Răzvan Petrescu
Mici schimbări de atitudine
E o dimineaţă frumoasă. It’s a beautiful morning. Parcă nu m-aş duce la serviciu. Cîntă şi păsărelele. Şi plouă. Visele mustesc, beau un pahar mare cu vodcă, pentru a-i da realităţii o tentă de igrasie. Trebuie s-o fac, deoarece m-am trezit cu ochii holbaţi, ca un melc, căprui, aşa sînt gasteropodele în zori de zi, cu pupile punctiforme şi păstrînd încă pe retină vaporaşe, unele extrem de mici, aproape microscopice, de fapt bărcuţe din lemn de santal care arde de minune şi miroase supererotic, cu frînghii, pînze şi rame, grele, plus o liotă de sclavi muţi, cu limba tăiată, lipsiţi de speranţă încă cu bute groase şi un nas uite-atît în cală, cala e mare, aproximativ cît o sală de conferinţe, pe un fond albastru mangal şi un nor pitic în dreapta, acoperind steaua polară. Sus, deasupra catargului. Dereglîndu-mi sextantul de la tata. În timp ce-l priveam, era o frumuseţe de sextant, cu lunetă fosforescentă, transpiram abundent vitamina B, ca acum, şi marea se făcea deodată un ocean micuţ, în care înota tata. Tata a dispărut, în stil crowl. Cu toate că înota ca un peşte, ca un campion. Avea umeri înguşti şi un cap frumos. Nas roman. S-a pierdut în valuri. Lucrul acesta l-am discutat îndelung cu Mariana cînd ne-am deşteptat cu două minute înainte să sune ceasul, iar cînd a sunat, ea tocmai izbutise să-l ridice pe dig. Şi, dintr-odată, moartea.
Sînt sigur că nimeni – sau aproape nimeni – nu ştie cine sînt. Asta mă doare. Mă roade zilnic, mă nelinişteşte, îmi provoacă explozive crize existenţiale. Pe la mijlocul anilor ’50, părinţii mei (apostoli în medicină) au părăsit Bucureştiul pentru o repartiţie într-o văgăună al cărei nume sugerează o capră cu trei (d)iezi anevoie de reprodus într-un curriculum vitae. Aici am apărut pe lume, într-un septembrie rural. Nici nu-mi dăduseră dinţii, cînd mama, excedată de ţipătul meu continuu (datorită căruia cîinele nostru ciobănesc devenise melodramatic) a avut fericita inspiraţie să-mi citească din Molière şi Cervantes. Din pricina urletelor de altă tonalitate (rîdeam de mă prăpădeam), adormeam buştean ca orice copil supradotat încă de la titlu.
Acesta a fost primul meu contact cu marea literatură. După cîţiva ani de zbucium beletristic în care-am reuşit, în pofida vîrstei fragede, să omor prin zdrobire cîteva pisici, familia s-a reîntors în capitală. Pisicile au rămas acolo, în curtea cu dovlecei. Refuz să-mi imaginez că nu s-au găsit oameni buni la suflet care să le ia acasă. E adevărat că miroseau cam greu, dar mai erau, cît de cît, pisici. Din şcoala generală nu-mi amintesc mare lucru. Cu excepţia profesorului de botanică ce rupea plante din ghivece, le înghiţea cînd credea că nu sîntem noi atenţi şi ne dădea întruna extemporale care-ncepeau invariabil cu scoateţi o foaie de hîrtie. De-atunci nu mai pot scoate nici o foaie de hîrtie fără să nu am un scurt tremur nervos. Liceul ce a urmat se numea 43 şi se înălţa, alb, lîngă o betonieră. Am înghiţit mult praf de ciment şi am luat o grămadă de premii întîi, mai păstrez şi acum, pe undeva, coroniţele. Din păcate unele mi-au ajuns prea mari, nu le mai pot purta. Şi ce mult mi-aş dori, uneori, de pildă cînd merg la Ateneu, să mi le mai pun pe cap. Sau la petreceri. Fiindcă, repet, nimeni nu pricepe cine sînt.
