Poveştile Duniazadei, ale sclavei sale Raşazada

şi ale regelui Şahzaman

 

Un experiment: 1001 de zile și nopți

 

Ruxandra Cesereanu

 

Între 1 martie 2008 și 13 iulie 2009, am inițiat și tutelat în cadrul Phantasma - Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj - un atelier de scriere creatoare în proză, concentrat pe arta narațiunii în seria de povestiri O mie și una de nopți. Atelierul, numit 1001 de zile și de nopți, s-a desfășurat, de obicei, sâmbăta dimineața, la Facultatea de Litere din Cluj, vreme de două-trei ore, și a durat aproape cinci sute de zile. Atelierul a fost încheiat printr-o tabără de zece zile în iulie 2009, organizată la Polul Cultural Cetate (tabăra de creație a fost sponsorizată de Uniunea Scriitorilor din România și mai ales de Fundația Mircea Dinescu). Ultimele retușuri ale manuscrisului au fost făcute într-o micro-tabără de trei zile din iulie 2010, tot la Polul Cultural Cetate. Experimentul a fost exportat și în America, întrucât, între 22-24 septembrie 2010, Andrei Codrescu și Dave Brinks au organizat un microfestival de povestiri (The 1001 Nights Story-Telling Festival in New Orleans) între povestași români și povestași neworlinezi (evenimentul a fost sponsorizat de ICR New York și susținut logistic de Gold Mine Saloon din New Orleans și Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj), din echipa românească făcând parte subsemnata, doi dintre studenții participanți la atelierul 1001 de zile și de nopți, precum și trei prozatori consacrați.

Iată acum și aici o sinteză a rezultatelor de la atelierul de scriere creatoare în proză 1001 de zile și de nopți: a. au participat la atelier 16 studenți, majoritatea de la secția de Literatură Universală și Comparată, și, cu intermitențe, 2 invitați speciali dinafară (din București și Constanța); b. au fost scrise peste 100 de povestiri, din care au fost păstrate în manuscrisul final, spre publicare, 94 de povestiri (4 scrise colectiv, 6 scrise la două mâini – adică de către doi autori - și 84 scrise individual); în cartea de față, la sfârșitul fiecărei povestiri se găsește numele fiecărui autor sau al autorilor – în cazul povestirilor redactate colectiv sau la două mâini.

Scopul atelierului a fost redactarea unor povestiri înrudite și similare (tehnic, stilistic) cu cele din O mie şi una de nopţi, dezvoltând însă personaje „paralizate” epic, deja existente în textul consacrat al suitei de poveşti, dar cu o partitură foarte redusă, minimală, care permitea dezvoltarea epică într-o nouă suită de povești. Convenţia narativă a fost conservată identic: s-a pornit de la o primă povestire-uter sau povestire-scorbură, matrice pentru următoarele povestiri care aveau nevoie de lianturi şi punţi tematice, astfel încât trecerea de la un text la altul să curgă firesc. În noua suită de poveşti, nu Şeherezada este personajul central, ci sora sa, Duniazada, şi una din sclavele acesteia, Rașazada (personajul acesta nu există în O mie și una de nopți, ci a fost inventat), ele fiind povestitoarele care impun ritualul narativ şi în acelaşi timp ascultătoarele de performanţă. Lor li se adaugă un al treilea personaj povestitor, regele Șahzaman, fratele vestitului rege Șahriar, pe care Șeherezada (clujenii au preferat să o numească Șahrazada) se străduia să îl înduplece prin narațiuni ritualice nocturne să nu mai ucidă fecioare. La nivel mimetic, în cadrul atelierului de proză 1001 de zile și de nopți, ne-am propus ca povestirile scrise experimental să acopere trei scopuri explicite: acţiunea să menţină curiozitatea cititorului, stilul de redactare şi atmosfera să respecte cutumele arabe, persane, indiene ori de altă coloratură orientală din O mie și una de nopți; şi, în al treilea rând, în fiecare text să funcţioneze o morală de fabulă.

Ceea ce m-a interesat prin acest experiment de scriere creatoare în proză a fost nu doar desfolierea și deconstrucția (implicit reconstrucția artei narațiunii), ci și realizarea unei cărți epice de tip bazar, cu o structură hibridă, în care povestiri fantastice și „gotice” (cu efriți și djini) să coexiste cu povestiri realiste, hâtre, poznașe (de tip snoavă). La nivel ideatic, am avut în vedere tot o miză hibridă: lumea cărturarilor și a erudiților să se amestece cu aceea a oamenilor simpli și a vieții cotidiene, a limbajului uzual. Atmosfera urbană să se combine cu lumea deșertului, spațiile exotice de factură fantastică să aibă ca revers orașe reale. Am mizat, apoi, atât pe construcții ideatice religioase, cât și pe lascivitate și opulență (culinară, erotică). Am propus geografii pitorești, păcătuind, uneori, prin hedonism descriptiv și utilizând, poate, redundant tema călătoriei, pentru a prelucra invarianți ai călătoriilor lui Ulise și Gulliver (care, de altfel, există și în suita clasică O mie și una de nopți) ori abilități magice faimoase (Circe, Merlin – ipostaze ale acestora sunt prezente în suita de povești arabe).

