Diana CORCAN

 

aproape

 

dacă într-o anumită clipă

ar ieşi fraţii mei din oglindă

şi s-ar împăca cu mine

singurătatea s-ar împărţi la noi toţi

frica s-ar împărţi în fisuri - şi dacă ar fi iarnă

                                                              s-ar astupa cu zăpadă dacă

                                                              ar fi cald s-ar usca de la sine

ochii mei n-ar mai fi atât de albaştri

tăioşi – făcând să sângereze atunci când

ating fiinţele nevăzute din jur

trupul lor de vată

 

eu mă împiedic întotdeauna pe drum

de trei feluri de fiinţe:

fiinţele care încap sub talpă şi eu păşesc pe chipul lor

ca un patron pe viaţă

fiinţele care se mişcă mult prin galaxia toată sar găurile negre

                                                              şi se întorc

fiinţele care nu dorm (apoi) care bat drumul (chiar de sunt culcate)

până la Dumnezeu şi El le împinge înapoi în fiecare clipă

pe toate nimeni nu le vede şi nu pot vorbi

decât în felul în care puţini le aud

 

ele cer să mă mişc cu încetinitorul prin aer

 

dacă fac pasul în faţă mă împiedic

dacă fac pasul în stânga în dreapta mă împiedic

dacă fac pasul pe loc mă împiedic dar simt

toată greutatea pe mine

 

dar deocamdată sunt singur

 

şi sigur pe mine

în faţa oglinzii

cu mâinile goale încerc să mă pieptăn

(şi parcă aud undeva prin preajmă                 

                                       vociferări dese).

 

 

 

cine sunt

 

nu mă ştiam decât aşa cum voiam

să mă ştiu

în rest numai videoclipuri – în ochii celorlalţi

o mulţime de inşi gemeni (în mişcare) cu acelaşi cap

şi cu suflet diferit – cyborgi care îşi făceau de treabă

şi mă bârfeau peste tot într-un oraş de câmpie – în cele

mai banale situaţii

şi cu băcanul din colţ care mă privea chiorâş câteodată

când îmi întindea un pachet de ţigări

cum aş fi putut să-i explic cine sunt – ba mai mult

să-mi explice el mie ce vede

 

şi chiar de-aş fi vrut să o fac - era imposibil

să determin mica umanitate din jur – care se împiedica câteodată

de mine (plictisindu-se groaznic)

să-mi spună pe cine cunoaşte (fiecare din ea) - azi

şi în fiecare zi

 

eram un fel de dictator pentru gemenii mei

care stăteau la distanţă

îndrăzneau să-mi poarte şi capul şi hainele

cu o naturaleţe curioasă

satisfăcând toţi străinii din jur printr-o replică falsă

dar nu mi-ar fi spus (oricare din ei) nici dacă i-aş fi

blestemat (sau plătit)

cine sunt

eu – cea care scriu poezii pe genunchi

neimitând în momentul acela pe niciunul din ei sau pe alţii.

 

 

 

ca şi în vis

 

eu sunt un fel de fiinţă nemişcată (oprită să circule

să se hrănescă în jur)

care se înghite pe sine şi mai trăieşte puţin

ieşi afară! ieşi afară!-

i-am băgat mâna în gâtlej şi

i-am scos un pantof şi-un inel

cu pietre false şi...

hârtii multe hârtii mototolite în pumn

care-o făceau să pară o fiinţă

obeză

cât de mult a crescut şi fotoliul sub

ea

a întrecut camera şi pare un copac cu

arcuri care se lasă la vânt

cine păşeşte pe stradă priveşte uimit o zeitate

uriaşă

păgână – căci mâinile i se întind către cer ca şi

cum ar scrie pe el

şi ochii i se duc către lună

şi oamenii trec spre serviciu cu ziarul

sub braţ

încercând să se abţină să nu apuce o

piatră şi s-arunce în ea

 

eu sunt într-un coşmar

voi în vis

(nu e timp!).