În vreme ce mă spălam pe dinţi, unul a căzut, am zărit în oglindă mutra mea ce te poate călca pe nervi dacă nu eşti echilibrat, cu două şanţuri nazogeniene moştenite de la tata pe unde s-ar putea plimba duminică două coloane de furnici, gîndindu-mă în acelaşi timp că am renunţat la o meserie onorabilă ce-ţi dă dreptul să porţi bonetă ţuguiată, şi cîţi n-ar vrea s-o poarte, ciocănel pentru reflexe în buzunarul stîng al halatului şi un stetoscop cu membrană de plastic roşu, ale cărui auriculare-mi cădeau pe dalele verzi din hol, mi le aducea femeia de serviciu, o femeie între două vîrste dar încă apetisantă, cu rochie lungă şi ciorapi negri, mulaţi pe călcîie, infirmiera blondă, cîteodată chiar asistenta şefă, v-au căzut dopurile de la aparat, îmi spuneau, sau ciocănelul, poftim, mulţumesc foarte mult, dacă nu mi le-aţi fi găsit n-aş mai fi auzit nimic, nici o extrasistolă, nici o voce din cosmos, iar celălalt obiect are, ştiţi, un cauciuc atît de util fixat la capătul cozii metalice cu care izbesc pe neobservate coate şi rotule, pînă le fac zob, uneori pocnesc şi geamurile de la intrarea-n instituţie cu un rezultat asemănător dar ceva mai zgomotos, strîng de regulă cioburile şi le bag în buzunar, recunosc că m-am abţinut de multe ori să nu procedez identic şi cu capetele unor pacienţi dar mai ales ale directorilor, rotunde, de spital, odată l-am aruncat pe ascuns, fără să mă vadă nimeni, credeam eu, în closet, însă am fost reperat, mi l-a adus un bolnav, poate pentru că nu mai avea de trăit decît o lună, maximum două, cancer, nu ştia, sau nu vroia să ştie, şi mi l-a adus aşa cum îl găsise, mirosind a căcat, domn’ doctor, v-a picat în w-c, l-am şters eu cu hîrtie igienică, e ca nou acu’, uitaţi-vă, vedeţi cum străluceşte nichelu’ ?, nu strălucea, dar i-am dat dreptate, l-am felicitat, garantîndu-i că-i voi rămîne recunoscător o lună de zile, nu s-a prins, ba chiar a rîs, şi dintele ăsta care mi-a căzut, s-a sfărîmat, fără nici un motiv, deoarece nici măcar nu-mi încleştez maxilarele, ce rost ar avea, omul a murit urît, gemînd ca o tubă şi răsturnîndu-şi plosca, şi-a chemat mama, maică-sa n-a venit, i-am dat apă şi asta l-a mai liniştit, astfel încît, profitînd de ocazie, mi-am amintit – amintirile vin de obicei la patul mortului – de a doua mea iubită, semăna niţel cu ăsta, tot atît de înaltă, vreau să zic, mă dusesem la ea acasă pentru nişte cursuri de histopatologie, pentru că n-am avut niciodată răbdare să asist la ore, mă plictisesc, devin agitat, îmi rup creionul, dar ceilalţi studenţi merg fără odihnă la toate cursurile, au pixuri, ochelari, caiete dictando cu coperţi de vinilin, se duc conştiincios chiar şi-atunci cînd nu se ţin cursuri, stau în amfiteatru, în linişte, sperînd că pînă la urmă vor lua notiţe după ce le vor preda profesorii care vorbesc fără virgule, fără puncte, nefăcînd altceva decît să recite ce-au copiat c-o seară înainte din diferite cărţi de specialitate, dacă nu cumva şi-au pus nevestele să copieze, şi ele copiază, cu bigudiuri pe cap şi-n halate de neveste de profesori universitari cu flori mov, iar atunci cînd nu recită, spun poezii, lungi, de Edgar Allan Poe, pe unul de la biofizică l-am auzit, era pulbere, în amfiteatru penumbră, „Şi te-ai dus, dulce minune”, era vorba de clanţa pe care-o smulsese cu hotărîrea omului de ştiinţă şi n-o mai găsea, sala a rămas închisă o săptămînă, pînă s-a găsit o altă clanţă, bun, acum se pare că m-am spălat suficient, şi avea nişte sîni gigantici, Carmen, fata de care vorbeam, navigau prin cameră, şi tocmai atunci o găsise spălatul, făcea duş, prinsese apă caldă, ca-n filme, doar că l-a făcut cam prea mult timp, am observat că de la o vreme lumea nu mai conteneşte cu abluţiunile, o fi din cauza radiaţiilor, şi-odată o văd c-apare-n garsoniera de pe Calea Moşilor îmbrăcată numai c-un prosopel, eu nu doream decît un curs, iar prosopelu-i ajungea exact pînă la jumătatea fiinţei, jumătatea rămasă la