Mircea Pricăjan

Acelaşi, S.

„Nepreţuiţii mei”, am scris după dictare, „ţin să vă mulţumesc din suflet pentru tot ce mi-aţi oferit. Aţi fost totul pentru mine, fără voi viaţa mea sens n-avea. Sincer vă spun, sincer. Am fost mereu de bună-credinţă. V-am ascultat suferinţele. Bucuriile, chiar. Unii aţi pune asta pe seama perfidiei, a unui gând din umbră, o intenţie nerostită – dar nu, nepreţuiţii mei, nici poveste. Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Am ţinut la voi, v-am preţuit, am fost unul de-ai voştri. Cred că numele a fost de vină, până la urmă.”

Am ridicat privirea din foaie şi l-am studiat. Nu avea nici coarne, nici coadă, nici aripi rupte de înger căzut din rai. Nu mirosea a pucioasă. E drept, în ochi avea o sclipire aparte, dar – aşa cum zisese – nu era una perfidă. Era mai degrabă un licăr de sinceră tristeţe.

– Nu cred că numele..., am dat să rostesc, dar el m-a oprit cu un deget subţire ridicat. El, bărbatul cu nume de femeie.

– Ştiu ce vorbesc, a glăsuit şi licărul trist şi-a găsit geamănul în tonul său. O clipă am avut impresia că-l vor podidi lacrimile. Să fii forţat secole întregi să tragi după tine o astfel de tinichea, a reluat el. Să nu te poţi descotorosi nicicum de ea. Să fii recunoscut dintr-o privire şi să ţi se râdă în faţă.

Aşa era – îl recunoscusem şi eu imediat ce-mi călcase pragul. Dar pe mine nu mă pufnise râsul. Eu i-am citit din prima clipă tristeţea din ochi.

– Ah, n-are niciun rost, a făcut el cu o fluturare uşoară din mână. Scrie, mai bine: „Adio, vă las, nepreţuiţii mei. Sunt sigur că-mi veţi simţi lipsa. Şi atunci o să aflaţi ce-nseamnă cu adevărat iadul. Al vostru, până acum, S.” Ai scris?

„Da”, am făcut din cap.

– Bine, îţi mulţumesc. Dacă poate să apară mâine în cât mai multe locuri...

*

A doua zi, a apărut în toate ziarele la care aveam acces. Am postat textul şi pe internet.

Nimeni nu s-a sinchisit de el.

*

Acum însă au trecut trei luni. La început, toţi au fost în culmea fericirii. Dar au început deja să descopere că fericirea neîntreruptă nu valorează nimic.

În jurul meu se aud bufnituri. Dacă deschid geamul, văd trupuri căzând de la înălţime. Ca grindina. Valul de sinucideri e abia la început.

*

„P.S. Ştiţi unde mă găsiţi. – Acelaşi, S.”