anatol grosu

 

re: epistola din filipeni

 

 

 

când badea gheorghe se certa cu nenica eu mă rugam

să nu se încleşteze inima lui

care ca un pumn împărţea dragostea tuturor

celor ca el

am impresia că badea gheorghe

se căuta prin sat

deseori seara se întorcea acasă

desenând cardiograma filipeniului 

 

 

 

îmi încălzesc picioarele de sobă

badea gheorghe aruncă lemne pe foc

ţaţa ileana prăjeşte cartofii

peste casa noastră s-a prăbuşit luna

nenica toarce

 

lunec pe omăt cu sania

capătul văii e departe

să ieşi din filipeni şi să nu te mai întorci

aşa ca scrisorile pe care le scrii

pentru că inima ta e ceea ce rămâne

şi trupul tău nu vrea să iasă

nicicând din filipeni

 

 

 

nenica îmi povestea că oamenii au făcut un turn odată

până sus ca zgârie-norii 

Dumnezeu supărat le-a amestecat limbile ca ei să nu se mai înţeleagă

noi cu nenica ne înţelegeam dintr-o privire

unde mai pui că eu jos mă simţeam mai bine

cu Dumnezeu – precum cu paraşuta

nici de zburat nu zbori

 

 

 

la grădiniţă ni se citeau poveşti despre lenin regulat

el era cel mai curajos cel mai brav cel mai revoluţionar

cel mai cel mai cel mai

era un adevărat taur în mantia lui roşie ca la superman

el dormea în mausoleu obosit de războiul împotriva duşmanilor albi

era înfăşat ca un copilaş în mantia lui roşie

coconul din care nu voia să iasă

 

să joci dame de aceeaşi culoare cu nenica

pierdem amândoi câştigăm amândoi

 

ni se citeau şi poveşti de creangă amintirile punguţa

harap alb turbinca

atunci am hotărât să devin scriitor

 

cuvintele sunt îngeri

 

 

 

când nenica a orbit eu

mă scăldam în ligheanul cu apă dezbrăcat

                                                fără să-mi fie ruşine

nu făceam valuri şi totuşi corăbiile mele se scufundau

ţaţa paşa fredona un ş-aşa-mi vine

nenica împiedicându-se dispărea pe uşă

şi mă lăsa singur

seara la o lumină slabă

învăţam să împletesc un fular pentru iarnă

pe care nu l-am mai terminat

toate lucrurile terminate

n-au fost nicicând cu adevărat începute

aşa mă consola nenica

 

 

 

eu aveam o oglindă mare care avea prin părţi alte două

mai mici ele mă multiplicau într-atât că nici nu

reuşeam să mă număr trăiam în mai multe case

un om poate fi totuşi în mai multe locuri în acelaşi timp

nenica era trist el n-avea decât icoane

 

şi cobora de-acolo câte-un nenicuş

îl mângâia pe căpuşor

îl lua în braţe şi-l legăna

şi-i spunea să creşti mare-mare puişor

se auzea o muzicuţă ca de patefon

care-l învia pe nenica

 

aceleaşi zile când nenica privea ca-ntr-un televizor

atunci mai bine era să-l laşi în pace

că tinereţea lui ca o muzicuţă curgea

duminică dimineaţa

şi muştele dansau şi ele în aer

şi o ploaie mocănească venea peste filipeni

aducând cu sine o zi de odihnă mai mult

şi iepuraşii şi vacuţele şi căluţii

şi purceiuşii şi răţuştele şi oiţele     erau

                                                             privindu-ne cu milă din căsuţele lor

şi se deschideau toate şi o dragoste mare ne umfla inimile cu azot

şi filipeniul se făcea din ce în ce mai mic

până am văzut că era cât o scrisoare

şi s-a spart inima mea