Fără ruşine

(fragment)

 

M-am aşezat unde stătusem cu ea şi am chemat-o în gând, însă ea nu a venit. Tot ce plutea în jurul meu nu era altceva decât un evantai de cuvinte neînstare să mai numească o ultimă dată culoarea părului ei, o întrecere între roşu-aprins, castaniu, roşu ca sângele, trandafiriu ori ruginiu, şi niciuna dintre aceste culori nu era culoarea ei, roşul părului ei mi se ştergea din memorie de îndată ce nu-l mai vedeam şi totuşi continuam să caut ceva ce ar fi putut-o fixa măcar la nivelul aparenţei, ca şi cum în acest loc al despărţirii ar fi trebuit scris un protocol, ca şi cum s-ar fi făcut o lucrare, officium...

Evident, Cees Nooteboom, Următoarea poveste...

Şi, evident, următoarele lacrimi. Matei Istodor plângea în întuneric gândindu-se că niciodată, în nicio perioadă mai cruntă a vieţii lui nu mai plânsese atât de des şi în felul acesta convulsiv, un fel de a plânge care-l epuiza fizic, cu toate că, paradoxal, în suflet simţea o uşurare, ceva asemănător adierii de vânt pe pielea încinsă. Epuizarea aceasta deschidea căi nebănuite; senzaţia că spaţiul ar putea irumpe instantaneu în infinitul nedefinit, infinitul acela în plină expansiune spre interiorul unui punct suficient de îngust încât să nu însemne nimic; că, dintr-o clipire de ochi, altceva decât privirea ar putea cuprinde tot ceea ce poate fi văzut...

Pe Marta o cunoscuse într-o seară de noiembrie, în faţa Teatrului. Aproape că o smulsese dintr-o busculadă iscată din senin, da, asta era expresia – o smulsese, pentru că îmbrâncelile o aduseseră în centrul evenimentelor şi în orice moment ar fi putut fi lovită. Apoi o apucase de braţul drept şi o târâse, la propriu, până pe prima bancă a bulevardului Cuza, iar ea nu se opusese nicio secundă, doar spunea în răstimpuri, gâfâind: nume blestemat, nume blestemat, nume blestemat... Dar ce s-a întâmplat?, întreba el întruna, iar ea repeta obsesiv cele două cuvinte, nume, blestemat, nume, blestemat, până ce, uşor, fără ca vreunul să bage de seamă, se treziră îmbrăţişaţi, dar fără niciun dubiu, totul era clar în acea îmbrăţişare, nu era nici urmă de dorinţă, ci pur şi simplu un sentiment distrugător, ceva asemănător cu frica însă mult mai puternic, mai subtil, care intra în cele mai ascunse şi bine apărate unghere ale sufletului cu o uşurinţă înspăimântătoare, ca şi cum fiinţa nu şi-ar mai fi aparţinut.

Mă numesc Marta, şoptise ea, apoi tăcerea se făcuse atât de grea încât traseră amândoi de gulerele puloverelor cu două gesturi epuizate.

Marta avea părul roşu ca sângele, care se reflecta aprins când lumina cădea pieziş, devenea castaniu în zonele de umbră şi părea ruginiu când îl priveai cu ochii întredeschişi. Mă cheamă Marta... vorbea încet, cu dinţii încleştaţi, abia mişcându-şi buzele... dar peste tot mă recomand Nicoleta, însă mereu o păţesc ca în seara asta, o tipă m-a recunoscut şi le-a spus tuturor că mă cheamă Marta, nu Nicoleta, că vreau să mă ascund, ce om cinstit şi-ar ascunde numele?, e clar că Marta e un nume pus de îmbuibaţi care n-au muncit niciodată, străini adică, şi care şi acum se ascund, şi care ascund în continuare aur şi altele, în loc să le predea la stat, cum e legea... Iar Matei Istodor nu înţelegea, dar o să înţelegi, replicase ea şi-l privise într-un mod care-l făcu să priceapă totul deodată, absolut totul, nu mai era nevoie de nicio explicaţie, nici s-o primească de la cineva, nici s-o dea cuiva, privirea aceea era atât de plină încât raţiunea devenea neputincioasă: Marta era profund cinstită, într-un fel greu de descris, ce ţinea nu de fapte, ci de o anume aşezare a sufletului.

