Anni-Lorei Mainka

La cules de rodii în cartierul Rahova

Bucureștiul secolului trecut

și culmea copilăriei colorate cu mormoloci, tanti şi colivă

- jurnal cu nemţi şi vecini de cartier -

 

CĂLĂTORII ÎN AFARA RAHOVEI

“… la Sulina, între farul vechi şi valurile mării am văzut primul Buddha, primul nufăr, am mâncat prima ciorbă de peşte…”

Multe vacanţe de vară, din anii ‘60-’70, le-am petrecut în Deltă, la Sulina. Când nu eram pe plajă eram la pescuit şi când nu mă lua nici un pescar, prieten cu tata, într-o barcă, citeam inscripţiile - un fel de poezii - pe pietre funerare din cimitirele ce se legănau de o parte şi de alta a drumului spre mare. Se legănau, chiar aşa făceau... pentru că limba de pământ pe care se aflau era ţinută de stuf şi apele ce stăteau la pândă pe dedesubt, apăreau uşor, dar sigur la fiecare inundație.

Da, Sulina era doar o limbă de uscat, dar avea trei cimitire: unul mic, ortodox, unul evreiesc, care avea şi un gard de beton - după zeci de inundaţii s-a dărâmat, în mare parte şi acesta -, apoi un al treilea, pentru toţi şi pentru toată lumea, care dispărea în Deltă.

Cel din urmă era ca un muzeu, în mare parte plăci impozante de marmură cu pozele unor căpitani arătoşi din marină care şi-au găsit sfârşitul aici, între apele Mării şi ale Dunării... ah, dar întâi vă povestesc fragmente de amintiri din Sulina.

Vă aduceţi aminte de Sulina? Nu se poate să nu-l ştiţi, orăşelul dintre ape şi graniţe, pe care nici literatura nu l-a uitat.
Orăşelul de la capătul Deltei, între braţele acelea de câteva feluri, pe care un vapor uriaş cu zbaturi, Transilvania, ajungea în anii 60 încărcat cu de toate pentru toţi?

Atunci eram înceţi, nu alerga nimeni cu nici un celular şi urechi pline cu cabluri, dând din cap fără motiv sau urmări. Nu era nimeni care să vorbească singur pe stradă, nimeni să apese pe-o cheie şi să sară uşi şi portiere din balamale sau luminile să te orbească fără să ştii de ce.

Nu, atunci trenul, condus de vreun mecanic curajos, se oprea de unul singur în gară, cu un scrâşnet de ţi se rupea sufletul, mirosea a pucioasă de parcă dracul în persoană ar fi călătorit cu toţi copiii lui în toate locomotivele, oprind în toate gările.

Cei care coborau erau fericiţi că au ajuns, iar cei care plecau îşi luau „la revedere” plângând... Demult n-am mai văzut oameni plângând în gări sau aeroporturi, iar în Deltă nici atât.

Mamele îşi ţineau copiii strâns de mână, taţii se ţineau de sticla de bere şi organizau ce apucau, dând din mâini, pentru că taţii pe vremea aceea nu cărau copii în braţe, cel mult un ziar şi marile griji „ale zilei de mâine”.

Portul din Tulcea era malul de pe care clanuri de “pinguini” porneau în transhumanţă: unii cu bagaje şi alţii îngânduraţi.

Când am început să fac eu naveta spre Deltă, prin 1968, lumea se ţinea de valize, saci şi, cum am mai spus, de paporniţe din rafie, şi tot încet se ajungea din gară în port.

Aburul scăpat dintre zbaturi învăluia în ceaţă forfota în care se auzeau copiii, hârjonindu-se pe scara veche şi tocită a vaporului. Ei toţi doreau să ajungă primii la etajul cel mai de sus al Transilvaniei, să poată scuipa cât mai departe în valuri şi să alerge printre băncile pline de bagaje.

Acolo în port valurile de arşiţă, ce ameţeau până şi ţânţarii, pe vremuri şi ei mult mai mari, ne obligau să respirăm încet, iar vântul, bogat în stropi săraţi dinspre mare, ni se lipea de faţă şi ne crăpa buzele, crăpături pentru care pe atunci nu exista decât ulei de peşte... de la care nu se poate descrie cum ne strâmbam...

Noi, copiii, credeam că „Transilvania“ noastră – vaporul fiind singurul ce mărşăluia între Tulcea şi Sulina – vine de-a dreptul de pe Mississippi, acel fluviu din cărţile şterse ale librăriilor de cartier, ce povesteau aventurile dintr-o lume cu care aveam un lucru în comun: vaporul cu zbaturi.

La Tulcea, se urcau toţi şi toate şi o mare minune era când vedeam cum pontonul se umplea cu totul, iar când nu mai era loc de nici un câine sau porc, marinarii obosiţi împingeau bombănind saci grei cu mălai, făină, zahăr, butelii, tot felul de mobile, biciclete şi role mari de cabluri şi abia după aceea pornea încet, foarte încet, „Transilvania“ printre ape.

Sigur, vă aduceţi aminte. Sulina este tot acolo. Dacă n-aţi fost niciodată pe vremuri, ocazia să plutiţi peste Dunăre nu e pierdută.