vedere fiind udă şi albă, am rămas mască, şi, nici una nici două, îl mai şi desface, am văzut un tufiş în flăcări, aşa c-am luat cursul noroc că era pe masă şi dus am fost, bine că mergea liftul, pe urmă ne-am mai întîlnit, am făcut în sfîrşit şi lucrul acela, cu ochii închişi şi ea pe spate, n-a fost cine ştie ce, niciodată nu e, un fel de Bumbeşti Livezeni, ceva strîmt, întunecat şi şuieră locomotiva, mi-a fost teamă că n-am să mai ies vreodată şi iată-mă-s, am ieşit, mi-a apărut un coş pe aripa dreaptă a nasului, l-am stors, acum puţin spirt, aşa, oricum nu te-ntreabă nimeni ce vrei să fii, cînd aveam şapte, opt ani, îmi plăcea să modelez din lut, am umplut casa cu gladiatori, pantere-n salt, lutul se întărea şi devenea casant, aşa s-au spart tigrul şi băieţelul cu gîsca, meduze, actori, nuduri celebre, ratam însă cu regularitate organele genitale, le făceam ori prea mici, ori prea mari, în această ultimă circumstanţă statuetele pierzîndu-şi echilibrul şi venind în nas pe biroul lui tata, corăbii, petreceam ceasuri în şir jucîndu-mă cu piraţii, unuia i-am scos un ochi. N-am vrut să mă duc la grădiniţă. M-au dus şi am făcut variolă. Se pare că important este ca pînă la urmă să ajungi student, chiar dacă pe studenţi nu-i interesează lutul, sau dacă da, nu o recunosc, să mai pun spirt, că sîngerează, să termini studiile superioare pentru ca-n final să-ţi poţi pironi pe uşa apartamentului o plăcuţă de alamă pe care să fie gravat de preferinţă Dr., cu majusculă, pe piept la fel, să ieşi în oraş şi lumea să te salute cu o umilă înclinare a capului ei umil, bună seara, bună ziua, domn’ doctor, auzindu-se distinct al doilea d, ce mai faceţi, bine ?, nu, mulţumesc, bravo, da’ domnişoara doctor ?, aşa şi-aşa, ce spuneţi ce soare-i afară, s-a-ncălzit vremea în timp ce eu nu reuşeam să le spun că mă doare-n cot de soarele lor, noapte bună, m-am însurat.
Am ales-o cu grijă. Purta pe atunci pantofi galbeni, ortopedici, la modă ca şi acum, cu tocuri foarte înalte, părul lung, pantaloni, asta m-a pus pe gînduri, dacă avea cumva picioarele păroase, că multe au, şi se dau cu after shave după ce s-au ras cu lame de ras tocite, am invitat-o la un concert, ceva cult şi insuportabil, în viaţa mea nu m-am foit atît pe-un scaun, Bach, sau poate Vivaldi, greu de spus, deoarece şi-au tot transcris unul altuia atîtea concerte schimbînd instrumentul solist, încît nu mai înţelegi cine-i autorul, acum auzeam o indiscutabilă trompetă frontală, motiv pentru care i-am pus fetei mîna dreaptă pe coapsa ce şi-o ţinea lipită de a mea din motive muzicale, n-am simţit nimic deosebit, se pare că nici ea, de vină era concertul, la care-am dat timp de două ore din cap cu un aer de cunoscător, cred că de atunci am rămas aşa, dau mereu din cap, pînă şi-n alimentară, şi ăştia-mi vînd cîrnaţi cabanos care nu-mi plac, dar îi iau, ce să fac, cum aud ceva preclasic precum vocea unei vînzătoare, cum începe să mi se bîţîie freza, în rare cazuri îi întreb totuşi, sfios, dacă au auzit de mine, nu-mi răspunde nimeni şi eu spun mulţumesc, şi adevărul e că avea nişte picioare criminale, te puteai plimba pe ele cîteva ore, pînă la Ploieşti, ca pe autostradă, cu orice viteză, dus şi-ntors, mi-a luat însă jumătate de an pînă am convins-o să-şi dea jos chiloţii, şi încă trei luni pentru sutien, nu ştiu de ce cu ăsta a fost mai greu, nu vroia să-l scoată, mă înfioram la fiecare încercare, închipuindu-mi vreo groaznică cicatrice pe areolă, sau un papilom, pînă la urmă a cedat, dar după ce-am răguşit cîntîndu-i la ghitară din Baez, Cohen şi Paul Simon, Congratulations, pînă am făcut praf o coardă, mi de sus, iar prin anii şaptezeci nu se găseau corzi, astfel încît am fost pus în situaţia de a cînta altfel, fără mi, şi cînd în sfîrşit şi-a scos sutienul am băgat de seamă că nu cîntasem rău deloc, avea nişte sîni obraznici şi roz care semănau, dimineaţa, cu un răsărit de soare. Asta dacă ai blocul orientat spre răsărit.
