Daniel Pişcu

 

Cel mai mare roman al tuturor timpurilor

(fragmente nepublicate-n carte)

 

Noiembrie, 1976

 

După descinderea în miez de noapte iniţiată de minunatul poet şi prieten Viorel Padina şi de alţi câţiva colegi de la drept în apartamentul din Piaţa Amzei în companie cu Traian T. Coşovei, Ioan Stratan, Serafim Saka şi Aurel Covaci (sau Constantin Crişan ?), care erau deja acolo, acompaniaţi şi de o voce feminină (soţia cui ?), printre vodci, chiştoace de ţigări şi cutii de conserve decimate în sufragerie sau mica bucătărie a poetului, Nichita părea că luptă împotriva unui demon care l-ar fi contrazis. Dintre Blaga, Arghezi, Barbu şi Bacovia, îl prefer pe ultimul. Am plecat de la acea întâlnire să-i dau telefon lui Jeny şi într-adevăr, nu m-am putut abţine de a nu-i povesti şi ei despre Marele Zeu. Simţeam că atunci aş fi putut scrie o poezie frumoasă pentru el şi un poem formidabil pentru ea. Încă nu le-am scris.

Ieri seară am fost cu ea la Casa Studenţilor “Grigore Preoteasa”. Am audiat concertul formaţiei “Roşu şi Negru”, care nu m-a impresionat în mod deosebit.

Azi aşteptam să mă întâlnesc cu Arthur S., căruia i-am dat să citească microromanul meu “Mă chemau păsările”. Mi-a promis că-mi va scrie impresiile pe care, în mare, mi le-a împărtăşit şi verbal. Nu pot să uit când ne-am întâlnit pe coridor, la parterul facultăţii noastre, interpelându-mă: “Bine, dom’le, cu chestii de-astea vii tu la mine?” Îmi ziceam în gând că m-a “desfiinţat”, dar a adăugat: “Romanul tău este excepţional!”. “Serios?”, zic eu. “Serios, eşti o adevărată surpriză pentru mine, ţi-am citit primele 35 de pagini, e scris foarte bine”.

Atât pentru azi. Cu chiu cu vai, am reuşit să scriu câteva rânduri, şi astea în ciuda intervenţiilor lui Jong Jong Yung, care mă solicită să-l ajut să facă propoziţii în limba română, şi în pofida sosirii lui Kim Su Bok, care îmi aduce, amabil, un “Kent”, şi a lui Luigi, care are “dificultăţi” cu o prietenă ce nu s-a prezentat la întâlnirea cu el, azi, la ora 14,30.

Până în acest moment nu au sosit doctoranzii coreeni. De obicei mă vizitează în fiecare seară. Fac “Abecedarul” limbii române cu ei.

Marţi, 25 noiembrie, 1976. Mă întreb dacă am ce să scriu în continuare; constat că nu prea am noutăţi; în afară de faptul că am reuşit la examenul de ghizi organizat de "O.N.T." Bucureşti. Până în 25 noiembrie  a.c. trebuie să mă înscriu la cursul ce voi fi nevoit să-l urmez (şi să-l plătesc!) pentru a-mi lua atestatul. Mi-ar fi necesari 170 de lei pentru aceasta şi nu am primit încă bani de acasă. De menţionat că am şi nişte datorii. Banul devine tot mai mult o problemă pentru mine…

Aseară am fost la un concert la Ateneul Român, împreună cu Radu C. Cristea, însoţiţi de Paula Chicu, colegă de an, şi Magda, studentă la engleză-franceză. Am ascultat Ceaikovski, Brahms şi Pascal Bentoiu. A fost minunat. Am ajuns la cămin după ora 24,00.

Ieri aveam un pachet întreg de “Golden Deer”, azi fumez “Carpaţi” de la Tuţu, student la geografie – locuieşte cu Jeng Dong Sen, la “138”. De altfel, problema ţigărilor e foarte interesantă, în ce priveşte “ajutorul reciproc” pe care-l generează, mai ales între prieteni (şi nu numai!), atunci când unul nu are ce fuma şi când cere, fără jenă, de la altcineva, o ţigară. Chestia e, cum ziceam, mutuală, deci “sinuciderea” prin tutun nu e în întregime “curată sinucidere”, ea beneficiază şi de aportul, de altfel animat de cele mai bune intenţii, al altora… Un fel de eutanasie amânată. Pe marginea acestei situaţii s-ar putea scrie mult, dar eu nu am răbdarea necesară acum. Nu am răbdare, de câtva timp, nici în ce priveşte scrierea acestui jurnal, la care am demarat fără prea mult chef. Adevărul e că mai mult m-aş plimba pe jos, la aer, dar vremea nu-mi permite acest lucru: afară plouă de câteva zile bune şi e destul de rece.