Astăzi rachetele – nici o asemănare cu „Transilvania“ anilor 60 – duc grupuri de oameni, în parte turişti, într-o foarte mică parte, locuitorii Deltei. Vasele grăbite vă duc fără să aveţi mirosul de umed în jur, fără să vă cadă sacul de cartofi în braţe şi nici un porc scăpat să vă agreseze, în timp ce vă uitaţi peste ape până spre malul cu casele acelea mici, în care stau pescarii, care într-adevăr trăiesc din pescuit.

Astăzi „Transilvania“ nu mai e, precis nu poate fi găsită nici la fier vechi.

Nu e ca atunci, când porneam din Tulcea pentru ore şi ore pe Dunăre, într-un vacarm ce azi nu mai e la modă. Studenţii străini, rătăciţi prin anii 70 în Delta inundată de păsări, ale căror cuiburi la marginea drumului spre mare nu deranjau pe nimeni, da, ei, studenţii străini, erau singurii care tăceau.

– De ce ai venit până aici din Elveţia ta... şi oare unde e Elveţia... ah, şi de ce zici tot timpul „aom”? l-am întrebat pe un student pe plaja din Sulina.
Avea la gât un lanţ de care atârna un Buddha mic din piatră. Studentul elveţian stătuse câteva ore nemişcat cu privirea spre mare.
– Am venit să tac, să aflu liniştea veşnică, sunt budhist, „aom” zic numai budhiştii. Iar Elveţia mea este o ţară mică, departe de voi, cu multe vaci în ea.

N-am înţeles nimic din explicaţiile lui. De budhism nu auzisem nici eu, nici mama, aşa că tot ce aflasem părea un fel de poveste din Elveţia cea îndepărtată plină de vaci şi ciocolată. De ciocolată ştia toată lumea că există din destul în Elveţia, de restul aveam să aflăm mult mai târziu.

Când mă voi face mare, mi-am spus atunci, îmi voi pune şi eu la gât aşa o piatră şi să şed ore în şir să văd dacă dau de liniştea veşnică.

Băiatul a mai stat nemişcat câteva zile, după care a dispărut.
Într-o dimineaţă i-am povestit mamei ce mi-a spus studentul, ea a replicat:

– Ei da, auzi tu, să vii să stai degeaba pe plajă şi să crezi că dă peste tine liniştea veşnică... o avea probleme, doar Elveţia, se ştie, e ţară bogată, toţi muncesc... adăugând: “nu e bine să crezi tot ce spun oamenii, mai ales cei care stau degeaba departe de casa lor”.

 

În prima călătorie la Sulina am fost cu mama, să-l vizităm pe tata. El a fost cazat mereu la hotelul „Farul”, iar pe noi ne-a plasat la familia Cauciuc, pe strada a doua de la cea principală.

Casa „Cauciuc” era înconjurată, ca mai toate în Sulina, de o grădiniţă, aranjată ca un insectar - perfect. Familia Cauciuc fremăta zi şi noapte printre araci şi viţa de vie, stropind ba roşiile, ba dovlecii. Aici am văzut prima oară dovleci uriaşi. La Bucureşti dovlecii aveau o mărime normală, şi oricum aici grija lor nu o purta nimeni, creşteau de capul lor printre rândurile de viţă de vie. Mai aveau multe pisici şi un câine rău. Lătra întruna, iar mama mă apostrofa:

– Nu te mai juca cu el, se supără Herr Cauciuc!
De parcă s-ar fi putut juca cineva cu monştrii ăştia de câini din Sulina!
– Ne e frică de hoţi, doamnă, îi explica la fiecare lătrat bătrânul Cauciuc mamei, da, vin de undeva din stufăriş şi ne fură tot, şi mai ales dovlecii...

Uitam cum îl cheamă şi am zis din greşeală „buna dimineaţa, Herr Ciocan”. El nu s-a supărat, mama s-a înroşit ca şi cum eu aş fi furat dovlecii.
Povestea cu ciocan şi cauciuc a durat cam toată vacanţa, pentru că diferenţa nu era prea mare, pentru mine, cel puţin.

– Până la urmă tot mă supăr, mi-a zis domnul, încercând să-mi explice cum arată un cauciuc şi cum arată un ciocan....

Să nu-i supăr cu bâlbâiala mea, îi salutam fără să le mai zic pe nume.

– Dar, de ce se cheamă cineva Cauciuc, am întrebat, totuşi.
– Ca să nu îl cheme Ciocan, mi-a răspuns.

 

Azi cred, avea totuşi umor Herr Cauciuc, acest bătrân disperat că-i fură cineva dovlecii sau strugurii şi ţinea un câine uriaş care mânca enorm de multă mămăligă. Asta-i dădeau, mămăligă cu lapte, pe care noi le cumpăram, chiriaşii care veneam în vacanţă. Pe lângă chiria pe care o plăteam, da, pentru că de fapt ne păzea şi pe noi.

Eu călătoream pe “Transilvania” cu domnul căpitan, prieten bun al tatălui meu, domnul Willi cel blond de la Bucureşti, care aducea curentul de departe pentru toata insula între stuf şi farul vechi, între puşcărie şi „Farul”, unicul hotel.