A doua zi m-am îmbătat de fericire pentru prima oară în viaţă şi tata m-a pocnit în tîmplă cu mîna stîngă, cu inel. Poate-am făcut un hematom, deoarece mă-ncearcă nişte dureri cumplite cînd mă lovesc cu capul de uşi, or, în apartamentul ăsta nenorocit, toate uşile se află în spatele meu şi se deschid pe neaşteptate, mai ales cînd scriu nuvele. Pînă una, alta, constat că mă rad de mai bine de cinci ore, s-a făcut seară. Deşi e greu să se facă seară doar în cinci ore, iată, s-a întunecat, poate mă rad de ieri, cine-ar putea să spună, nimeni, de altfel nici eu, dac-aş fi întrebat de ce-am ales meseria asta, n-aş putea găsi un răspuns decent. Să te arăţi plin de solicitudine, cu sprîncenele uşor înălţate, să asculţi ce-ţi spun oamenii, şi-ţi spun întreaga viaţă, să-i înţepi în fesă ori în tălpi, să le miroşi gurile, şi toate miros, năprasnic, să le analizezi la microscop fecalele, urina, să-i apeşi pe burtă, cînd nu ai nici cel mai mic chef să faci aşa ceva, îi apeşi şi ei scapă gaze, să le ciocăneşti spinările, să-i palpezi, unii au rîie, sînt jegoşi sau transpiră de emoţie, ori prea graşi, şi grăsimea se ia, se lipeşte pe mîini, degetele-ţi devin unsuroase, să faci controale genitale femeilor trecute de cincizeci de ani, ele chicotesc, iar tu le strecori o vorbă de-ncurajare, n-aveţi fibrom, scociorînd adînc cu mînuşa şi-o privire fatală îndreptată-n sus, mîrîind chiar şi-un termen abstract, un cuvînt tehnic care să le facă fericite, ele se înroşesc, de emoţie, deşi oricum nu le vindeci, şi toţi vor să fie vindecaţi, pe loc, să trăiască o sută de ai, sau măcar încă zece, degeaba cauţi să le explici că nu se poate în general, şi mai ales în particular, şi, dacă nici de atîta lucru nu eşti în stare, vor cel puţin să le iei sînge. Ligheanul e-n bucătărie.
