Michael Friedrich

Rugăciune

 

Mântuieşte-mă, bunule, de multiplu!

De roua zorilor mântuieşte-mă

şi de cântecul mierlei primăvara,

în crângul cu flori.

Fără eu, fără tu,

doar o singură tuşă

trasată cu mână fermă

pe pânza albă a vieţii,

împlinit prin simplificare

să locuiesc doar

de-a pururi atotiubitor

într-o inimă caldă şi sacră.

Ba nici măcar atât de puţin

nu-mi doresc –

într-o inimă sfântă să locuiesc –

ci îmi doresc una să fiu

eu cu dânsa.

Fără un altul,

rămas singur într-o beatifică stare,

nelimitat de nimic

într-o beznă  a cărei sclipire

mai strălucitoare-i

decât soarele mândru

în vreme de amiază,

când până şi ţăranii trudiţi

se retrag sub a stejarilor umbră

după ce munca la câmp i-a sleit de putere,

mântuit doar să fiu

după voia-ţi cea dreaptă, divină,

şi mai presus de toţi zeii.

 

 

Punerea în mormânt

 

Lumină galbenă de amurg pe violetul mării

şi gândurile – crepusculare păsări pleşuve

ce se rotesc încet în crugul vremii.

Cât de pur e adâncul duhului! Un noian

de nesfârşite ape luminoase.

Nimeni nu îl cunoaşte. Căci e ascuns după cripta

pustiei nopţi oarbe.

 

Ajuns la ţărmul marelui abis, trist am stat.

Moartea lucidă, cu ochii deschişi,

e idealul nostru,

al singuraticelor schelete vii cu pletele cărunte

care plutesc în nopţi cu lună plină

pe argintiile corăbii spectrale.

Pradă singurătăţii lui, fiecare.

Pe spinarea zburlită a mării

ce n-o să aibă-n veci decât un mal

caut şi eu salvarea – cărarea scurtă

a saltului direct în paradis. Moartea vie.

Nu vă rugaţi la căpătâiul meu.

Eu mi-am făcut de mult rugăciunea

de-îngropăciune

trăind cu gândul dincolo de cer.

Prohodul mi-am cântat şi recviemul.

Aflat sub ocrotirea aleasă

a logosului,

purtător al mandatului de-a-i desluşi calea,

de mult de tot m-am împăcat cu cerul.

Este şi el o jertfă.

 

Citesc la lumina stelelor fixe

cartea pătrunderii în mister.

Noaptea îngăduie să se vadă, foarte clar şi distinct,

culoarea soarelui de dincolo de tenebre

şi forma naturii, aceeaşi

în fiecare lucru.

Va fi un timp fără timp

când gurile negre se vor mânca

unele pe altele,

când nu va mai rămâne decât o singură neagră gură

şi o foamete cosmică.

 

S-a prăbuşit soarele. Universul

îşi cântă ora stingerii. Dispar

strălucitoarele suflete fără moarte

şi domul sacru care le ţine strânse sub bolta lui

ca un număr al numerelor.

Puterea şi forma se-întorc

acasă, în neagra vale

a deznădăjduitei femei nebune

pierdută-n adorare.

O somnolenţă divină se-aşterne

şi totul invită la moarte.

Cât de pur este marele gol! O fântână

cu aspect sepulcral, etern murmurând

din gheaţa ei fluidă.

 

Soarta pribeagului este

să fie singur.

Prietenă îi e prietenia. Misterul iubirii

în marele loc de odihnă.

Odihneşte în pace, străine. Străin de cer şi de lume.

Atât de aproape! Atât de aproape că nici măcar

ochii sfinţilor

în stare nu-s să te vadă.

 

Îşi părăsi trupul, care rămase în urmă,

pe-un catafalc înveşmântat în roşu şi în soare,

semănând cu lemnul uscat.

Dar cum după ce ura adâncă se stinge

mai rămâne o urmă de ură,

când absurda dezordine, sălbăticia haotică

se pierde ca un zvon în depărtare

rămâne timpul care nu se schimbă;

albia lui secată, fantomatică, pură –

permanenţa mişcării stihiilor

identice în schimbare.