Azi oamenii tac precum o făceau studenţii străini budhişti pe vremuri, se adună şi nu se mai merge la piaţă la Tulcea.

În tăcere se încarcă şi tot în tăcere stau unul lângă altul. În genţile colorate e tot ce aveau şi în paporniţe. Ţinuta apretată cere tăcere. Da, şi sacoşele sunt mai drepte acum. Saci nu mai există decât foarte rar.

Sulina este acolo, unde se putea ajunge cel mai uşor pe apă dinspre mare, un Porto Franco, un port liber de mai bine de o sută de ani.
Pe braţul Sfântul Gheorghe sau Braţul Chilia, nu se putea intra uşor de pe mare, aşa a zis tata, care şi acolo tot cu electrificarea firmei „Energoreparaţii” a ajuns.

V-am povestit cândva pe la început despre tata şi Ana şi acele dicţionare. Nu ştiu dacă Ana aceea mai este în Sulina, probabil că mai sunt multe Ane şi, desigur, şi librării.
Ana, aceea care îi aducea peşte tatălui meu, este precis o femeie în vârstă, iar librăria modernizată. Totul se schimbă, ca şi pe Valea Jepilor....

Pe vremea aceea familia Frangetti, una din vechile familii de pescari, ţinea loc de centrală pentru pescarii de pe braţul Sulina. Vorbeau o română moale, amestecată cu cuvinte ruseşti, ce însă nu se împotmoleau, când vorbele cu patină slavă ieşeau din gurile lor pline cu dinţi de aur.

Da, doamna Frangetti şi domnul Frangetti aveau toţi dinţii îmbrăcaţi în aur. Nu aşa ca mama, care avea un singur dinte şi acela argintiu.

În Deltă aproape toţi oamenii aveau cel puţin unul sau doi dinţi de aur, semn de bunăstare. Doamna şi domnul Frangetti erau mereu bine dispuşi. Probabil că acei dinţi de aur ce străluceau continuu emanau o bucurie, care te cuprindea subit când vorbeai cu ei. Oamenii din Deltă nu vorbeau mult, dar când veneam noi erau tare curioşi cum e la Capitală.

– Tu chiar mergi cu tramvaiul, întrebau copiii pe plajă, unde îmi petreceam toată ziua.
– Da, la Bucureşti nu merg cu vaporul şi nici cu barca....
– Ce bine e să mergi cu tramvaiul, el nu se scufundă, adăuga câte unul şi se uita admirativ la mine....

Cam aşa cum mă uitam eu când eram mică la piloţi şi stewardese, care treceau pe lângă mine în Băneasa, pe vremea aceea singurul aeroport, ca şi cum ei ar fi descoperit zborul acolo pe loc....
Toţi îşi doreau să vină la Bucureşti şi să meargă tot timpul cu trenul şi tramvaiul. De ce, n-am înţeles. A merge cu barca pe canalele ascunse, pline de vietăţi, de un aer de libertate absolută ale Deltei era mult mai frumos decât cu tramvaiul între Piaţa Unirii şi Piaţa Rahova.
Dar cum să mă înţeleagă ei, care nu aveau decât o piaţă mică la care mergeau pe jos. Orăşelul avea trei străzi de nici un kilometru şi câteva străduţe, un fel de cărări, ce se înfundau undeva în stuf.

Doamna Frangetti era mereu acasă, mamă a două fete, care o ajutau când pregătea seara instrumentarul cu care se pleca la pescuit.
O femeie mai în vârstă decât toţi din jur, cu părul permanent şi pielea tăbăcită de soarele Deltei, grijulie.
Ea organiza, ea telefona, ea lua banii de la oameni şi era cu ochii pe cântarul bolovănos pe care erau cântăriţi peştii uriaşi. Aşa ca atunci nu i-am văzut decât de două ori în viaţă: în bărcile pescarilor şi pe acel cântar.
Apoi peştii erau spălaţi, tăiaţi, curăţaţi, feliaţi, împărţiţi la „cine trebuie”, ce rămânea pentru cei care veneau până la poartă, pentru mai marii oraşului, la fabrica de peşte, şi ultima parte ajungea la puţinele magazine ale orăşelului.
Pentru mărimea acelor peşti, care se mai zbăteau în zori şi aruncaţi în lighene marca Gulliver, nu există nici un cuvânt.  Peştii de mare pe noi, copiii, nu puteau decât să ne sperie.
Pentru mine, copil de oraş, un peşte era mare doar când era cât un liniar de şcoală, ori o hamsie era mică şi nu o întâlnisem decât prăjită, nu avea nici ochi şi nici nu mişca din nici o aripioară.

El, domnul Frangetti, era foarte roşu la faţă.
Nu l-am văzut bând alcool ca pe ceilalţi pescari. Revenea acasă în zori, nu de la petreceri, ci de la pescuit de pe mare sau de pe canalele mai mici sau mai mari din jurul farului vechi.

Într-o noapte m-au luat cu ei, cu fiica lui mai mică şi cu un muncitor de la uzina tatălui meu. Uzina era pe drumul spre cimitir, plin de praf pe mijloc şi pietriş ce te durea sub sandale la margine, ce ducea spre plajă, de unde începea marea cea mare.