Trebuie aşadar să înghiţi un antinevralgic dimineaţa devreme, pe stomacul gol, şi încă unul peste o oră, însoţit de un pahar mare de coniac, şi le iei sînge. În asemenea momente nu mai simţi mirosul de sat eternizat la subsuori, sau cum cîntă poetul. Nu mai simţi nimic. Te bucuri de pădure, dacă lucrezi într-o zonă împădurită. Dacă nu, nu te bucuri. Dar nici nu te mai deranjează istoriile lor complicate despre vreme, semănat, mălai, ce mănîncă porcul, felu-n care fermentează nu ştiu ce, se încheagă brînza sau cad prunele şi ploaia, fiindcă din pricina coniacului nu mai poţi fi atent, îi priveşti aşa, dintr-o parte, şi surîzi în direcţia combinei care tocmai trece, iar cînd te-ntreabă omul întins pe canapea dacă-i sănătos, îi răspunzi, sigur, aveţi-un organism de fier, dar să luaţi totuşi seara un decaris, cu multă apă, ce ziceţi ce combină minunată, bîzîie, păcat că nu se mişcă, nu există reacţii adverse, ascarizii nu sînt o problemă, problema e imaginea, oglinda, da, oglinda asta cu argintul oxidat ce-mi arată ridurile făcute de prea mult rîs în colţul ochilor, deoarece în esenţă totu-i foarte caraghios, dintele din chiuvetă, de exemplu, era frumos, s-a dus, o fi un preţ, să-l plătim, dar pînă-ntr-o zi, ce-a venit puţin mai tîrziu, fiindcă vorbeam de Mariana, purta o basma albă înnodată sub bărbie în stil baroc, halat, arăta ca ieşită din spital, de fapt tocmai intra şi-şi strînsese superbul ei păr de studentă-n anul întîi cu acea mizerabilă cîrpă de coafeză melomană, ţinuta era obligatorie, avea ochii de un verde-cenuşiu mirat şi privea cadavrele întinse pe măsuţele de disecţie de parc-ar fi fost vii, sprîncene arcuite fin spre tîmple, mirosea a violete, cînd vine primăvara îmi tresare a aducere aminte o nară, stînga, dacă nu pun rinofug în ea, la fiziologie căsăpeam broscuţe, ea, capul, eu, corpul, într-o perfectă comuniune de îndrăgostiţi, aşa a început iubirea noastră, cu broscuţele, după ce le înfigeam un ac de seringă în bulb, să nu le doară vivisecţia, rămîneau late, cu priviri obtuze, şi, mi-am adus aminte, nu mirosea a violete acolo, jos, în mica sală de reciclare a cadavrelor, care se reciclează prin metoda clasică, se iau mumiile după ce au fost ciopîrţite de stoluri de studenţi, făcute chiseliţă, disecate pînă la cel mai mărunt nerv, cîteodată nu mai rămîne întreg decît cel optic, cu care te poţi juca, trăgînd de el ca de-un yo-yo, mai exact se iau atunci cînd au devenit inutilizabile, şi se bagă cîte trei, patru împreună într-un cazan uriaş, cu un robinet de aramă, se învîrte robinetul şi ţîşneşte apa, caldă, opărită, şi asta într-o vreme cînd era oprită în întreg oraşul, resturile de carne se desprind de pe oase, la început totul seamănă cu o supă, un sistem de ţevi creează un curent subacvatic care agită, răsuceşte, amestecă în vîrtej ingredientele şi zeama, cazanul clocoteşte, se-aude un soi de sfîrîit, ies aburi şi deodată vezi cîte o mînă, cafenie, jupuită, cîte-un cap fără ochi, ochii se topesc primii, un pubis pînă nu demult adorat, o tibie ca de cretă ieşind pentru-o clipă la suprafaţă, pentru ca apoi să se scufunde la loc printre bulbuci. Şi tot aşa pînă nu mai rămîn decît oasele, curate, albe, ce apar ca-ntr-o apoteoză, sub forma scheletelor destinate studiului. Pure. Desăvîrşite. Mirosind anatomic, aproape imperceptibil. După ce urmăream cu mult interes această operaţie ţinîndu-ne de mîini ca două fiinţe destinate una alteia, în orele următoare ne aplecam cu acelaşi interes asupra oamenilor vii. Din spitale. Cel puţin ăştia nu se învîrteau. Cred că-n lunile acelea de învăţătură intensă a prins contur dragostea mea pentru Mariana. Părea că înţelege toată suferinţa de neînţeles a omenirii. Mai mult, îl citise pe Borges. Asta m-a dat gata. În facultate nimeni nu-l citise de bună voie pe Borges. Nu figura în programă. Fata cu pantofi galbeni ar fi fost în stare să-i facă bine şi pe disecaţi, credea ea în ceva, avea o misiune, ţinea morţiş să vindece lumea întreagă, dac-ar fi fost nevoie, cu toate că n-a fost niciodată nevoie. Uneori, cînd realiza în sfîrşit că n-are cum salva vaca sau boul lungit în pat, i se umezeau ochii. Indiferent de gravitatea maladiei, discuta cu toţi ore-ntregi, îi asculta cu o răbdare de înger egiptean, şi ei vorbeau, se simţeau bine, aveau scaun. Am surprins-o odată introducînd cu linguriţa ceai pe gîtul bandajat al unui bolnav incurabil, operat de cancer laringian. Omul o privea ca pe Dumnezeu, asta presupunînd că Dumnezeu ar umbla cu linguriţe de ceai. Am urmărit-o luni în şir, am scris şi cîteva povestiri duioase, cu morţi, i-am trimis scrisori, flori presate, în ciuda faptului că băieţii mă sfătuiau s-o las baltă, să nu mă mai frămînt, să nu mai presez plante, deoarece asta nu se culcă cu nimeni, are-un fix, nici măcar dac-o plimbi cu Pobeda. Am culcat-o-n Herăstrău, era iarnă, ţin minte că nu izbuteam să-i scot căciula. După ce-am reuşit, am uitat-o acolo. Era de iepure.