 

În sihăstria ta cu pereţi de stânci

străvezii ca neantul

stai nefăcând nimic, adâncindu-te-n tine.

Preafericit surâzi, cu ochii închişi.

Dar aşa cum alţii respiră, tu te uneşti cu tine.

Mai neclintită decât veşnicia e prima ta mişcare,

tresărirea ta în mormânt.

Armonie şi ritm,

dans numinos, ascuns sub cerul stelelor fixe.

 

Nu sunt pierdut pentru tine,

nici eu nu te-am pierdut.

Căci nu m-am oprit murind într-un suflet,

ci-am coborât cu tine în mormânt.

Încă mă rog să stau la picioarele tale

cântând fericit în timp ce tu dansezi

marele dans

al vieţii şi-al morţii.

Poţi tu să nu mai fii?

Poţi fi tu liber de fiinţă?

Mă rog ţie, părinte,

pentru o dragoste nepieritoare

şi pentru graţia de-a nu te uita.

 

 

Limba vie a morţilor

I.                   Uvertură

Întins în racla veche

din lemn de falnic cedru

şi ferecată-n aur,

galben la chip ca mierea

făcută de albine,

ascult pe cel ce tună

în noaptea luminată

 de palidele stele,

în limba de-un bleu pal, celestă,

uraniană, direct în al meu suflet.

Oh, minune minunată

ce tainic se aude,

în multe limbi divine

luminătorii cântă!

Eufonie-n ceruri,

a ierbii glăsuire

e-un verde crud,

ca grâul pus din vreme

când iese de sub glie;

iar soarele apune

c-o voce stacojie;

albastră eşti tu,

limbă maternă, oficiala

din patria-mi cerească.

Nu-ţi trebuie urechi

cu prea fine timpane

lieduri să poţi s-asculţi

de astre îngânate,

ci sufletu-ţi deschide –

o poartă către sine.

 

 

II.                Punct. Tânguirea duhului alb

„Vai, vai, cât de melodioasă

este limba morţilor,

murmurată de buze încleştate

ca într-o îmbrăţişare eternă.

Clară precum apa

pâraielor montane primăvara

este pronunţia cuvintelor sacre

a celor ce nu sunt încă

dar fi-vor odată...

Vai, vai, ce limbă de dincolo de capătul lumii

să fie aceasta, lipsită total

de morfologie şi de sintaxă,

plină însă ochi de cuvinte –

of, lexicul acesta complicat,

atât de greu de papagalicit

pe de rost –

unite toate-ntre ele

cu cratime menite

din nadir să pogoare armonia!”

III.             Contrapunct

O singură limbă vorbesc toţi morţii –

aceasta este deja un lucru cert –

cei ce nu s-au născut încă.

Este limba aşteptării,

limba albastră ca zarea,

cea înţeleasă de înaripaţii

vieţuitori în ceruri,

fie ei zei sau îngeri

la faţă albi ca spuma laptelui:

o limbă nerostită

vreodată de nimeni,

 de nerostit, nerostita.

Ea este, fără niciun dubiu,

limba perfectă! Cantilenă albastră,

sufletul meu te cântă vrăjit

 mai de dinainte de toţi vecii,

recurenţă onomatopeică –

identicul din străfunduri

regăsindu-se pe sine însuşi.

Cânt lin, monodie murmurată

armonios de însuşi Linus-tracul.

IV.             Îndemn înspre Bine

Hai să vorbim cu toţii

într-o zi, dis-de-dimineaţă,

limba vie a morţilor.

Să nu mai vorbim defel

limbi moarte –

greaca, persana ori egipteana veche,

nici baremi sanskrita străbună

să n-o mai vorbim –,

ci să vorbim,

cu toţii, deodată,

într-o limbă vie:

în limba vie a morţilor,

în limba copilului Elis,

nu în cea a lui Trakl.

Căci aşa este bine;

fiindcă e limba Binelui.

V.                Elansare interioară

Ai auzit vreodată bunătăţile toate

adresându-se unele altora?