Firul conducător al atelierului clujean de scriere creatoare în proză a fost, însă, întotdeauna valorificarea ceremoniilor narative, a felului în care se naște și se manifestă arta epică. În acest sens am inventat o serie de trucuri narative, ne-am antrenat și ne-am format ca povestași pe măsură ce scriam, mai ales că primele texte au fost, fie prea simpliste (și schematice), fie prea stufoase și încâlcite, cu personaje neveridice și adaptări dificile la stilul oriental, foarte tinerii povestași clujeni fiind influențați de cutumele narative din basmele europene. Dat fiind că majoritatea personajelor din O mie și una de nopți sunt cititori înveterați, ne-am propus ca personajul-cheie al fiecărei noi povestiri să fie, într-un fel sau altul (deghizat sau fățiș), povestașul! Tocmai de aceea, noile povestiri au fost întotdeauna citite în fața tuturor și comentate ca atare, cu sugestii, observații sau chiar reproșuri.

A existat o oarecare disciplină tematică a povestirilor, dar aceasta a fost relativă, strict în funcție de personajele „paralizate” (adică minimal portretizate) în suita consacrată de povești, pe care grupul clujean le-a preluat pentru a le permite o nouă viață. A fost ca într-un joc de păpuși second-hand care, în cele din urmă, se însuflețesc și preiau controlul asupra „realității” poveștii al cărei personaj central devin.

Asemenea vechilor povestiri, și noile povestiri au îmbinat, pe alocuri, proza cu poezia. Definiția (implicit hermeneutică) dată de califul Harun Al-Rașid în Povestea dulcei prietene, Anis Al-Djalis, și a lui Ali-Nur a rămas valabilă și pentru textele comise în cadrul atelierului clujean: „Proza este broderie de mătase, versurile sunt șirag de mărgăritare”. Proza este o construcție după un plan strategic narativ, iar strategia apelează nu doar la o epică stimulatoare a curiozității și avidității de a înțelege lumea, ci și la o panoplie de tropi care îmblânzesc și catifelează narațiunea. Poezia este gândită într-un fel înrudit, dar fără o arhitectură pretențioasă: ea este lucrată pe suprafețe mici, concentrate la nivelul figurilor de stil întotdeauna majoritare. Proza înseamnă croitorie cu aplomb, poezia este bijuterie migălită, dar materialul de lucru (pentru „croitor” și „bijutier”) este esențial: mătase (pentru proză), pietre prețioase și metale nobile pentru poezie.

O altă dimensiune care a captivat participanții la atelierul clujean de scriere creatoare a fost miza „mântuirii” prin povești. Aceasta, „mântuirea” prin povești (chiar dacă sună oarecum desuet), a ambiționat o pură „mântuire” estetică, cu efect ontic. Secolul XXI a moștenit de la secolul XX îndoiala și relativismul (aplicate inclusiv asupra figurii lui Dumnezeu); dar, în absența lui Dumnezeu sau cu Dumnezeu ascuns (plictisit), poveștile scrise în cadrul atelierului 1001 de zile și de nopți au preluat ele însele un sens de resacralizare și de salvare prin narațiune. Cel puțin, ca lider al atelierului, eu am crezut în această idee.

Dimensiunea ludică a fost importantă în cadrul atelierului clujean: am încercat (și reușit) un carnaval narativ, cu o teatralitate demonstrată și explicită (de aici strategiile de persuasiune!), în care narațiunea era pasată de la un povestaș (student-participant) la altul, prin diferite „mingi” epice (de aici abundența de personaje de tip trickster - măscărici, poznași, farseuri - din noua suită de povești „arabo-clujene”). Jocurile narative au fost utilizate, de asemenea, pentru a susține o altă idee (materializată intenționat), aceea a unui carpe diem epic. Plăcerea lecturii a fost luată în vizor ca scop maximal în noua suită de povești produse la atelierul 1001 de zile și de nopți și, tocmai de aceea, la sfârșitul acestei cărți și a poveștilor scrise înăuntrul ei, se găsește și „jurnalul de bord” al experimentului clujean de scriere creatoare în proză, consumat între 1 martie 2008 și 13 iulie 2009.

