Felicia Nedzelschi

 

Priveghi

 

 

În autobuzul vechişor e cald şi năduh. În drum spre Orhei, autobuzul trece pe podul galben de peste Răut şi ridică colb. Roata dă peste un hop, o groapă de drum de ţară şi se zgâlţâie autobuzul de sar pe scaun ca o broască. Nepoţii râd şi spun „Bunelu’ s-a speriat, bunelu’ s-a speriat!”. Ce să le faci, că-s copii. Cum să-nţeleagă ei că mie mi-o murit şi cea din urmă sor’ mai mititică, da’ şi ce să-nţeleagă că-s mărunţei încă şi moartea-i departe de ei.

Stâncile Orheiului le las în urmă, parcă-s bucăţi de cozonac dat cu pudră şi olecuţă mucegăite, uscate de vânt. Caut cu ochii casa pe care-am făcut-o cu frati-mio, şi el mort, săracu’, pentru draga de sor-mea, proaspăt măritată cu un profesor de clase primare de prin faţa locului. Casă cu poartă albastră cu struguri, de la deal de biserică, mică şi joasă, cu streaşina plină de cuiburi de rândunele.

E în casă, galbenă ca felia de gutuie cu sicriul plin de gheorghine. Stăm la priveghi şi lumea bea vinul din pahare curate, ard nişte lumânări şi oglinzile-s acoperite cu pânză albă. Pentru aşa pânză albă prin 46 puteau să te taie şi să nu mai ştie nimeni de tine. Nicoleta aduce câte o bucăţică de pâine mie şi copiilor. Sorin muşcă din pâine şi firimituri mari, pufoase ca fulgii, cad pe covor. El se uită la ele şi dă cu piciorul firimiturile sub scaun.

- Gata, îi curat, - zice şi se şterge pe gură, - nu mai vreau. Pâinea aceea o dă la o parte. Pâinea aceea e o frunză uscată.

- Ia pâinea şi mănâncă, - îi spun. Mă aplec şi strâng de pe covor firimiturile, suflu în ele să le curăţ de colb şi le pun în gură. Ochii lui Sorin sunt două farfurioare pline de mirare. Ies din tindă abia molfăind bucata de pâine. Tinda miroase a busuioc, a casă, a Antoneşti.

****

Calea aerului din gură-n stomac e liberă şi curată. Busuiocul din poartă miroase atât de frumos, încât stomacul, şi aşa chinuit, a uruit prelung. Mirosul sfânt exorcizează duhurile păcatului mare, al poftei lacome. Ierburile de la poarta lui Gicu sunt cam rupte şi răvăşite. Busuiocul acela îl dau cu piciorul şi apăs din toate puterile rămase poarta de fier.

- Grivei, Grivei, na, na, - chem câinele, dar nu mă întâmpină nici un lătrat. Trifoiul din ogradă-i aproape chel. Merg pe cărarea bătătorită şi bat în ochiul ferestrei, ridicându-mă în vârful degetelor.

- Tanti Agafia! Gicu-i acasă?

Tanti Agafia deschide fereastra anevoie. Faţa ei e ascuţită ca a unui şobolan şi pielea-i subţire ca o foaie de ţigară de-a lui bunelu’.

- Du-te acasă, măi. Lasă-l pe Gicu, că-i vai de capul lui. Foametea asta nu-ţi face tovarăşi, numai duşmani, - mi-a spus.

Agafia închide fereastra. Fereastra aceea e cerul care s-a închis deasupra mea. Întorc spatele casei şi caut câinele. Vreau să am un prieten, vreau să îmbrăţişez câinele, să mă joc cu el ca vara trecută. În trifoiul gălbui se vedea ceva, o cârpă surie, ca de catifea. Pare moale şi mâna mi se întinde spre dânsa. Cârpa e plină de sânge şi abia peste câteva clipe îmi dau seama că e urechea lui Grivei. Urechea lui Grivei a însemnat toată frica de foamete. Din hogeacul Agafiei iese fum şi pute a păr ars. Mi-a pus prietenul pe foc.

Mă întorc acasă pe lângă lutărie. Lutul acela e aşa de moale, ca o turtă dulce unsă cu caramelă. Vreau atât de mult o turtă dulce. Pe drumul satului e pustiu şi-n capătul uliţei se aude o hodorogeală. Din dealul dinspre biserică se ridică colbul. Praful acela seamănă cu făina de păpuşoi din care mama făcea mămăligă. Stomacul mi se strânge ca un arici într-un ghem. Ariciul se întoarce în stomac de pe-o parte pe alta. Praful se tot ridică şi parcă din el apare o căruţă abia târâită de o iapă slăbănoagă. Pe ochiul ei stă o muscă grasă, mare cât o alună. Muştele nu suferă de foamete.

- Du-te din drum, - horcăie nea’ Mircea, strângând tare hăţurile iepei.