Recent am văzut două filme: “Premiera”, românesc, care nu m-a mişcat, şi “Întoarcerea panterei roz”, la care m-am forţat să râd, însă în zadar. Aş dori să nu pierd “Şatra” (U.R.S.S.); am auzit că-i magnific; şi e făcut de un român… S-ar putea să-l văd împreună cu Jeny. Cu ea am fost sâmbătă la discotecă, la “Gr. Preoteasa”, iar duminică am vizitat-o acasă. Era şi mama ei: am condus-o două staţii de maşină, spre gară, ajutând-o la bagaje; pleca spre Craiova, sau cam aşa ceva. Pe Jeny o simt acum în mine; două zile au trecut de când nu ne-am văzut. Pe la 21,15, când mă voi întoarce de la masă, o să-i dau iar un telefon, să-i spun că mi-e dragă.

De mâine încep practica.

Miercuri, 1 decembrie 1976.

Azi am primit o carte poştală de acasă,  îmi scrie mama să trec pe la Mircea, să iau pachetul pe care mi l-a trimis prin Gina, vară-mea, care a fost sâmbătă acasă, pe la noi, la Zărneşti.

Deci, m-am dus în Berceni. Într-adevăr, pe lângă bunătăţurile de patiserie etc. mi-a trimis mesada de la fâş, căciula de iarnă, mănuşile şi indispensabilii, pentru că vremea s-a răcit tare. De altfel, nu de mult, a nins pentru prima oară în acest an în Bucureşti, iar aseară şi azi a fost o ceaţă groasă şi iritantă.

Acum câteva momente a plecat Kim Huan Zu din cameră. Mi-a făcut din nou o invitaţie pentru Coreea, pentru la vară, deloc protocolară. Drumul până acolo costă 800 de lei, aproximativ 10 zile, iar cu avionul, 1600 de lei. I-am spus că nu ştiu dacă va fi posibil să obţin paşaport, ceea ce pe Kim Huan Zu nu l-a prea surprins. Mai am multe de  scris, dar le amân pe mâine seară.

Joi, 2 decembrie 1976.

Sâmbătă, 27 noiembrie, am fost la Sala Polivalentă, la cenaclul “Flacăra”, pentru prima dată. Am rămas până la ora 23,00, dar am auzit că spectacolul a ţinut până la ora 3,00 dimineaţa… Ce să zic? A fost o adevărată “odisee” ca să pot s-o însoţesc, la întoarcere, pe Jeny, până acasă. Duminică, la dans, la Casa Studenţilor, a fost mai reuşit, deşi m-am simţit cam zdruncinat, după bâţâielile pe care le-am susţinut acolo, desigur, cu plăcere. Se pare că am slăbit. De fapt, a remarcat asta şi Mircea, aseară, când am trecut pe la el, ca să iau pachetul de la Zărneşti. Semestrul ăsta, care se apropie de sfârşit, şi-a pus un pic amprenta şi asupra mea, deşi nu am muncit mai mult decât altă dată. Oricum, vacanţa o aştept cu nerăbdare. Mi-e dor de acasă, de mama şi de tata, de soră-mea!

Ieri am mai scris ceva.

Şi tot ieri dimineaţă, pe la 11,00, am fost cu domnul profesor V. Mândra la biblioteca Teatrului Naţional. O sală mică, liniştită, la subsol. Am citit primele două acte ale piesei “Lăcustele”, aproape necunoscută publicului, a lui Al. Kiriţescu.

Azi am stat dimineaţa în biblioteca de la facultate. Practica la dramaturgie mai durează până miercuri.

Am vorbit cu soţia lui A. Silvestri. Poate că, sâmbătă, el îmi va restitui romanul şi-mi va aduce şi recenzia pe care mi-a promis că o va face pe marginea lui, deşi romanul nu e publicat.

Costel Stancu a trecut pe la mine şi luni, şi marţi. Luni mi-a adus o poezie scrisă sub influenţa cenaclului la care a fost şi el prezent. Are un vers – “Vă eminesc”– care îmi place; i-am spus-o şi lui…

Marţi seara am fost pe la Augustin Boitan, în Regie. Mi-am recuperat piesa de teatru pe care i-am dat-o spre lectură. Zice că i-a plăcut. Îl aştept să-mi  întoarcă vizita.

Joi, 6 ianuarie, 1977.

Cam de mult timp nu m-am gândit la acest jurnal, pe care nu ştiu cum voi putea să-l continuu dacă scriu aşa rar. Oricum, voi încerca să fac o retrospectivă a perioadei scurse până acum.