 

..............................................................................................................

Poveştile Duniazadei, ale sclavei sale Raşazada

şi ale regelui Şahzaman

(fragment)

 

 

- Salamalekum, stăpâna mea, rosti Raşazada, am să-ţi rostesc o povestire auzită de la cel dintâi om pe care l-am întâlnit azi în suk şi care încălcase porunca lui Allah, bând el un burduf întreg de vin și totuși fiind cu mintea trează!

            - O, cât de curioasă m-ai făcut, Raşazada, drept care aştept vorbele tale pline de miez! Începe deîndată, prietenă iscusită, şi gura ta să rostească minuni!

 

 

Povestea lui Nardun

 

            - Îţi mai aduci aminte, cinstită stăpână, de povestea Zobeidei, sora cea mare dintre cele trei fecioare ce benchetuiră cu hamalul şi cei trei saaluci din povestea istorisită cu oarecare vreme în urmă de sora ta Șahrazada? Îţi mai aduci aminte de palatul împietrit, unde doar fiul regelui, preaslăvindu-l pe Allah, scăpă de moarte? Astăzi, în suk, un negustor venit din părţile Caucazului ne istorisi povestea năpraznică a zeului Nardun. Iată ce povesti acesta celor care zăboviseră să-l asculte:

            Aflaţi, dar, că acest zeu cumplit fu zămislit de o pasăre rok, cu ochii şi clonţul din piatra lunii, uriaşă cât zece elefanţi şi înaltă cât douăzeci de cămile. Dar Nardun nu se împlini asemeni unui prunc omenesc, ci se născu dintr-un fulger înghiţit de uriaşa pasăre şi luă forma unui ou de foc. Vreme de câţiva ani, zămislitoarea îl deprinse cu tainele cerului şi pământului, ale astrelor şi ale apelor, dar mai ales cu cele ale focului.

            Aflând Şeitan de naşterea lui Nardun, prevăzător în cruzimea sa, dorind a-şi păstra împărăţia, adună cei mai apropiaţi slujitori, întunecaţii efriţi cu buze despicate şi negre ca smoala, cu piele de bivol şi picioare ca solzii de crocodil.

            La rândul lor, neamul păsărilor rok se strânse pe piscul unui munte ce ieşea din mare doar când luna era înghiţită de întuneric. Cincizeci de păsări rok se strânseră pentru a-l feri pe Nardun de mânia lui Şeitan, ascunzându-l pe acesta într-un coif pe care-l făuriseră împreună din lava vulcanilor.

            Cumplită fu bătălia dintre efriţi şi păsările uriaşe, care se-ntinse vreme de zece zile şi zece nopţi, timp în care şi soarele se ascunse. Efriţii fură înfrânţi, iar Şeitan însuşi, rănit fiind, se ascunse la rându-i spre a se întrema în ţinuturile subpământene, dar nu înainte de a arunca un blestem înfricoşat:

            - Fie ca muntele în care eşti ascuns, Nardun, o, zeu netrebnic, să-ţi fie mormânt şi pieire, precum şi piază rea pentru toţi corăbierii care vor rătăci prin aceste ape ale întunericului! Iar voi, păsări rok, să vă înnegriţi asemenea pulberei acestui munte!

            Abia grăi acestea că muntele se transformă într-un uriaş magnet, care avea să curme vieţile corăbierilor, iar ochii şi colţii de lună se preschimbară în agată neagră.

 

            În acea clipă a rostirii poveştii, Duniazada spuse:

            - O, draga mea Raşazada, jur pe cel care-a ridicat cerurile la înălţimea unde sunt şi a-ntins pământul până unde se află că nu am mai auzit încă o asemenea poveste!

 

            - Mărită stăpână, ceea ce am a spune mai departe este cu atât mai uimitor! Află că, neputând îndepărta blestemul, păsările i-au făurit lui Nardun un ajutor şi însoţitor din împreunarea unei salamandre cu un cal de foc, iar acest animal fu numit Calamandru. El avea să fie sfătuitorul lui Nardun.