Evident că aveam să mă tai. Asta probabil ca să mă ia cu toţii la întrebări, de ce m-am tăiat, de ce m-am însurat, de ce nu-ţi laşi barbă, de ce-ai făcut atîtea lucruri care nu-ţi plăceau, ba unele-mi plăceau, fetuşii malformaţi, de pildă, sau microscoapele, nimeni dintre voi nu ştie ce chestii interesante se mişcă pe lamelă, sub ocular, dacă-l potriveşti cum trebuie. Viruşi. Gigantice fire de praf. Paraziţi segmentaţi. Nu se zăresc întotdeauna, e-adevărat. Trebuie să fii stăruitor. Eu sînt.
Şi după ce m-am îndrăgostit, după ce mi-am terminat studiile – profesorii mă mîngîiau pe creştet încetişor şi cu tenacitate, pînă mi-a căzut părul, eram studentul model –, am fost aruncat împreună cu alţi nevinovaţi la ţară, într-un dispensar litografiat unde-am descoperit un irigator, am salvat cu el un om de la moarte, acţiune complet inutilă deoarece a murit patru zile mai tîrziu călcat de trenuleţul de navetişti, care are patru vagoane. După o lună mi-am luat un căţel gri foarte afectuos, care s-a umflat într-un ritm uluitor – era plin de limbrici – şi a plesnit. Apoi am cumpărat un iepure alb cu pete negre, l-am crescut cu dragoste, i-am dat morcovi, mă jucam cu el în nopţile reci, îl priveam cum sare, a sărit cîteva săptămîni şi pe urmă a înnebunit. L-am mîncat în sos de vin, ca-n Muzeul negru, a fost gustos, însă spre deosebire de fetiţa din carte eu n-am făcut depresie ci diaree. Lucru ce-mi aduce aminte de o zi cînd mă dusesem ca tot omul la privată, privata n-avea uşă, mi s-a explicat că nu-i văzuse nimeni rostul, era construită-n buza unui deal şi mai era şi-al dracului de frig, şi tocmai cînd mă străduiam să-mi dau jos pantalonii l-am auzit pe unu’ cu o voce de bariton urîndu-mi bună dimineaţa, domn’ doctor. Trecea puţin mai sus, printre copaci, cu un topor pe umăr şi m-am scăpat pe mine, răspunzîndu-i totuşi la salut şi întrezărind deodată că nu am vocaţie de sfînt medical, mi-a mai luat ceva timp pînă să mă conving, şi asta chiar aici, la sat, printre ciacone-n noroi, în vreme ce căram găleţi cu apă îngheţată de la cişmeaua din stradă, că nu-s potrivit pentru o asemenea profesie, fiindcă un vindecător e static iar eu simţeam nevoia de mişcare.
