Headsome

 

Povestea lui Nişte Capete

(basm corporatist)

 

1.

În Ţara Balaurilor, a venit pe lume un balaur cu două capete. Era un fapt cît se poate de neobişnuit, fiindcă de obicei balaurii au fie doar un singur cap, fie trei, şapte, nouă sau chiar douăsprezece, însă extrem de rar – aproape niciodată, aş spune – cîte două capete. De pildă, Capsomanul, tatăl balaurului nou-născut, avea o singură căpăţînă fioroasă şi impunătoare, mama lui, Şapte Limbi Ascuţite, avea, aşa cum v-aţi dat deja seama, şapte capete cît se poate de cochete – două cu păr scurt, două cu onduleuri lejere, două cu bucle blonde şi unul complet chel, căci capul îi fusese de curînd tăiat de un voinic, apoi îi crescuse la loc, însă lipsit de păr, de aceea era acoperit în permanenţă cu un batic. Ambele bunici avuseseră cîte trei capete clevetitoare, iar bunicul din partea mamei fusese un respectabil balaur cu douăsprezece capete, fapt pentru care a devenit, la un moment dat, spre finalul vieţii, una dintre căpeteniile balaurilor. Aşa că cei doi părinţi au fost miraţi şi dezamăgiţi cînd au descoperit că unicul lor fiu avea două capete.

            Capsomanul şi-a întors fiul pe toate părţile, în speranţa că va găsi cel de-al treilea cap undeva mai spre coadă.

— Nu e! i-a şoptit disperat soţiei.

Între timp, se adunase toată suflarea balaurească de pe întinsul ţării ca să-i felicite, fiindcă naşterea unui balaur era un eveniment important, petrecînd-se cam o dată la o mie de ani. Cu toţi se holbau la micul balaur cu gurile căscate.

— Ce vă uitaţi aşa? şi-a repezit spre ei Şapte Limbi Ascuţite capul acoperit cu batic, ca orice mama care îşi apără puiul. N-aţi mai văzut balaur cu două capete?

            Spumegînd de furie, şi-a luat odrasla şi a dispărut cu ea în grota în care locuiau, fără să o mai supună unui strămoşesc ritual balauresc, un soi de botez, în care nou-născutul era îmbăloşat de toate limbile rudelor şi cunoscuţilor şi scuipat cu foc, ca să-i poarte noroc. Totuşi, Capsomanul a trebuit să mai rămînă pentru le a face cinste rudelor şi vecinilor şi ca să le împartă, conform tradiţiei, mici giuvaieruri din comoara sa.

Balaurii s-au tîrît apoi spre găurile şi peşterile lor, iar în aceeaşi seară au început să sune telefoanele pentru a se comenta şi bîrfi ciudata întîmplare. Avantajul balaurilor cu mai multe capete era faptul că puteau vorbi simultan la mai multe telefoane.

— Da, dragă, doar două capete! Şi amîndouă la fel de hîde şi teşite, împrăştia veştile capul numărul unu al unei balauriţe din vecinătate.

— De fapt, nici nu seamănă deloc a capete! şuşotea capul numărul doi, la un alt telefon. Erau ca nişte umflături verzi, fără creste, fără ochi. Ştiu, Şeptică scumpule, că balauraşii se nasc fără ochi, iar crestele le apar abia la două sute de ani…, dar îţi zic eu, progenitura asta e un monstru!

— O ruşine pentru neamul balauresc! decretă capul numărul trei.

— Hai, dragă, că exagerezi! îi strigă unul dintre capetele soţului ei, în timp ce celelalte opt îşi sorbeau berea de seară.