Sunetele lor azurii, auzitu-le-ai?

Dar vocalizele lor,

pigmentate de multiple

acorduri locale

de culoarea albastrului prusic,

pe care atât de bine

le cântă la vioara sa Stradivarius

 însuşi maestrul Ursachi,

ori bleumarinul întunecat

al exclamaţiilor lor juvenile?

În fond, Doamne iartă-mă,

ce ne pasă nouă de

pronunţia corectă,

după însemne numai de ele ştiute,

pe care meticulos o folosesc

bunătăţile, singularităţile Binelui?

Când noi suntem cei ce

privim peste capetele lor,

îndărătul lor, drept în

gaura neagră a Binelui,

de ce ne-ar mai păsa nouă

de limbile violete

ale tuturor bunătăţilor?

Căci noi, limba Binelui

vrem s-o vorbim,

pe cea fără de cuvinte.

VI.             Clinchetul oaselor albe

Un copil cântă. E pace acum.

Linişte calmă, fruntea senină

a minnesingerului ajunge

să exprime inexprimabilul.

Este candoarea tăcerii.

Oh, seninătate albastră,

argintul vieţii se prelinge încet

prin venele celor morţi tineri.

Îmbrăţişaţii zac în morminte

de abanos şi tac.

Surâsul lor spune totul.

Întrepătrunse, coastele lor

tremură uşor.

Perechi-perechi, îndrăgostiţii putrezesc

împreună în sicrie de cleştar.

Cât de frumoasă este

îmbrăţişarea în moarte,

acolo sus, departe de

verdele crud al ierbii,

în vineţiul putred

cântat de aezi orbi!

Ce frumos se aude cântecul lyrei

cu strunele sale ciupite

de degetele de argint ale zeului...

Este muzica sferelor,

psalmodiată în limba păsărilor.

VII.Cântecul copilului mort

Atârnat în ştreang, copile,

tu cânţi atât de frumos!

Din gâtul tău, înfăşurat în funie,

răzbat uluitoare triluri funebre.

„Să trăim moartea vieţii, aleluia!”,

spune cântecul tău,

şi „să murim viaţa morţii!”.

Copile, ce frumos cântec cânţi,

cântarea cântărilor răsună în cimitir,

în putreda-ţi carne până şi

viermii albi dansează spasmodic

cu unduiri de ondine.

Hai să bem împreună

din cupa de smarald

nectarul de culoarea aurului topit

şi diafana ambrozie,

cea de culoarea luminii.

Hai să bem toate astea

la mijloc de noapte, în ţintirim.

Feerie fosforescentă a oaselor

zvârlite afară din groapă,

spre a-l îngropa acolo pe-un altul;

spectatori cu sângele îngheţat

în vene violet

admiră albi mirabilul

balet al spectrelor.

Numai un cântec de bocet

răsună difuz în noaptea arctică.

Însingurare şi somn.

Visuri adâncite-n tăcere.

 

 

Exerciţiu de algebră

 

 

Un cal plus un cal

egal doi cai.

Dar o umbră stacojie de cal

cu o umbră vineţie de om

împreunate în noapte

fac unu

şi nu doi,

cum s-ar putea crede

din necredinţă.

Unul e rezultatul iubirii lor

din care mai rămâne

doar memoria drumului

parcurs cândva de umbra

omului-cal de culoare incertă,

după ce şi-a pierdut,

rând pe rând,

potcoavele, copitele, apoi picioarele

până la şolduri,

intrate pe veci în pulberea drumului

şi tot aşa mai departe

până ce, din cei doi călători

contopiţi într-unul singur,

a mai rămas doar sensul

călătoriei lor la vreme de noapte,

pe-ascuns, nevăzuţi de ochi omenesc

şi neştiuţi de nimeni.

Memoria drumului acela îngust,

şerpuitor, cu nenumărate ocolişuri

şi piedici de neprevăzut

este ceea ce rămâne

din calea pe care

au parcurs-o împreună

vreme de multe vieţi,

până ce umbrele li s-au contopit

cu alte umbre de oameni-cai

venite de pe tot alte şi alte cărări

doar de ei ştiute.