Farul vechi, ziceau unii, nu mai e de folos. Trebuie unul nou. Un far nu poate expira, el stă şi păzeşte, nu vine să-i zică nimeni să-şi schimbe menirea. El, farul vechi, a stat şi a păzit cât eram noi noaptea pe Dunăre, apoi pe mare. Şi ne-a păzit bine. Ne-am întors de fiecare dată tot după semnalele lui. În farul nou, care abia ce se implantase în apele dintre Mare şi Dunăre, pe atunci nu credea încă nimeni.

Acum, când îmi amintesc paşii dintr-o barcă într-alta, mi se par mari.

Da, trebuia să trec din barca de pe Dunăre în cea care pleca pe mare, acea Mare Neagră infinită, în mijloc de noapte în râsetele pescarilor, în valurile care ne udau ciuciulete şi păsările care zburau în cerc deasupra noastră. Păsările pescuiau tot acolo, între ape. Strigătele pescăruşilor la farul vechi nu pot fi descrise, ţipete de toate nuanţele, nu aveau nimic comun cu păsările ce pluteau candid pe plajă sau albatroşii greoi, ce păreau că nu ştiu nici ei ce caută pe uscat, aşa împiedicaţi cum mergeau.

Pescarii nu călcau grijulii, ei călcau fără gânduri, fiecare avea mâinile ocupate cu plase, cârlige sau sticla de vodcă.
Când îmi amintesc, din cauza grijii ce o aveam, ştiind sub mine marea, care se bătea cu Dunărea, paşii puţini dintr-o barcă în alta se loveau de pragul unei lumi nevăzute. Era o teamă cu gust sărat, o teamă ce nu apare noaptea pe uscat, cu o intensitate ce pătrunde sub pieile acelea ale sufletului, unde te întorci poate în vis sau când te scutură frigurile unei iubiri cu gustul tristeţilor marine.

De la acest punct al farului vechi nu pleca niciodată o barcă singură spre plasele dinspre mare, unele întinse oficial, altele fără să ştie nimeni.
Evident, ştiau toţi că se pescuieşte nisetru, peşti rari, ce trăiau undeva în mare, departe de noi, cu icre uriaşe şi scumpe, dar codul nescris al tăcerii funcţiona în lumea dintre ape.

– Eh, da, aici e de noi, strigau pescarii hotărâţi, aici e peştele cel mai mult...
– De ce, întrebam eu, cu vocea aceea de copil care n-are ce zice, dar vrea să ştie...
– Cum, nu ştii... aici e peştele între ape şi, uite, doarme, că tare uşor îi mai prindem... şi ei, ei aveau habar, nu ca mine.

Dar ei aveau şi vodcă, şi griji, şi frică, şi truda de a se lupta cu plasele, pe când eu vedeam din barcă numai capetele şi cârligele... rar de tot o gură de peşte, ce părea să se înece cu cârligul în partea de jos a gurii înspăimântate şi apa ce-l inunda de peste tot. Din când în când, între spuma care se arunca peste noi, se ivea un ochi sticlos de peşte, nu părea să ştie că-i este clipa plină de cârlige, ci se zbătea ca la carte...

De atunci nu am mai putut mânca ciorbă de peşte în care pescarii îmi puneau din respect ca la musafir câte un cap cu ochi cu tot. Ochiul de peşte îl simţi ca pe bobul de mazăre cu gust de ou... doar pătruns şi el de sarea apelor din care a ieşit.

Stăteam şi priveam ca un pitic în grădină, ascunsă în capătul unei bărci pentru mine pe atunci mult prea lungi, care probabil pentru peştii de sub noi, era o simplă coajă de nucă.

Ei, bărbaţi uriaşi, trăgeau şi beau şi se luptau cu plasele şi guri peste guri deschise de peşte, cu o lume de peşti, de peşti pe care nu aveam să-i mai revăd vreodată.

Am revenit în 1980 ca studentă în Sulina copilăriei mele. N-am mai locuit nici la familia Cauciuc (pentru memoria mea ei rămân Ciocan!), nici la hotelul „Farul”, ci la familia Frangetti, cu care seara şi dimineaţa vorbeam puţin de fostele vremuri, iar ei, în buna lor dispoziţie emanată de aurul dinţilor, puneau multe întrebări despre oraş.

Le răspundeam în toropeala care încetinea timpul, iar ei, dând din cap, păreau să fie de acord: viaţa la oraş, fără apă în jur, e mai bună, dar ei, tot aşa dând din cap spuneau: „şi cine să scoată peştii din mare între farul vechi şi mare, nu, peştii ne ştiu pe noi”… şi râdeau de snoavele lor încurcate între cuvinte ruseşti, solzi de peşte, ce păreau să-i acopere pe toţi în deltă, şi aurul ce le însoţea respiraţia.