Şi tot aşa…

 

În scurtă vreme, însă, toate bîrfele şi zvonurile s-au mai potolit, pentru că Şapte Limbi Ascuţite nu îndrăznea să iasă afară din grotă şi să se plimbe cu căruciorul pe dealurile noroioase din jur, aşa că toată lumea a început să uite de existenţa micului balaur cu două capete. Şi, pentru a nu se mai şti cîte capete avea de fapt, unul, douăsprezece sau poate chiar douăzeci şi trei, mama l-a botezat Nişte Capete, un nume care a creat dubii şi confuzii în minţile balaurilor, de regulă bune doar la socotit şi lipsite de imaginaţie.

Anii au trecut, iar Nişte Capete creştea ascuns de priviri indiscrete, capetele sale dovedindu-se amîndouă pline de isteţime. Pînă la 20 de ani, ştiau pe de rost toate cărţile balaureşti, nu că ar fi fost ele prea multe (mai toate erau ghiduri practice de genul „Cum să-ţi păzeşti comoara” sau „Strategii în lupta cu voinicii. Manual pentru începători”). Capul numărul unu recita poezii, iar capul numărul doi putea să facă operaţii complicate cu fracţii. La 30 de ani, un cap vorbea la perfecţie engleza, franceza, germana şi chineza, în vreme ce celălalt cap o rupea binişor pe limba zmeiască (o limbă deloc complicată, de altfel, căci avea un vocabular sărac, alcătuit din cuvinte de tipul „Hooo!”, „Tioo!”, „Hei!” şi „Alelei!”) şi putea să poarte o conversaţie decentă chiar şi în păsărească măiestrită (se ştie că păsările măiastre au o limbă atît de complicată, încît ţi se încîlceşte limba cînd încerci să ciripeşti un simplu bună ziua).

            Capsomanul şi Şapte limbi ascuţite erau mîndri de fiul lor, însă cu timpul au început să observe cu îngrijorare cît de diferite erau cele două capete ale sale. Unul era senin şi visător, cu capul în nori, cum se zice, şi plin de năstruşnice iniţiative, al doilea era serios, calculat, prevăzător, înclinat spre ştiinţele exacte şi bun la alcătuit bugete şi întocmit proiecte. Inevitabil, cele două capete au început să se certe între ele din te miri ce şi numai asta făceau cît era ziua de lungă. Uneori chiar se luau la bătaie şi-şi trăgeau capete în gură.

— Azi mîncăm ouă fierte moi! se bucura capul numărul unu.

— Cum o să mîncăm ouă fierte? se mira capul numărul doi. Tu nu ştii că ouăle fierte sînt complet nesănătoase şi cad greu la stomac? Om fi avînd noi două capete, însă stomacul este unul singur şi trebuie să avem grijă de el.

Sau:

— Hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata! propunea vioi primul cap. Uite eu sînt mama, iar tu eşti tata.

— Cum o să jucăm jocul ăsta stupid pentru balauri mici? se stropşea al doilea cap. În plus, întemeierea unei familii, a unui cămin, este o chestiune extrem de importantă care trebuie analizată cu cap.

Şi tot aşa…

           

În ziua în care Nişte Capete împlini o sută de ani, vîrsta majoratului la balauri, tatăl său, Capsomanul, îl luă deoparte şi îi spuse:

— Fiule, conform tradiţiei noastre balaureşti, a sosit momentul să pleci în lume şi să-ţi cauţi comoara care ţi se cuvine. Din cîte ştii probabil, fiecărui balaur îi e hărăzită cîte o comoară pe care, după ce o descoperă, trebuie să o păzească cu îndîrjire toată viaţa şi să o apere de voinicii prăduitori. Eu nu ştiu unde se află comoara ta şi nici nu-ţi pot spune încotro s-o iei, aşa că e timpul să te descurci singur! Crezi că eşti în stare?

— Ura! Plecăm din gaura asta întunecoasă! se entuziasmă primul cap al lui Nişte Capete, care de mic se visa explorator. Plecăm în lume!

— Vai de capetele noastre! se plînse capul numărul doi. Mîine s-a anunţat ploaie, furtună, lapoviţă şi ninsoare. Cum o să plecăm nepregătiţi la drum? Orice călătorie trebuie planificată din timp.