Eu fac doi paşi înapoi şi pietrele din drum mi se bagă printre degetele goale. În căruţă, cu capul ca un zămos copt, stă un om mort. Mama mi-a spus că mor oamenii, dar eu nu am văzut nici unul murind până atunci. Omul e gol şi picioarele lui se târăsc prin făina drumului. Călcâiele îi trag două linii paralele spre cimitir, linii care nu se intersectează.

Acasă nu mai sunt covoare. Într-o zi, tata a venit şi le-a scos din ţinte, le-a făcut sul şi le-a pus deoparte. A luat şi ţolul de pe laviţă. A doua zi nu l-am mai văzut. A plecat cu un tren mare cu tot cu covoare şi acum în casă strigăm „auuu” şi pereţii răspund „u-u-u” ca nişte bufniţe. Pe urmă tata a venit, fără covoare şi fără mâna stângă, dar cu o torbă mică cu cartofi. Toţi erau ca sticla, cu puncte negre pe ei. Tata le-a luat cu grijă, a scos o mână şi a pus-o pe masă, pe ceilalți i-a îngropat în grădină.

În tindă mama mulge vaca. I-am numărat coastele până la şapte şi m-am oprit - ele se ridică când văcuţa respiră. Mama a adunat jumătate de cană de lapte.

- Na, bea un gât, da’ numa’ unu’.

Beau cuminte, dar ariciul din stomac l-a supt pe tot, parcă nici n-a fost.

- Acum du-le la ceilalţi şi spune-le să bea încet şi câte un gât. Eu duc încet, dar laptele miroase aşa frumos, a cald. Gura mi se duce la cana de fier, vreau să-mi adăp ariciul din stomac. Beau cu gâturi mari, laptele nu mai încape în gură şi curge pe piept şi pe bărbie, apoi pe podea. Podeaua sură de sub mine are pistrui albi. Iau cana de la gură şi o văd pe Ilinca, sora mea. Laptele s-a mutat din cană în albuşul ochilor ei.

- Badea, vreau şi eu, - şopteşte Ilinca şi face un pas spre mine. Dar cana era deja uscată, uscată ca buzele Ilincăi. Mama iese din tindă şi părul ei, care era cândva des cât două braţe de-ale mele, acuma cade bucăţi. Ea tace şi se uită când la mine, când la Ilinca şi-apoi îşi mută ochii obosiţi la Spiriduş, care stă pe podea şi se joacă c-un ciocălău.

- Săracii mei, - spune şi-şi lasă mâinile.

***

Caut lobodă de câteva ceasuri. Ilinca umblă după mine şi scânceşte şi tot repetă „Mi-i a mânca, mi-i a mânca”. O iau de mână şi spun „Rabdă, mama o să ne facă mămăligă diseară”, şi cum aude, Ilinca şterge ochii cu palma ei mică şi merge din urma mea numai oftând încetişor. Parcă-i o păpădie micuţă care se ofileşte cu părul ei pufos şi galben. Şi parcă uită ce i-am spus şi îngână iar „Mi-i a mânca, badea, tare-tare” şi boceşte tare din toţi rărunchii.

- Mi-i somn, badea, spune. Mi-i tare somn. Ilinca dă să se culce direct în câmp.

- Nu te culca! – strig şi singur nu înţeleg de ce. Scoală, acuş mergem acasă şi mâncăm o mămăligă mare şi bună, ia, cât soarele de mare.

Într-o râpă găsesc nişte podbal şi un firicel de lobodă. Faţa sură mi se luminează de-ndată, îmi vine să-l mănânc crud podbalul cela, dar îl rup cu grijă şi-l bag în sân. Ridic ochii şi simt cum mâna lui Dumnezeu îmi dă un cadou. Pe-o creangă de frasin stă o vrabie vie şi grăsuţă. Mi-aduc aminte cum împroşcam cu pietre-n vrăbii împreună cu Gicu şi-mi spun „Amu-i amu”, iau o piatră de pe jos şi ochesc oleacă mai sus de capul vrabiei.

***

- Şi-am mai strâns lobodă în seara aceea şi oleacă de covrigei de papură. Mama ne-a făcut mămăligă verde, iar vrabia aceea i-am dat-o Ilincăi. Eu am mâncat numai lipii de lobodă cu podbal. Până nu s-a lăsat iarna, mă mai duceam după buruiene, mure, ciori şi scoici pân’ la Nistru. Şi-apoi în iarna aceea a murit tata, ostenit şi flămând, că a trecut şi prin război. Dar foametea era un război tot aşa de mare, război care secera femei, copii, bătrâni, numa’ grâu nu secera.

Sorin stă la masă şi se uită la pâine lung, cu ochii mari. Apoi mi-o întinde mie:

- Mănâncă, bunelu’, să nu fii flămând.