Prin 18 decembrie am plecat la Giurgiu, la unchiul Vasile. M-au primit, ca de obicei, cu entuziasm. M-au înconjurat toţi, fără excepţie, şi tanti Peruza, şi Tanţa, şi unchiul Ştefan, şi tanti Milica, şi tanti Matilda, şi ceilalţi unchi şi mătuşi, şi veri, şi verişoare, şi cunoscuţi, şi prieteni, cu o atenţie şi o căldură deosebite. Ori de câte ori mă aflu aici, prin atmosfera pe care o creează, toţi îmi dau impresia că trăiesc ca un roi de albine, aşa sunt de solidari între ei, iar când au musafiri de departe, nu mai ştiu ce să facă pentru ca aceştia să se simtă “ca în stupul lor”. Şi, tot ca de obicei, m-au “încărcat” şi cu ceva bani, gândindu-se că îmi vor fi de folos mai mult ca oricând acum, în studenţie. Tanti Matilda mi-a trimis şi acasă 100 de lei, prin 26 decembrie, şi eu i-am scris cu dragoste, imediat, o scrisoare, în care-i mulţumeam pentru gestul ei reiterat, cum, de altfel, au făcut-o şi ceilalţi de atâtea ori… Dar trebuie să spun că Giurgiu nu-mi place deloc iarna. E murdar, mult noroi pe străzile asfaltate superficial. Altădată era dragostea mea! Poate că aici era singurul loc unde puteam să schimb cel mai bine atmosfera monotonă de la Râu Alb. Şi totuşi, când mă gândesc la acel minuscul sat de lângă Haţeg, nostalgia mă copleşeşte, deoarece acolo mi-am trăit copilăria, acolo e, de fapt, locul meu natal, via Lupeni şi Băieşti. De aceea, prin comparaţie cu Zărneştiul, unde nu prea am prieteni din cauza perioadei scurte petrecute aici, Râu Alb mi se pare şi  acum un mic şi inubliabil paradis. Prima dragoste!...

Aşadar, pe 21 decembrie am ajuns acasă, la Zărneşti. M-am bucurat că i-am găsit pe toţi sănătoşi, şi pe bunica Ana, şi pe tanti Valerica, şi pe tuşa Mariţi. Şi, din nou, am avut certitudinea că mama e, cu adevărat, cea mai bună mamă de pe Pământ, o femeie extraordinară prin căldura, optimismul, dăruirea şi înţelegerea largă a lucrurilor. Cred că şi spiritual moştenesc mult de la ea, nu numai o marcă din fizionomia mea, deşi, mai cred că, psihic, semăn cel mai mult cu tata, prin ponderea, cumpătarea, înţelepciunea şi, in extenso, mereu cu gândul mai mult spre alţii, ca să te ai, în cele din urmă, pe tine, în faţa eului supraliminal. Aceeaşi pondere şi în cazul surorii mele, Claudia, care moşteneşte şi ea juma’-juma’, şi de la unul, şi de la celălalt, prin rădăcinile zărneştene şi giurgiuvene ale arborelui nostru genealogic.

Înainte de Anul Nou am reuşit să termin de citit cursul de dialectologie al doamnei Liliana Ruxăndoiu.

De revelion ne-am distrat foarte bine, la Daniel acasă, prietenul soră-mi. Am dansat mai tot timpul cu Luci, o prietenă de-a noastră, din Râşnov. Au fost şi finii Claudiei: Rodica şi Liviu, cărora soră-mea le-a botezat, în 10 octombrie ’76, fetiţa.

Am aşteptat cu nerăbdare să înceapă cursurile. Aşa de mult m-am obişnuit cu Bucureştiul, cu viaţa lui densă, încât parcă n-aş mai putea trăi altundeva. Dar mă gândesc de pe acum la repartiţie. Cine ştie prin ce coclauri voi fi aruncat, de o să mă ratez acolo, deşi, desigur, mă voi lupta până la sfârşit să nu-l pierd, ca şi cum altfel m-aş asfixia…

Revederea cu colegii, mult aşteptată, a fost mai calmă decât speram, însă nu-i nimic, ne vom “încălzi” noi, în zilele următoare. De altfel, primii paşi au şi fost făcuţi azi, după cele două seminarii.

Încă din prima zi i-am dat telefon lui Jeny. Am fost foarte scurt (mă deranjează când mai aşteaptă şi alţii lângă cabina telefonică!); o să povestim mai multe sâmbătă, când ne vom  întâlni.

Duminică, 20 februarie, 1997.