Capsomanul oftă, fiindcă se îndoia că Nişte Capete va putea să-şi ducă dificila sarcină la îndeplinire. Însă îşi ascunse temerile şi-şi încurajă fiul, deşi nu credea că o să-l mai vadă teafăr acasă. Şapte Limbi Ascuţite lăcrimă cu toate capetele sale de nu-i mai ajungeau batistele pentru atîtea perechi de ochi şi-i pregăti lui Nişte Capete o plăcintă cu iarba-fiarelor ca s-o aibă la drum. Amîndoi îl conduseră pînă la ieşirea din grotă şi-l îmbrăţişară de bun rămas.

Şi, uite-aşa, tînărul balaur şi-a luat lumea în cap, adică în capete. Plecă într-o noapte fără lună, iar pînă în zorii zilei următoare ajunse la hotarul Ţării Balaurilor, care nu era foarte mare, căci mai degrabă se întindea pe sub pămînt.

            Aici găsi o răscruce. Un drum prăpăstios şi nesigur se găsea în dreapta sa, iar pe indicator scria: „Spre Sorbul Pămîntului, 2-3 ore, vara, pe timp normal” şi alt drum, nisipos şi înşelător, începea la stînga: „Spre Valea Plîngerii, 5-6 ore, practicabil tot timpul anului, dar… eşti sigur că vrei să mergi acolo?”.

— Spre Sorbul Pămîntului, înainte! se avîntă cu nerăbdare capul numărul unu înspre drumul din dreapta. Am citit că acolo sînt comori fabuloase, munţi de aur şi de nestemate…

— Eşti dus cu capul? trase spre stingă capul numărul doi. Toată lumea ştie că din groapa aia n-a mai ieşit nimeni viu, niciodată. Hai mai bine în Valea Pîngării, e mai puţin periculos.

— Eu nu merg unde vrei tu nici în ruptul capului! se încăpăţînă primul cap. Am citit că, în ultima vreme, Valea Plîngerii a devenit un loc mizerabil şi că e populată de oameni… ştii foarte bine că acolo unde sosesc oamenii se sfîrşeşte aventura! Oamenii sînt cele mai plicticoase fiinţe din lume.

— Ba o să mergi!

— Ba nu!

— Ba da!

Şi, desigur, au început să se certe şi să tragă unul hăis şi altul cea, aşa că a durat vreo cinci ani ca Nişte Capete să se hotărască încotro să o apuce. Pînă la urmă al doilea cap s-a dovedit mai puternic decît primul şi mai că l-a tîrîit pe bietul balaur pe drumul nisipos care ducea spre Valea Plîngerii. Soarele dogorea şi amîndouă capetele sufereau de sete, aşa că au încetat să se certe, însă fiecare se uita îmbufnat în altă parte.

Valea Plîngerii era un ţinut de graniţă între Tărîmul Nostru, al oamenilor, şi Celălalt Tărîm. În vremurile de odinioară, aici se aventurau doar voinicii plecaţi în misiuni de căutare şi recuperare a prinţeselor răpite. Însă de îndată ce păşeau în Vale îi apuca dorul de casă şi-i podidea un plîns amarnic, aşa că de multe ori se întorceau din drum. În vremurile noastre, numele locului îşi pierduse semnificaţia sa iniţială, fiindcă în Valea Plîngerii veneau acum doar cei nemulţumiţi, ca să se plîngă de una, alta, dar mai ales ca să arunce pe Apa Sîmbetei, care întîmplător trecea pe acolo, toate lucrurile vechi, stricate sau demodate ce nu le mai erau de trebuinţă. Aşadar, Valea Plîngerii arăta ca o veritabilă ladă de gunoi şi nici măcar căpcăunii, care de obicei erau responsabili cu salubritatea, nu se mai sinchiseau să facă curat.