Cum am coborât de pe vaporul obişnuit, mult mai mic decât pasagerul „Transilvania”, însă mai grăbit decât acesta, cum am scăpat din tăcerea ce picota în lipsa aerului proaspăt, dar înecată în dufturile (aşa ziceau bătrânii pe acolo, influenţă austriacă, probabil, adusă de ruşi în aceste aşezări, unde limba nu se prea schimba, pentru că nu se prea vorbea) - de margine de oraş şi în pielea pătrunsă de sare şi peşti, m-am dus glonţ la hotel „Farul”, să-l salut ca pe un prieten, care de multe ori mi-a fost aproape în nopţile în care transoceanice se clătinau pe Dunărea Sulinei, unde trupuri se umflau sub lemnul malului, sub ochii nostri îngroziţi de copii, iar luna, care pe acest cer scăpat din caracatiţele fumurilor de oraş, era atât de mare încât nu încăpea pe ferestrele mici ale hotelului.
Hotelul „Farul” mi s-a părut acum un fel de hotelaş, cu singura lui uşă şi fereastră la stradă, cu intrarea lui ponosită, înecată printre arcurile fotoliilor în care nu te aşezai, ci cădeai din prezent până când te dureau oasele şi şezutul acolo, între goblenul rarefiat şi zegrasul, ce fusese cândva îndesat cu gustul eternităţii în ochi de vreun tâmplar grec…
M-am luptat multe nopţi după aceea să-mi salvez câteva poze în memorie, când goblenul mi se păruse o stofă de-o frumuseţe unică, cu florile lui lăbărţate de multe şezuturi din multe lumi, şi ferestrele camerelor mi se păruseră pătrate uriaşe din care eu priveam până în măruntaiele misterelor, ce pluteau noaptea peste cimitirele în care sufletele din lumea întreagă se odineau respirând alături de mine, aer format pe de-a-ntregul din sare şi peşte.

Şi nopţile acelea petrecute singură în baia minusculă cu un w.c. din fontă, mi se păruseră adevărate petreceri într-o lume ce se năştea seară de seară pentru mine.

Familia Frangetti era tot acolo, ziua între peşti, în curte, casa baricadată între plase contra ţânţarilor, flori de grădină, care însă nu creşteau soldăţeşte ca pe vremuri la familia Cauciuc, şi marile căzi care spre zori se umpleau cu peşte de decenii încoace.

Nu se schimbase nimic, doar fetele erau mari, lucrau, se căsătoriseră, aveau copii.

Dinţii de aur pe toată insula erau la locul lor.

Terasa hotelului „Farul” nu mai era condusă de acea veche familie de greci, acum fiind o cofetărie plină de muşte, prăjituri stas ca peste tot în ţară, vândute cu un aer plictisit de cofetăriţe de Sulina: veneau, plecau, vindeau fără tragerea de inimă.

Când vasele intrau dinspre mare în portul Sulina acolo se opreau: în faţa hotelului Farul. Şi de pe plajă auzeai când intrau vapoarele în port, pentru că sirena suna de îţi ţiuia şi noaptea în urechi.

De pe vase coborau marinarii, ultimul era căpitanul, cel mai arătos, pentru că acela avea o şapcă care-i acoperea toată oboseala şi grija pe care o avusese să aducă vaporul cu bine până în faţa hotelului.

Şi de acolo până să ajungă la restaurant se opreau pe terasă. Grecul cu burtă şi sprâncene pline de vise de îmbogăţire le ieşea în cale, îi întreba de drumul lor, de canalele şi mările traversate... Noi, copiii, ne uitam în sus, din când în când auzeam:
– Vai, nu, nu mai e demult portul acela... nu, nu mai e demult malul unde ştiţi...
Grecul îşi ştergea sudoarea care nu se ştia dacă era de la veştile proaste – se pare că numai ele ajungeau până aici, cele bune se opreau undeva în străinătate – sau pentru că era bolnav de inimă şi rezista cu greu la căldurile Deltei...

În 1980 grecul, am aflat, murise de inimă, terasa îşi pierduse povestitorul, cel care din tot sufletul o făcuse ce era: terasa pe care te simţeai liber, nu conta cum intrai, dar ieşeai sigur uşor la pas, îndulcit de prăjiturile înecate în unt şi ciocolată.

Promenada era, cum am spus, de un kilometru. Pe ea se plimbau seara mulţi, foarte mulţi, în afară de bătrânii insulei, de pescarii sau puşcăriaşii care erau fericiţi că mâncau la o cantină în strada a patra, cea mai apropiată de stufăriş.

Familia Frangetti, de pildă, sau Cauciuc nu se plimbau şi nu o făcuseră niciodată, de fapt nici nu înţelegeau la ce foloseşte acest obicei. Ei nici la plajă nu mergeau, „acolo mergeţi voi, ăi din oraşe”, ziceau ei. Oamenii Deltei încercau cum puteau să se ferească de soare.

Tinerii, de la mic la mare, ieşeau seara, se cumpăra îngheţată, se mergea aşa în rânduri şi se povestea, dacă se opreau unii se opreau şi următorii, lumea intra în vorbă şi se uitau împreună peste Dunăre, până pe partea cealaltă, unde la capăt stătea sigur şi singur farul vechi.