            Vremea trecu, iar corăbiile rătăcite prin acele ape neguroase îşi găsiră pierzania şi toată suflarea omenească de pe ele asemeni, din cauza lui Şeitan, pe când Nardun şi Calamandrul pârjoleau resturile de lemn ale corăbiilor, până când nu mai rămânea nicio urmă. Astfel se făcea că zeul îşi vădea de fiecare dată firea năpraznică. Până când, într-una din zile, de pe o astfel de corabie, un rege ajuns din ţinuturile de miazănoapte, aflându-se cu o parte dintre supuşi într-o călătorie pe mare, izbuti să scape mai mult mort decât viu şi căzu în leşin la poalele muntelui Magnet. Aici el visă un zeu al cărui chip era ars, neavând ochi ori gură, călare pe un animal nemaivăzut, jumătate armăsar şi jumătate salamandră. Iar acel zeu nemaiîntâlnit îi spuse:

            - Eu sunt Nardun, stăpânul acestor ţinuturi, învingătorul lui Şeitan, sălăşluindu-mă pe muntele Magnet, cel care a făcut să piară corăbiile tale. Află deci că ţi-am cruţat viaţa pentru a face cunoscută puterea mea. Te voi încredinţa unei păsări rok, care te va purta într-o piele de berbec la palatul tău. Acolo, tu, alături de toţi slujitorii tăi, vei face cunoscut numele zeului mai puternic decât Şeitan şi cetele lui, iar toată cetatea ta se va închina mie. Îmi veţi jertfi tauri negri şi fecioare o dată pe an, în această zi, încredinţându-i focului, iar tu vei fi preotul meu în acele zări.

            Şi de-abia se trezi regele că fu înşfăcat în ghearele păsării rok, iar totul se întâmplă după cum cuvântase zeul. Estimp, în oraşul regelui era jale mare, căci toţi îl credeau pierdut pe maimarele lor şi vegheau în moschei, aşteptând să vină de undeva un semn. Acel semn şi veni, întrucât pasărea rok îşi lăsă călătorul de seamă în curtea palatului, acolo unde se sălăşluia grădina şi havuzul desfătărilor. Iar regele, cum ieşi din pielea de berbec, ştiu că trebuie să le vorbescă încă din ziua aceea supuşilor despre puterea de foc a lui Nardun. Chemându-şi vizirul, puse să se zidească altare, și, deşi mulţimile se mirară la început, în cele din urmă nu avură încotro după ce regele le povesti despre scăparea sa, drept care cu toţii îmbrăţişară credinţa focului. În acea zi a noii credinţe fură jertfiţi zece tauri negri şi zece fecioare, iar acesta avea să rămână obiceiul o dată pe an, pe altarele noului zeu. Regele porunci ca închinătorii dreptului Allah să fie prigoniţi, astfel încât mai tot norodul dădu uitării spusele Profetului, căci înfricoşător se făcuse regele lor, după asemănarea zeului său Nardun.

            Mulţi luară calea pribegiei, o singură făptură rămânând credincioasă lui Allah, iar aceasta era doica prinţului, fiul regelui. Prinţul crescu, Allah Karim, în credinţa celui care a ridicat cerurile la înălţimea unde sunt. Atunci, mâniindu-se, Allah le trimise necredincioşilor trei chemări spre a se pocăi aşijderea trei ani la rând, în prima zi de Ramadan, dar nimeni nu vru să asculte porunca sfântă, prinţul fiind singurul dreptcredincios după moartea doicii sale.

            De aceea, preaputernicul Allah trimise urgie asupra cetăţii, astfel urnind războiul. Înaltul stăpân al lumilor nu avu nevoie de oşti, ci fu de ajuns suflarea lui de gheaţă încinsă, pârjolind păsările rok trimise de Nardun, precum şi altarele ridicate de rege. O ploaie de cenuşă se lăsă peste cetate, iar locuitorii fură preschimbaţi în stane de piatră, singurul cruţat fiind prinţul dreptcredincios, pe care îl află fecioara Zobeida, ajungând la nemaivăzuta curte a regelui împietrit.

            Zeul Nardun şi Calamandrul fură închişi în pântecele muntelui Magnet, sălăşluindu-se pe veci acolo, fără doar de o singură zi pe an, aceea a credinţei de foc, când din gura Calamandrului ţâşnea clocot de lavă. Acesta fu sfârşitul cumplitului Nardun, închis până la împlinirea veacurilor de către marele Allah.

 

(povestire scrisă colectiv)

 

 

-           Cu adevărat, Raşazada, se miră Duniazada, această poveste adusă de tine din suk nu este asemeni celor pe care le-am citit eu în cărţi. O, ce meşteşugită a fost rostirea ta, ca o broderie de mătase ori ca un şirag de mărgăritare! Iscusite poveşti mi-a fost dat să ascult din partea-ţi, una mai desăvârşită decât celelalte. De câte minunăţii am auzit, nici nu mai ştiu de e zi ori noapte, într-atât mă desfată glasul tău cu luare-aminte. Oare a mai rămas vreo povestire pe care ai auzit-o în suk şi nu mi-ai spus-o încă?