În noaptea aceea, căci rămaseră îmbrăţişaţi fără să scoată un cuvânt până târziu, spre dimineaţă, Matei Istodor îşi văzu întreaga viaţă alături de Marta. Era, fără îndoială, ceva tot atât de plin ca şi privirea ei. Ceva atât de cinstit, încât nu putea fi explicat. Un fel de cinste care nu avea nevoie de nimic altceva. Ce ar fi putut păta acea cinste şi la ce bun orice alt artificiu care, de regulă, face parte din viaţa unor oameni deloc necinstiţi, dar necinstiţi în felul în care, prin privirea Martei, Matei Istodor înţelesese deodată cinstea?

Apoi s-au sărutat, evident, însă nu ca doi îndrăgostiţi, practic doar şi-au atins buzele fără să fie atenţi şi fără să se privească în ochi, aproape moale, într-o încordare grăbită parcă, iar ea a spus repede, în felul ei, cu dinţii încleştaţi: Iartă-mă, mi-e frică, iartă-mă, tu n-o să mă poţi apăra, iar mie mi-e frică, iartă-mă, te rog, cândva o să-ţi fie şi ţie frică, sau poate n-o să-ţi fie, frica e mai tare ca viaţa, iartă-mă.

În timp ce ea fugea târându-şi pardesiul pe iarba uscată din rigolă, el privea tâmp, neînţelegând nimic şi îngăimând cu o fericire nefirească: Mâine, ne vedem mâine, punem totul la cale...

Evident, nu s-au mai văzut niciodată.

Aproape 15 ani, o dată sau de două ori pe săptămână, Matei Istodor a primit cu regularitate o scrisoare semnată de Marta Inuovici. Toate scrisorile conţineau un singur cuvânt, scris cu o caligrafie veche, pedantă şi oarecum tristă. Iartă-mă! Cu o singură excepţie. Pe un 15 martie dintr-un an pe care nu şi-l amintea, într-un plic verde, găsi, pe lângă durerosul „iartă-mă”, şi un scurt pasaj: În autobuz aproape că nu era lume. Şi mă gândeam: Un autobuz noaptea e ca o insulă pe care locuieşti singur. Poţi să-ţi vezi faţa pe fereastră şi să auzi vorbele încete ale oamenilor ca nişte buline colorate în zumzetul motorului. Lumina galbenă a lămpilor mici face lucrurile mai altfel pe dinăuntru şi pe dinafară şi nichelul zornăie din cauza pietrelor de pe drum. Autobuzul nu opreşte aproape deloc pentru că e aşa de puţină lume şi atunci ţi-l imaginezi cum arată pe dinafară, când goneşte pe dig cu ochii mari în faţă, cu pătratele galbene ale ferestrelor şi cu lumina roşie din spate.

Evident, Nooteboom.

Raiul se află alături.

Şi cumva, momentul legat de fragmentul cu pricina era identificat acum de Matei Istodor cu momentul în care Marta fusese arestată. Oraşul vorbea, Brăila era mică, da, se întâmplase cam la două săptămâni de la apariţia primei lui cărţi...

... Matei Istodor stă în întuneric...

... Matei Istodor plânge în întuneric...

... Matei Istodor bea dintr-o sticlă goală de Fetească neagră...

