare roş-albastre. Mare minune erau cetăţile de salvare din Vechiul Testament. Dacă ştiai că eşti nevinovat, că ai ucis din greşeală, fugeai într-una din cele şase cetăţi, iar cel cu cuţitul în mână, să îţi ia viaţa pentru viaţă, îşi pierde dreptul.

De ceva vreme șerpuim în sus pe lângă un râu de munte. Cu mici cascade. În jurul nostru o pădure puternică şi seculară îşi desfăşoară marginile. Din când în când pomii sunt mai rari. În alte locuri sunt deşi, înconjuraţi de arbuşti şi ne îngreunează urcuşul. La fiecare oprire mă așează cu spatele pe un copac. Ca să mă sprijin. Desface prosopul, îmi analizează cu atenție rana umflată și, cred, deja mirositoare. Se duce la apă, spală prosopul, aduce apă într-o sticlă, caută în rucsac după o sticlă cu rom. Îmi dă un pahar. Eu cunosc ritualul. Îl beau dintr-o sorbitură. Pe stomacul gol. Mă privește zâmbind ca un sfânt. Cu răbdare și înțelegere. Așteaptă până îmi fumez țigara. Apoi: bucuria. Cu prosopul rece începe să îmi curețe rana. De aici nu mai contează lacrimi, durere, înjurături. Eu cred în continuare că am o inimă în talpă. Fiindcă tot corpul zvâcnește și se rupe în două când prosopul intră în deschizătură. Senzația rămâne: cineva îmi șterge inima pe interior cu o cârpă. O nouă doză de rom se duce direct în inima aia. După rom, acolo intră o frunză strivită. Apoi prosopul se răsucește dulce și rece, jur-împrejur, se încolăcește până la gleznă. Legătura asta el o face și o desface cam de patru ori pe zi. 

În ciuda eforturilor, piciorul meu e tot mai negru și mai umflat. Abia după ce el e legat, primesc eu de mâncare, câte un flecușteț și, evident, ciocolată. După masă, la drum! Soarele stă să apună.

Cu fiecare oră, urcușul e tot mai greu și mersul în trei picioare tot mai complicat. În schimb eu sunt tot mai nefericită, fiindcă, treptat, atenția acordată mie e tot mai multă pe metru pătrat. Și atenția e ca un drog, o doză mică cere o doză mai mare, una mare cere supradoza. Autocompătimirea ajunge la cote maxime, ca și urcușul nostru, de altfel. Deja pot spune că suntem pe creste. Sus, tot mai sus. Semnele civilizației au dispărut, deși e clar că el știe ce face. Dacă până să ajungem la râul ăsta, s-a mai uitat ba după soare, ba la busolă, acum, de când cu apa, o ține tot așa. Pe curs în sus. Nu știu până când și nici nu întreb. Cu cât mai tare te îngrozește un lucru, cu atât mai mult nu vrei să afli detalii. Cât trăiește un păianjen, care e otrăvitor, cum mușcă, nu sunt temele preferate ale unui arahnofob. Tot așa nu vreau să întreb cât mai mergem de frică să nu mi se răspundă: mai vreo două luni. Asta în contextul în care pădurea și muntele, în plină toamnă, nu reprezintă nici un fel de confort. Sunt înfrigurată. Și nefericită. Parcă sunt tot eu. Doar că fără familie, fără serviciu, fără acte, fără portofel. Aș spune aproape fără identitate, dacă nu aș fi conștientă că identitatea nu e legată de poziția în societate, pe care noi, ambii, am pierdut-o. Deocamdată. Și deocamdată e unul din puținele lucruri comune dintre noi. Autoexilul. Sau exilul. Autoexilul totuși, deși e clar, din punct de vedere infracțional suntem fugari, stabiliți ilegal într-o țară în care un european nu ar veni nici pe salariu.

O situație de cinci minute ne-a transformat în doi oameni cu același drum. Din punct de vedere al relaționării interumane și al diferitelor nivele de comunicare, eu și el suntem doi străini. Ne cunoaștem vârsta, naționalitatea. Dar suntem doi străini. Cu deplină încredere unul în celălalt. Zilnic, unul dintre noi își pune viața în mâinile celuilalt. Situațiile limită ne apropie la fel de mult ca o legătură de sânge sau ca starea civilă. Și ne conduc la o situație firească. Adică modelată exact după firea cea dintâi a omului. Cel din fața ta nu mai e un altul, cum ar spune Rudolf Otto, ci devine Celălalt, cel cu totul altul. Deodată poți bea cu el din aceeași cană, fără să te jenezi sau să strâmbi din nas. Celălalt e absolut de încredere și absolut necesar. Așa cum un soţ sau o soţie devine doar după câțiva ani de conviețuire. În asta se transformă omul care trece printr-un pericol de moarte cu tine, fiind de aceeași parte a baricadei. El devine cel căruia îi lași pușca în pază când tu dormi. Cel pe care îl asculți orbește când strigă: sari! În gol, dacă e nevoie.

M-a oprit. Răbdarea lui e sporită. În fața noastră e un bolovan mare, aproape rotund, aşezat între tulpina unui stejar şi malul stâng al râului. Pe el e un semn din vopsea roșie. Probabil făcut de salvamonți sau pădurari. Mă ajută să urc sus. Direct pe bolovan. Mă cam mir, dar nu spun nimic. Când sunt sus, înțeleg. E încălzit de la soare. Mă întind și zâmbesc, el se apleacă și îmi șoptește în ureche: „Nu mai avem mult!” Zâmbesc cu ochii închiși. Mă bucur în sinea mea că nu am cerut detalii despre capătul drumului. Așa e mai bine. Am câștigat la loterie. Drumul de luni de zile pe care mi-l închipuiam a devenit scurt ca o cărare de la un vecin la altul. 

Îl simt aproape, întins, cu ochii închiși și zâmbind. În scurt timp, știu, se va ridica, și va începe să lucreze intens, atent, la inima mea. Din picior. Dar nu. Dau greș. După respirație cred că a adormit. Mă apropii de el, îmi pun brațul sub cap și adorm și eu. În vârful unui bolovan, mare și rotund. E o chestie bizară, pe care o trăiește orice om. Când ți-e greu sau frică, nu vrei neapărat să vorbească cineva cu tine, dar vrei să ai conștiința unui om viu alături. Întinzi mâna, îl simți cum respiră şi te liniștești. Și mă liniștesc. Adorm. Profund.

Aproape de noi zgomot de pași, de respirație, de tuse. Deschid ochii. Inima bate cu bubuituri. Cea din piept. Și cea din picior! Îl scutur ușor. „E cineva!” Când te trezești din somn, încă pe jumătate adormit, orice senzație e mult mai puternică. Și frica, și bucuria. Se dilată. Cred că e sporită de la speranța că visezi contrazisă de convingerea că nu visezi. El sare în picioare, se uită în jur, flutură din mână fericit, strigă și vorbește în limba lui. Mă înalț și eu în capul oaselor. Un bătrân.