Perioada scursă până azi a fost destul de zbuciumată pentru mine…

Prin 23 ianuarie, administratoarea blocului D din Grozăveşti mi-a solicitat o adeverinţă de la Rectorat, necesară pentru a mai putea fi cazat aici, cu un străin în cameră. Din păcate, prorectorul (o doamnă profesoară de la geologie) era internată în spital, aşa că am fost nevoit să apelez la Iorgovan, preşedintele U.A.S.C. pe Universitate, care mi-a creat destule zile negre când am avut de-a face cu el. Acum, prin intervenţia prodecanului nostru, domnul profesor Diaconescu, şi a Mariei Cârstoiu, preşedinta A.S.C. pe Facultate, mi s-a aprobat totuşi cererea, cu specificaţia că "un străin" e obligat să locuiască numai cu doi studenţi români în cameră, şi asta numai în cazuri excepţionale. Or, Jong Yung, oricât de bine intenţionat era, nu a reuşit să "obţină" excepţia, nici măcar prin intervenţia celor de la ambasada lor.

Aşa că, după examenele din prima sesiune a acestui an, m-am mutat în “6 Martie”, unde acum fac de serviciu la poartă.

Aici suntem cazaţi câte cinci într-o cameră. Nu m-am acomodat încă pe deplin, însă atmosfera de la noi, din camera 154, mă stimulează să fac literatură, graţie convorbirilor dintre colegi, fiecare considerându-se un virtual scriitor, cu un cuvânt important de spus în viitor, pentru literatura noastră. Mă gândesc la bunul meu coleg şi prieten Nino Stratan (care are şi el un stagiu în Grozăveşti, unde a locuit cu un coreean, cu Ţo Gon, timp de un an) şi la Alexandru Muşina, doi băieţi foarte simpatici, spirituali cât se poate şi a căror inteligenţă m-a cucerit cu totul. Pe de altă parte, Romulus Bucur, care face şi el poezie, un tip aşezat, serios în toate cele, cu care, cred, nu voi avea niciodată conflicte. Iar despre Cherciu Ion, adversar acerb al murdăriei şi al dezordinii, obsedat chiar de igiena din cameră, nu pot spune decât că mi-e şi el simpatic, prin profunzimea şi felul său “sănătos”, chiar dacă un pic conservator, de a se îmbrăca (tot timpul “la dungă”) şi de a fi. Cu toţii, se pare, avem puncte comune, temperamentale şi de caracter, şi sper că o să convieţuim bine.

Deci, de la o cameră de două persoane, unde am dus-o boiereşte, cu o viaţă de cămin tot aşa de confortabilă, iată-mă acum într-o cameră suprapopulată, înghesuit, cu cărţile şi valiza sub pat. Mă voi acomoda, însă, imediat. Doar am şi experienţa stagiului militar…

Coreenilor din Grozăveşti cred că le-am fost şi eu un pic de folos în însuşirea limbii române şi în integrarea lor în spiritul locului. De altfel, şi acum câteva zile când i-am vizitat şi-au afirmat acest punct de vedere, mărturisindu-mi regretul lor pentru “abandonarea mea forţată”. Le-am apreciat şi eu tot timpul colegialitatea, hărnicia, preocuparea permanentă pentru ordine şi igienă, loialitatea şi spiritul de echipă, în ciuda unor păreri discreditate, venite din partea altor colegi români, care nu aveau cum să-i înţeleagă “din exterior”…

Îmi pare rău că m-am despărţit şi de Buşu Mihale (Michele), student în anul IV la italiană-engleză, foarte pragmatic, de o spontaneitate şi o dezinvoltură debordante, în acelaşi timp foarte la locul lui şi nespus de săritor în relaţiile cu prietenii.

După ce voi susţine “parţialul” de la dramaturgie (cred că-l voi da miercuri!) o să mă mai duc pe la ei. Şi pe la Lăi şi De, pe la Ha şi Hă Tinh Hoan, doi vietnamezi şi două vietnameze de la franceză cu care m-am împăcat, de asemenea, foarte bine. Şi pe la Jaffar şi Al Gabani, doi sudanezi cinstiţi, ca şi pe la ceilalţi “străini” din babilonicul cămin de la Grozăveşti, unde am atâţia prieteni.

Mi-e dor de acasă, de familie!

Primăvara se apropie, se simte. E un aer dulce şi cald afară. Oamenii par mai buni, mai prietenoşi, mai condescendenţi; bucureştenii mi se par inteligenţi, înţelegători, civilizaţi şi foarte sociabili.

 

(Foto - din arhiva familiei Pişcu, fotografie făcută în timpul acţiunii şi scrierii romanului)