Dar o umbră de măr argintiu

şi o umbră de păr

de culoarea stafiilor,

la care se adaugă,

ca apa unui ulcior din lut

vărsată în oceanul păcii eterne,

umbrele tuturor cailor

şi umbrele tuturor oamenilor,

cât vor fi făcând adunate

şi, mai ales, cine le va fi numărat

în cele din urmă?

 

 

Aspiraţie

În templul păgân al pădurii de brad

ursită mi-a fost o sacră poruncă:        

asaltul final, descendent,

spre nadirul prezenţei

să-l realizez pe faţa ascunsă a Lunii,

eu, ultimul alpinist temerar

ori poate că primul –

pionier brav într-o sisifică

viziune a lucrului prin cuvânt,

nu prin intelect,

totul raportat la viziunea greacă,

aurorară,

a ruperii zeului în bucăţi

şi adunării sale laolaltă

întru bună cunoaştere

şi iubire a celor asemenea nouă -.

Tremurul fluorescent al chipului

bolnav parcă de o incurabilă maladie,

adumbrit printre stele al Selenei

îmi înveşmântează cugetul avântat

precum rasa unui călugăr,

trupu-i becisnic.

Nebun! Nebun! Nebun de legat

este cel ce cutează astăzi,

în splendoarea calpă a luminii neoanelor

şi în duduitul surd al motoarelor,

îmbrăcat în rufe îmbâcsite

cu gaze de eşapament,

să spere într-o eroică epopee

a coborârii nocturne,

pe-un drum străjuit

doar de stele:

adsensum ad inferos –

iată nebunia mea, mania mea,

de care nu mă pot dezbăra

precum câinele de purici

şi românul de obiceiul

celor patruzeci de pahare!

Dar murmurul rugilor din sfânta Mănăstire de Tămâie

ce are în curte

o fântână lină,

cu apă puţină,

ce clădită era

pe-un picior de plai,

pe-o gură de rai,

mai dăinuie încă?

Să fie oare cu putinţă

să mai fi ţinut cineva minte

poteca şerpuitoare prin pădurea de brad,

cea nebătută de toţi muritorii,

ce se opreşte drept în pragul zidirii,

al sacrului loc al închinăciunii noastre?

Sau uitate sunt toate

iar în sacrum sacrorum

păianjeni cu cruce îşi ţes pânza?

Însă eu aud uneori,

precum un răsunet

din altă lume,

de pe un alt tărâm,

vocile tunătoare ale zeilor:

odată cu ploaia ce curge şiroaie

le aud, bubuitul spuselor lor

îmi face timpanele să-mi ţiuie,

de dinăuntru în afară,

de parcă munţi întregi ar vrea

să răzbată în lume

după ce-au fost înghesuiţi

milenii de-a rândul

într-un loc mai mic decât vârful acului.

Înfricoşător este  că fără

aceste voci tunătoare

din nadirul prezenţei

ştiu prea bine

că nu pot trăi,

ca firul verde-al ierbii

în lipsă de lumină.

O, plăcere perfidă a nemuririi,

suferinţă augustă a izbânzii

prea multe vieţi aşteptată,

melancolic răsună într-o tăcere solemnă

cântecul mut al păsării-suflet.

Şi nu poate să nu se audă,

oricât de puternic

ar dudui motoarele

şi oricât de mult ar huli mulţimea

poezia

pe străzi şi prin pieţe.

Ce multe se văd cu privirea

în clipa temută a morţii;

iar după aceea, apoteotică iluminare

în clipa ferice a păşirii sfielnice

prin vămile cerului,

înspre Poarta Raiului,

doar cel vrednic poate să treacă,

doar alpinistul a cărui ascensiune

n-a fost de fapt

decât o continuă coborâre,

o retragere planificată

nu din lume,

ci din ceruri,

înspre negativitatea primordială,

asemenea unei stafii a întunericului,

ca un strigoi îngrozit

ce bântuie în căutarea iubirii

şi a absenţei izolate

pe piscul sepulcral

al liniştii permanente.