Mariana Codruţ
Areal
amiază (III)
o femeie apasă cu tot trupul
pe mînerul cişmelei (apa ţîşneşte
cu spumă în vasul emailat). lîngă ea
se opreşte un trecător, o măsoară
şi-i spune cu voce şoptită: minţi!
ea se uită mirată: nu mint!
trecătorul dispare, se întoarce în grabă
cu un altul. minte, îi spune el
noului adus, arătînd spre femeie.
acesta îi ţipă şi el: minţi!
femeia îşi apără obrazul cu palmele:
nu mint! trecătorii pleacă
(apa dăduse de mult peste margini),
se întorc amîndoi cu alţi cîţiva:
minte, spune primul celui de-al doilea,
minte, spune acesta următorului,
minte, minte, minte... minţi!!!
îi aruncă toţi deodată. femeia
dă drumul mînerului, îi priveşte
buimacă, se şterge maşinal
de salivă: mint! – recunoaşte ea.
amiază (VI)
frig... hîrtii
şi frunze uscate
cotrobăite de vînt.
pe caldarîm îngheaţă,
dizgraţios, o pasăre
cu penele negre murdare.
o lovesc – minge colţuroasă
şi grea – dintr-un capăt
în celălalt al pieţei.
jubilez...
dar dintr-o dată,
o iau la goană
fără să mă uit înapoi.
vară în cîmpie (IV)
pe fereastră
intră fluturii.
învăţătoarea anunţă
cu voce limpede
subiectul compunerii:
„frumuseţea verii”.
fructe – scrise un copil.
albine, altul. soare… grîu…
flori… bravo! spuse femeia.
– moarte, a scris altul
cu un frate proaspăt înecat.
– ce-i asta? tresare învăţătoarea,
cum să facă moartea parte
din frumuseţea verii?
clipă
trăiesc
la periferia
vieţii mele
fericit
ca o roză
în mîna
unui copil mort.
poetul şi plăsmuirile sale
adormit pe o bancă
dintr-o gară,
poetul visează struguri.
în jurul lui,
toţi se întreabă nedumeriţi
de unde mirosul înnebunitor
de struguri
în plină primăvară.
poezia
poezia e spaima
care-ţi izbeşte violent
sîngele în artere
cînd
brusc trezit în miez
de noapte ai impresia
că te priveşte cineva
prin ferestre.