Tata se plimba cu inginerii şi muncitorii veniţi pe şantier de la Bucureşti. Inginerii şi muncitorii se uitau după fete dichisite, cu pleoape date cu albastru strident, care se plimbau în grup.
Parfumurile de trandafir nu mai lăsau nici urmă din mirosul de peşte ce inunda aerul de peste zi. Din când în când intrau în vorbă cu grupul acestor bărbaţi cu mers de „ăla de la capitală” care-şi scoteau gecile de piele în lume aici. Când unul reuşea să convingă vreo tânără robustă să stea mai mult cu el de vorbă sau se lăsa invitată la „ceva mic”, se râdea tare de se speriau pescăruşii, ce se odihneau pe ţevile portului.

 

Tata se culca la ora 22 fix. Înainte asculta Europa Liberă şi compara ştirile cu celelalte posturi de radio – nu cred că era singurul care asculta seară de seară concomitent mai multe posturi.

Culcatul devreme avea un rost. Sculatul era pe la două, trei noaptea, se lucra până pe la prânz, după care căldura punea stăpânire pe tot ce se mişca. Peste orăşel se lăsa o plasă de tăcere cu miros de peşte, amestecat cu praf fin de pe malul mării şi musculiţe de tot felul din Deltă.

Electrificarea a durat ani de zile. Muncitorii veneau tineri, unii îşi găseau aici iubirea, pe care o pierdeau apoi pe alt şantier. Puţini au rămas definitiv, devenind gineri de pescari.

Îmi amintesc de unul pe care cred că îl chema Voicu. Mulţi râdeau de el pentru că îi era frică şi de râme şi de peşti, dar venea mereu cu noi la pescuit şi, cum se făcea, numai de picioarele lui Voicu se prindeau lipitorile.

Voicu, când vedea sânge, leşina, aşa că la întoarcerea de la pescuit unul obligatoriu îl sprijinea pe bietul Voicu.

Eu nu râdeam de el, îmi era milă de bărbatul mic de statură care sărea de parcă ar fi călcat pe jar şi trăgea de lipitori până vedea sânge... I-am spus să nu mai vină la pescuit, dar îi era ruşine:

– Dacă tu cât eşti de mică poţi să mergi şi nu te pişcă nimic, atunci eu de ce nu pot?

Îşi făcea curaj. Îşi cumpărase cizme înalte de cauciuc. Noi nu aveam aşa ceva, mergeam chiar în picioarele goale. Dar, la întoarcere, Voicu era victima sigură a cine ştie cărei insecte care-l muşca, iar bietul de el, sărind şi strigând, cădea ori în leşin, ori de la faptul că se şi lovea, de cât se tot speria.

Şi totuşi Voicu după mulţi ani de Deltă s-a căsătorit şi mândru ne-a arătat familia lui, care, evident, nu îl lua la pescuit, pentru că nu avea cine să îl sprijine de fiecare dată înapoi...
Într-o zi, la prânz, întorcându-mă de la plajă, văd în curtea şantierului toţi muncitorii strânşi roată, bătuţi de soare la o oră la care ei obişnuiau să fie demult la hotel sau în drum spre plajă.

Un om serios, îmbrăcat „la costum” se răstea la cei din jur. Era directorul cu câteva persoane „importante” de la Bucureşti, venit prin surprindere în control.
– De ce lucraţi numai până-n prânz? În toată ţara noastră, asta a noastră a muncitorilor, se lucrează de dimineaţă până seara, striga acest domn alb venit cu elicopterul, precum povesteau copiii care fuseseră de faţă de la început.

Se vedea bine că nu mai fusese în Deltă, îl deranjau musculiţele în timp ce vorbea şi transpira mult mai tare decât noi.
– Cine e şefu’ aici, văd că toţi aveţi aceleaşi salopete... aşa nu mai merge, ce-o să zică partidu’ dacă nu terminăm la timp?

Tata stătea şi asculta cu privirea ascunsă sub ochiul lui strâmb care parcă zâmbea. Doar îl văd că se duce, ia un ciocan uriaş şi calm vine la domnul care se înecase în musculiţe în timp ce încerca să repete sentinţe şi legi, după care trebuia să se îndeplinească planul, şi adăugă scuipând musculiţele mestecate: „partidu’ nu suportă dezordine şi programu’ e program”.

– Tovareşe, uite un baros, puneţi-vă salopetă şi bate dumneata între 11 şi 16, hier (aici) in zoare! a spus tata, dându-i cu elan un baros domnului alb de la Bucureşti.

Apoi am aflat, acela era chiar un ministru în persoană, directorul de lângă el devenise alb ca varul şi se tot tânguia....
– Domn’ ministru, noi vă rugăm, noi toţi, nu vă supăraţi pe el, el e şefu’ aici, ştie bine ce face, n-a vrut... n-o să se mai întâmple! a adăugat sughiţând.

În clipa aceea se făcu linişte, doar că ministrul scăpă barosul, ce a reuşit să nu cadă cu totul pe piciorul acela de tovarăş cu alură de domn, ci doar pe vârful pantofilor din piele lăcuită.

Tata îşi făcea pantofi de comandă, nu erau frumoşi ca ai acestui domn. Tata avea plachiuri, numai la sandale nu avea. La sandale aveam doar eu şi îmi era ruşine la scoală, mergeam aproape pe vârfuri să nu se audă. Cândva am luat un cuţit şi le-am scos. Am suportat un scandal, dar am scăpat definitiv de plachiuri.