Cînd ajunse aici, balaurul Nişte Capete găsi mormane de canapele şi de fotolii uzate, munţi de şuruburi, piuliţe, roţi dinţate şi alte fiare vechi, o droaie de televizoare, frigidere şi maşini de spălat defecte, un pian dezacordat, şine de tramvai, o puzderie de maşini de scris, cîteva tractoare, un furnal de fabrică, un tren întreg cu douăsprezece vagoane ruginite şi multe altele de acelaşi fel. Toate rămăşiţele Lumii noastre zăceau îngrămădite acolo şi printre ele mişunau şi cîţiva oameni cît se poate de obişnuiţi, care nu semănau de fel cu voinicii din alte timpuri.

— Vai ce rablă de maşină am! Nu mai suport să mă facă de ruşine în trafic, se plîngea unul dintre ei şi zdup! cu ea pe Apa Sîmbetei.

— M-am săturat de casa asta prăpădită, vreau o casă nouă cu trei etaje şi garaj! se smiorcăia un altul care căra o căsuţă şui în spinare, căutînd un loc unde să se scape de ea.

Şi tot aşa…

Nişte Capete se uita cu ochii cît cepele, căci nu ştia ce era cu acele obiecte, de unde veneau şi dacă aveau vreun rost pe lume. Însă curînd se lămuri oarecum că toate erau lipsite de valoare.

— Ţi-am zis că aici n-o să găsim nici o comoară! se alarmă capul numărul unu. Unde mi-a fost capul cînd te-am ascultat şi m-am luat după tine?

— Taci din gură, cap pătrat! se ambală capul numărul doi, care se simţea un pic vinovat, însă n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului. Dacă nu vezi comoara, asta nu înseamnă că ea nu e pe aici, pe undeva, îngropată. Hai mai bine s-o căutăm!

Şi capul numărul doi începu să se uite cu ochii săi sfredelitori după comoară, în vreme ce celălalt cap fluiera a pagubă un cîntecel.

— Uite! Comoara! ţipă ca scos din minţi capul numărul doi. Ura, am găsit comoara! Victorie!

Ceea ce zărise capul era o mică lădiţă deschisă din care ieşea o lumină albastră, diafană. Zăcea intactă şi uitată, lîngă o bicicletă fără ghidon şi un robot de bucătărie.

— Asta e comoara noastră?! se miră neîncrezător primul cap.

— Dar ce altceva poate fi? Lumina aceea albastră e de la safire, ametiste şi alte nestemate. E drept că-i o comoară cam mititică, dar important e că am găsit-o, iar acum tot ce ne mai rămîne de făcut este s-o păzim ca pe ochii din cap, adică din capete!

Şi capul numărul doi începu să-şi îmbăloşeze cu dragoste comoara, aşa cum îi şade bine oricărui cap de balaur. Însă primul cap nu era deloc convins, iar Nişte Capete deveni dintr-odată confuz.

— Ia uită-te mai bine la comoara noastră şi vezi ce scrie acolo, înăuntru, că tu ştii engleză! zise la un moment dat capul numărul unu.

— Scrie veveve headsome punct ro…, se chinui să descifreze capul numărul doi. Ce-o mai fi însemnînd şi asta?! Şi mai e desenat un balaur care seamănă cu noi. E comoara noastră, nu mai încape vorbă!

Însă primul cap apăsase deja un buton, căci aceasta era o comoară prevăzută cu butoane. Lumina albastră din interiorul lădiţei se schimbă într-una galbenă, strălucitoare.

— Aur! Ţi-am zis eu?! Ne-am căpătuit! se veseli al doilea cap.

Însă chiar atunci comoara începu să vorbească cu o voce venită parcă dintr-o altă lume şi, din acel moment, viaţa balaurului Nişte Capete se schimbă de tot.

 

ENTER şi

va urma pe http://www.headsome.ro