Marius Conkan
Extazul Sfântului Markon
Apa cu detergent a mamei mele
Prin Villa Literno curge apa cu detergent a mamei mele. Te-am urât de şapte ori în după-amiaza aceea. Te aşteptam să-mi împături nebunia ca pe-un cearşaf. Să facem dragoste lângă râu. Mama şi tata nu mai sunt vinovaţi. A şaptea ură e cea mai neputincioasă dintre toate. Cea mai plină de sine. Cea mai doritoare să te omori. Tu rămâneai dincolo de trupul sedat, ca Padre Pio în piaţa pavată cu prezervative. Containerele în care aruncam lenjeria cumpărată de la second hand. Atingerile motocicliştilor când raşchetai mizeria din pizzerie. Scuipatul care se prelingea pe blugii Calvin Klein când îndrăzneam să ies din casă. Organele morţilor evacuate în Mediterana. Și mai ales frica de-a mă îneca în râul cu detergent. Ar fi nevoie de câţiva saci de gunoi ca să alung Moima. Chiar şi atunci ea ar străluci lângă râu ca o negresă care practică sexul oral pentru câţiva euro. Toate acestea nu s-au întâmplat în zadar. Nici luzării nu sunt în zadar. Din prima zi am urât Mediterana cu organe de mort şi Villa Literno cu organe de curvă. Acolo româncele se tund scurt și au palme aspre. Cară saci de ciment cum şi-ar legăna copiii. Ar trebui să culeg roşii mereu ca să văd că viaţa mea e mai bună decât a lor. Arsură cu insecticid. Mănuşi de gumă care topesc degetele. Cutii de roşii aşezate ca nişte cutii de moarte.
Despre locurile unde zmeura a fost arsă
(fragment)
Zonă a sfinţeniei şi-a căpşunilor copţi,
zonă a gunoaielor pe marginea străzii,
primeşte-ne, Italia, avem mâini de porci,
îndurăm batjocura burduhoţilor tăi,
frecăm veceuri şi chiloţi de mafioţi,
îngenunchem în faţa grăsanelor tale,
pentru câţiva euro îţi facem lună şi bec toată casa.
Italia, Italia, sfinţi boşorogii în cărucioare,
mai un bacşiş, mai o şustă şi facem avere, Italia!
Sunt ultimul fiu sfânt al unei familii sfinte.
Sfânt e Ginsberg care-a sfinţit fiii rataţi,
sfântă poezia care nu coboară-n canal,
sfinte pisicile care se împerechează în iunie.
Mama
Am un hematom pe creier –
e sfânta mamă și târfa de mama,
cea care m-a părăsit când aveam nevoie de mamă,
pe care am găsit-o când aveam nevoie de mamă.
Răul și otrava sunt de la mama,
binele și înțelepciunea sunt de la mama,
banii, poezia, numele meu sunt tot de la mama.
Îi spurc pe ceilalți și îmi aduc aminte de mama,
îi iert pe ceilalți și îmi aduc aminte de mama.
Când sunt profet oligofren,
ea e acolo
ca să mă facă vizionar.
Orgoliul, aroganța, autodistrugerea sunt de la mama,
smerenia, umilința și falsa identitate,
credința că poezia încă își are rostul în lume
și necredința în tot.
Te rog, mamă, redă-mi parfumul de bebeluș,
te rog, mamă, nu mă lăsa otrăvit,
te rog, mami, du-mă la dezintoxicarea de mine,
te rog, mamă, nu mai fi indiferentă și fură-mi jucăriile!
Sunt cel mai rău copil din lume
și tu ești cea mai rea mamă din lume.
Doar nisipul Mediteranei
ascunde ceva despre noi.
Cel dintâi cantos regăsit
Cu mătase roşie
ţi-am cusut intestinele,
apoi am atins şobolanul mort lângă pat.
Acolo nu locuieşte nimeni,
doar ferestrele se preling seara
ca nişte cuburi de gheaţă.
Atunci mă gândesc la mătase.
Hallelujah cântă şobolanul înainte să moară
și cântă ferestrele de sub cearşaf!
Hallelujah pentru mortul cu rinichii fierbinţi!
La tine nu mă gândesc niciodată.
*
Mâinile tale mi-au alungat frica
acolo unde chiar eu am alungat
pământul din pat.
Sunt misogin când îţi spun te iubesc
și părul de femeie mă înspăimântă.
Ce rămâne din sângele meu
când trăiesc doar la marginea pielii?
În urma noastră
pământul umed pe care-l strâng în braţe,
două nume scrise pe cearşaf,
boală roşie
în noaptea când ferestrele sunt deschise.
Am transformat scrisul în dragoste faţă de mine –
limba şi dinţii perfecţi
folosesc doar pentru a scrie.
La marginea pielii tu eşti un poem
care mi-a alungat frica.
Voi rosti toate acestea până când vei pricepe.
*
Aş vrea să fiu atât de frumos încât
orice aş scrie să miroase a zmeură.
Când mă săruţi îţi simt buzele roşii până în măduvă,
dar măduva mea nu e decât pentru morţi.
Când nu scriu sunt atât de fericit
încât aerul se preschimbă-n lichior.
Când pisica mea vâna pui de găină
bunicul i-a tăiat gâtul cu ştanţa.
*
Am să-ţi vorbesc despre mirosul pielii
neatinse de câteva luni.
Mă ghemuiesc sub plapumă
aşteptând mâna caldă a mamei.
Sunt fericit și nimeni nu îşi cere iertare pentru asta,
sunt ceea ce unghiile tale desenează pe sticlă
și ficatul îmi putrezeşte ca o piersică.
Mi-e teamă să nu orbesc,
mi-e teamă de femeile care mi-au atins limba.
Cei care povestesc despre dragoste
nu au iubit niciodată.
Singurătatea e o doză de bere
pe care o bei fără să te gândeşti la nimic.
Cantos XI
Când practici inutilitatea ca pe o frondă
împotriva unei vieți zugrăvite în alb
și vrei să mori,
firește că nu vei muri,
un porumbel flămând ciugulește firimituri pe balcon
și-ți spui: ce miracol!
Chiar atunci, timpul tău cu miros de carbid
îți aduce aminte
că berea ajută,
că două, cinci, zece beri ajută
și nu te mai gândești la nimic.
Chiar atunci, cu buzele umede,
ai să iubești totul
până când un singur cuvânt,
un singur gest,
o simplă revoltă a altora
te vor îndrepta către moarte.
Și iei medicamente ca să nu mori,
și juri că alcoolul nu te va omorî.
Cu smerenie-ți apleci gura peste cana cu vin
și ești fericit.
Ești fericit
ca și cum ai fi împușcat răul din tine
cu o lunetă de platină.
Apoi te trezești din beție,
faci curat în cameră și dormi
până când lumea te sună și te întreabă
dacă ești în regulă.
O, tu, Bukowski, ce le-ai spune
cu gura învelită-n șervețele roșii?!
La sfârșit,
îți pare rău pentru tot
și nu mai crezi în metafore.
Viața e viață,
moartea e moarte –
îți aduce aminte
că berea ajută,
că două, cinci, zece beri ajută
și nu te mai gândești la nimic.