Acest domn nu avea plachiuri, se vedea pielea fină pe toată faţa pantofului, moale, fără riduri, fără crăpături abia perceptibile pe la jumătatea dintre gleznă şi vârful pantofului, precum încălţămintea ieftină ce-o puteai cumpăra la magazinele până în Piaţa Unirii.

Magazinul unde părinţii mei îşi făceau de comandă pantofii, ce stăteau aliniaţi plini de şanuri în veranda din faţă, - cumpărate şi ele tot la comandă -, era vis a vis de palatul telefoanelor, în pasaj. Avea o vitrină în care mă puteam oglindi pe vremuri, atât era de curată.

Comenzile se făceau înainte de Crăciun şi de Paşti. Să aibă totuşi sentimentul că îşi fac un cadou, oare?

- Nein, nu, vai de noi, numai la cadouri vă e capul vouă, zicea mama dând din cap neîncrezătoare în viitorul nostru.
- Nu, de Crăciun şi de Paşti trebuie să fii îmbrăcat curat, cu ceva nou, doar ne ducem la biserică!

Uitasem, da, trebuie să arătăm şi noi ceva acelei haite ahtiate de moşi şi babe, care dormeau câteva nopţi în apă de colonie, tot aceeaşi care tot anul miroseau a pudră râncedă şi transpiraţie purtată cu mândrie, - „ich bin ja ein Arbeiter, alle sollen es wissen” (doar sunt un muncitor, toţi să ştie acest lucru), l-am auzit într-o zi declamând pe bărbatul tantei Emma. Ea, Emma, era portăriţa şcolii germane, care avea ochii atât de mari, că mă gândeam că ţine aer în piept de multe ori, altfel nu puteam înţelege privirea deschisă peste orbite!

Dacă nu avem blănuri şi gulere cu lăbuţe la slubja de duminică era numai pentru că mama le făcuse cadou, zicând că n-are nevoie; vai, şi ce m-am mai supărat. Doream şi eu o mamă cu blană până sub nas, să-i picure nasul direct în guler şi să aibă ce curăţa jenată când iese din biserică…..
- Diese Schuhe halten bis zur Rente… aceşti pantofi vor ţine până la pensie…..
Aşa şi arătau, din piele groasă, rezistentă, butucănoşi, nu aşa alunecoşi ca ai domnului ministru. Oare de ce nu îşi fac şi ceilalţi oameni pantofi ce ţin o viaţă?

Cred că la asta mă gândeam, cu ochii ţintă la picioarele ministrului…
După tăcerea bruscă şi nemişcarea din jur nu s-a mai auzit decât un ceva între strigăt şi ţipăt.

Piciorul a rămas oarecum la locul lui. Bărbatul ce vorbise hotărât către muncitori acum părea un copil căzut de pe bicicletă.

– Nu faşe nimic, tovareşe ministru, noi aste avem forte des, zise tata şi arătă mâinile cu unghii albastre de la lovituri de ciocan. Şi alţii are accidente... şi dache lucrem zi in zoare e forte reu, şi accidente se faşe aşe multe...

Directorul nu ştia cum să-l liniştească pe domnul în costum. Brusc nu le mai păsa cine de când până când lucrează şi dacă se termină sau nu planul, pe care, ziceau ei, îl controlează „partidu’ în persoană”.

Din ziua aceea, tata a devenit erou peste noapte, „cel care îi dăduse un baros unui ministru”, acesta nereuşind să-l ţină nici câteva minute şi l-a scăpat. Marii controlori au plecat cu elicopterul val-vârtej, cu ajutoare cu tot.

De atunci muncitorii şi inginerii îl salutau pe tata cu şi mai mare elan şi veneau înaintea răsăritului la programul liber ales, pentru că în acea climă se pare că bucureştenii nu erau dotaţi să supravieţuiască.

Pe insulă se găseau de toate. Magazine mici, cu miros de lemn vechi dat cu ceară, cafea precum se găsea şi în Bucureşti, boabe mari, strălucitoare în multe nuanţe de maron şi negru.

Aveau şi un coafor, o sală de cinema în care rulau filme vechi cu un sonor hârjâit şi ambiguu, o bibliotecă cu cărţi tocite şi prăfuite şi apoi câteva biserici.
Bisericile erau într-o renovare continuă. În fiecare vară însă am reuşit să urmăresc refacerea sfinţilor şi prieteniile cu pictorii, care în mare parte munceau aici de plăcere, au fost o binefacere pentru verile cu gust de aparte, de viaţă de la capătul lumii.
Pe drumul de vre-un kilometru între plajă şi orăşel întâlneai pe toată lumea.

Pe acest drum cu pietriş între stuf şi cimitire, în strigăte de cormorani se intra mai uşor în vorbă, apoi se mergea într-un fel cum se mergea seara în oraş, pe promenadă; aceleaşi întrebări şi răspunsuri cu privirea pierdută în zare, hainele erau altele, şi aerul.

Când ajungeam în oraş aveam gura plină de musculiţe de pe drum, de nisip şi la toţi ne era sete.