Toate cuvintele vechi se coagulau în noi frânturi de frază şi sensuri întretăiate, chiar dacă erau aceleaşi cu cele vechi, iluminate când şi când de imagini fulgurante, care apăreau şi dispăreau cu intensitatea fulgerului, încât, privind prin beznă umbrele grele ce apăsau podeaua, Matei Istodor îşi spuse că nu, nu de o istorie e vorba, nu de amintiri, nu de scene din trecut, ci de o realitate, poate singura, care nu mai ţine nici de adevăr, nici de nebunie... e una din fetele lui Inuovici, ăla care ţinea magazinele de bijuterii, pe soră-sa o chemă Frida... o ştii pe Marta Inuovici, aia frumoasă? / ce frumoasă, măi, aia-i frumoasă? / terminaţi amândouă, ceva are, e clar, poate că nu-i frumoasă, dar e interesantă... ce ţoale pe ea, mai are ta-su aur... cică îi saltă pe alde Inuovici, futu-i în cur... Casa Inuovici se ridica impunătoare, iar Matei Istodor, în acea primăvară bătrână, o privea de pe cealaltă parte a bulevardului Carol şi i se părea atât de departe, de parcă ar fi admirat într-un album Barcelona lui Gaudi, Gaudi Vizionarul, şi în tot timpul în care iscodea încordat ferestrele închipuindu-şi că o vede pe Marta nu putea să-şi explice cum de, văzându-i prin sticlă doar chipul, i se părea că are picioarele lungi şi gâtul subţire... gata, sunt săltaţi, toţi, la beci / să mori tu, fată? / da, am văzut cu ochii mei, pe Marta au băgat-o într-un autobuz de IRTA, cu gratii la geamuri... Toate autobuzele de IRTA au fost inspectate de Matei Istodor şi toţi şoferii de autobuz de la IRTA au fost întrebaţi de o anume Marta Inuovici... ce nume mai e şi ăsta, mă băiatule?... O singură imagine rămâne nemodificată: Se auziră, mai întâi, patru izbituri în uşă, apoi o voce groasă, deschide uşa. Marta tresări. Era îmbrăcată, îi aştepta de o săptămână. Aprinse lumina. Alergă până în hol. Trase adânc aer în piept. Deschise uşa, imediat, să-mi iau un pulovăr. Erau trei bărbaţi înalţi, solizi, îmbrăcaţi în haine de piele, nu-ţi iei nimic, în numele Statului eşti arestată, spuse unul, ceilalţi doi o apucară de umeri, legaţi-o la ochi, spuse iarăşi primul, era noapte, frig, întuneric, pustiu, să-mi iau măcar nişte creioane de colorat, se rugă Marta, unul din cei ce o ţineau de umeri o izbi peste gură, curvă, lătră celălalt, se auzeau incredibil de clar câteva acorduri de pian, nu sunt curvă, şopti Marta, îi puseră o glugă pe cap, o izbiră de perete, să mă încalţ măcar, îi rugă iar, curvă, apoi un scuipat, nu sunt curvă, şopti iar Marta, ba eşti, o împinseră pe scări, o scoaseră în curte şi nimeni dintre vecini nu deschise un geam, toţi dormeau. Mergea buimacă, îmbrâncită de la spate, abia reuşea să prindă pământul sub tălpi, cei trei bărbaţi nu mai spuneau nimic. Simţi aerul tare de afară şi liniştea ameninţătoare, o ducem prin spate, spuse unul dintre bărbaţi. Se auzea bârâitul unui motor... Aşa visase Matei Istodor....

 ... i-au dat drumul / să mori tu, lui Marta Inuovici? / da, se mărită cu şeful de Secu / cu cine, cu Tandaşcă? / da, cu ciobanul ăla, dar nu poţi să spui că-i băiat urât: înalt, cu mustaţă, ţâţă de mâţă... mă grec drăgălaş, eschimosul meu african, nu te mai gândi, o să te îmbolnăveşti, mă blegule, ai şi carte acum, ce mai vrei?... Iar din vorbele lui Matei Istodor rămăsese doar atât: Mie nu-mi place lumea!

Da, e aproape evident că o arestaseră la vreo două săptămâni după ce-i apăruse lui cartea. Prima carte.

Apoi în 1993, când Cees Nooteboom primea Premiul European pentru Literatură pentru Următoarea poveste, Matei Istodor se repezi la cartea de telefoane şi căută înfrigurat... Tan-Tanda-Tandas-Tandaş-Tandaşcă... pasajul acela i se înfipsese în cap mai tare ca altele... M-am aşezat unde stătusem cu ea şi am chemat-o în gând... Între timp îi mai apăruseră trei cărţi.

- Alo! Familia Tandaşcă?

- Da, se auzi o voce de bărbat.

- Cu Marta, vă rog, dacă se poate, sunt un fost coleg...

- Nu se poate.

Matei Istodor închise speriat telefonul, dar nu renunţă, formă din nou, trebuia să-i spună Martei că Noteboom luase Premiul European pentru Literatură.

- Alo, tot eu sunt, aş dori cu Marta, s-a întrerupt legătura şi e ceva important...

- Nu se poate.

- De ce? îndrăzni Matei Istodor.

- Pentru că a murit acum trei ani.

- Ce vreţi să spuneţi cu...

- Ce auzi. Asta vreau să spun.

- Adică...

Şi închise.

Şi poate de aceea, mai târziu, în a patra carte, în romanul intitulat „Visul”, Matei Istodor notase la sfârşitul prologului celui de-al doilea capitol: Ce altceva este visul dacă nu presimţirea morţii?