Eu mă opream din când în când într-unul din cimitire. Chiar aproape de drum era mormântul unui băiat, pe care-l cunoscusem în primele mele călătorii la Sulina. Venise din Cehia cu mama lui să se facă bine. A trăit câţiva ani fără dureri, soarele şi aerul îi dăduseră ceva putere de viaţă. Într-o vară, când am revenit, mama lui mi-a arătat poze şi s-a bucurat să mergem la mormântul pe care îl acoperise cu marmură albă. Nu au fost singurii care veniseră la Sulina să se facă bine.

Şi tante Käthe a venit, spre oroarea tatălui meu, care nu ştia unde să stea pe plajă când apărea mătuşa mamei, die Kröte, broasca ţestoasă, cum o botezase tata.
- Teau Eni, aici nimic nu e în ordine, o apostrofa cât era ziua de lungă.

Mama tăcea şi făcea tot ce spunea mătuşa.

Tata se ascundea în hotel, iar noi cu mătuşa stăteam la gazdă. Tata se făcea că nu ne cunoaşte atât pe plajă, cât şi pe promenadă, cu toate că die Kröte nici că ieşea seara din casă. Întâlnirile au fost un coşmar. Eu fugeam pe plajă sau în cimitire.

În cimitirul evreiesc nu se putea intra toata ziua, aşa, ca în celelalte. Era încuiat. Se deschidea numai la cerere sau când erau înmormântări. Era cel mai îngrijit şi curat, ceea ce se putea vedea printre stâlpii de beton.

Într-o zi am fost invitată cu mama la o familie de lipoveni. Pe el îl chema Sava, pe soţia lui între timp am uitat. Aveau o căsuţă mică, mică, acoperită cu stuf, în drum spre plajă, ultima când ieşeai din oraş spre plajă, chiar în faţa cimitirului evreiesc, şi prima când te întorceai seara spre oraş.

Când am ajuns, am fost primite ca în zi de sărbătoare, dar nu era nici o sărbătoare. Oamenii Deltei au rar musafiri, ne-au spus, şi când vine cineva este o mare onoare.

Nu aveau copii, locuiau în căsuţa lor cu multe ferestre cu perdeluţe croşetate. Aveau pisici îngrijite, ce aşteptau calme să li se dea resturile de peşte. De la mâncarea noastră nu au avut ce să primească.

În ciorba de peşte nu existau capete, totul era pasat şi a fost acea ciorbă pe care nu o uiţi niciodată. Chifteluţele erau din peşte, fără urme de solzi şi oase. A fost o masă cu toate meniurile din peşte. Ce n-aş da să ştiu cum le-a preparat doamna Sava, femeia cu părul lung, strâns la spate într-un coc mic, care vorbea în şoaptă de nu-mi aduc aminte ce ne-a povestit!
Domnul Sava era mai mic de statură, cu un chipiu, o şapcă serioasă, el crezându-se cel puţin un fel de căpitan de barcă. Când o scotea, se vedea faţa tăbăcită de soare, ochii albaştri mici semănau cu cei ai pisicilor lor cuminţi ce aşteptau resemnate, şi da, se supăra dacă îi spuneam că e rus:
- Io nu ştiu multe de unde sunt ai mei, dar eu sunt de aici, din stuf şi peşti…

Nimeni aici nu ar fi spus sau recunoscut că e rus. Erau lipoveni, dar nici asta nu o spunea nimeni aşa, cu voce tare. Erau oameni din apă şi peşte, din Delta lor şi stuful de peste tot.
Familia Frangetti le trimitea deseori peşti pe care eu îi aduceam mândră într-o traistă de rafie. Când ajungeam de la un capăt la altul al insulei primeam ceva ce semăna a ceai, aburind în ceaţă de peşte cu gust de anason. Din grădiniţa familiei Sava vedeai pe o parte ori numai cruci, ori pe altă parte numai stuf. Mare alegere în acest colţ de lume nu aveai, cerul peste toate era acelaşi ca peste colţul Rahovei, doar aerul era altfel, el, aerul, aducea cu el musculiţe, nisip şi un adaus de peşte.
Mai era un fel de şef al insulei: tovarăşul Tulbejanu. Avea o motocicletă cu ataş şi era, contra staturii somptuoase, cu burtă şi mers greoi, un personaj grăbit şi pus pe mare treabă în acei câţiva kilometri de teren.
Era omul de legătură între pescari, şantiere, plutoanele de pescuit şi cam tot ce mişca pe insulă. Orice nu se găsea în Sulina acest Tulbejanu făcea rost, iar noi când plecam sau veneam treceam mereu pe la omul cu motocicletă.

Sulina, orășelul pescarilor şi al stufului, rămâne în memoria celor din anii 60, o limbă de pământ cu mai multe cimitire decât morţi, cu farul vechi şi sunetul sirenelor acelea ale transoceanicelor, ce opreau şi îşi trăgeau de fapt sufletul, iar noi, care mâncam îngheţată şi stăteam la rând la măcelărie la ora 5, cumpărând carnea în aburul acela imediat după ce animalul a fost tăiat.

Aşa e în lumea de departe între apele mării, timpul e altul, bisericile bat şi nu le aud decât cei cu auzul în piept.