Am renunţat aşadar la medicină, mi-am rupt diploma, am dăruit tensiometrul şi casoleta unor oameni ciudaţi şi m-am hotărît să mă apuc de scris. Pentru că prin cărţi, se pare, nimeni nu se-aşteaptă să-i dispară panariţiul, tuberculoza, să fie salvat. Am învăţat singur să bat la maşina de scris, după metoda Blanche, 1927. Am distrus maşina. Mi-am cumpărat alta. Să scrii. Cum să scrii. S-a faci în criză. Ca şi cum lumea ar fi în stare de asediu. De parcă totul ar urma să dispară într-o oră sau cel tîrziu mîine dimineaţă, inclusiv cactusul de pe birou pe care nu l-ai mai udat, fotografia soţiei pe malul lacului, oraşul, luminile şi pietrişul din mintea ta. Să scrii cu disperare. Cu accente ascuţite pe toate vocalele, caractere Kierkegaard, aldine, corp de literă 15 şi mai ales cu moartea-n faţa şi-n spatele tău, la pîndă, zîmbind ca orice fotomodel, cu timpul pe masă, zuruind, menţinînd tensiunea prin mici spaţii albe, dantelate prin puncte de suspensie, rarefiind treptat textul pentru a-l strînge apoi în menghină, zdrobindu-i cursul, făcîndu-l să urle într-un tempo accelerat, allegro molto e vivace, gîfîind într-un crescendo traumatizant. Să nu-ţi menajezi cititorul, să-l bagi la idei, la spital, să-i laşi urme pe faţă. Fără milă. Să pulverizezi întruna. Nu contează ce, dar să pulverizezi. Să rîcîi, să muşti, să rupi stilouri, crengi, hîrtii, pe care să le faci cocoloaşe şi să le arunci de la balcon în capul copiilor ce merg degeaba la şcoală şi se uită-n sus la tine înjurînd. Să-i înjuri şi tu, ţintindu-i cu borcane goale de iaurt şi bucăţi de lemn. Să scrii cu încrîncenare, cu furie, cu ură. Cu dinţii strînşi. Blestemînd. Făcînd ulcer, cu nişă, hemoragie digestivă, schizofrenie, gripă spaniolă, hemoroizi, tubaj duodenal. În delir. Să delirezi. Şi, fără să se vadă, să scrii cu dragoste, peste care să torni tone de piper şi ketch-up Hunter. Să scrii din nebunie pură, intermitentă, ca un vînător. Din exasperare. Din disperare. Scriind. Îngheţînd. Pierzînd apusuri, prieteni, femei frumoase, ţări străine. Odată am vrut să mă arunc de pe ceva cu capul în jos, am găsit un pod, construit de nemţi în timpul războiului şi lăsat de români să se ruineze şi m-a salvat un ţăran cu care băusem o sticlă de ţuică prinzîndu-mă de gulerul cojocului. L-a rupt. Şi alt cojoc nu mi-am cumpărat nici pînă acum. Şi nevastă-mea care nu înţelege de ce. De ce mă apucă plînsul la filme vechi la care nu plînge nimeni, de ce rîd cînd nu e nimic de rîs, de ce mă îmbăt cînd lumea-i atît de frumoasă.
Apoi au veni, pe neaşteptate, izbînzile. Prima carte, primul premiu. Cît de mîndru m-am dus la restaurantul scriitorilor. La un moment dat m-am îndreptat, ca proaspăt membru al Uniunii, spre toaleta rezervată membrilor. Şi un literat scund, cu o privire fixă, s-a enervat că n-am deschis uşa atunci cînd a izbit-o el cu piciorul, dinăuntru. Peste cîteva clipe a venit la masa unde stăteam emoţionat şi s-a apucat să mă înjure de mamă. În grădina plină de mari scriitori se făcuse linişte. Stinghereala mi-a fost însă înghiţită de puhoiul invectivelor, omul nu mă slăbea deloc, avea cioc, nu vroia să plece de lîngă mine, îl fascinam. Trebuia să-l stimez, era scriitor, dar după ce l-am ascultat politicos vreun sfert de oră încercînd fără succes să-l întrerup, l-am pocnit în stomac. Nu s-a mai ridicat. L-am lăsat acolo, sub masă, sînt ani de-atunci. Concomitent cu prăvălirea lui pe spate, la o masă vecină un alt creator a sughiţat scurt, a spus Croce, şi a vomitat în farfuria cu ostropel a unui coleg de generaţie care-l privea admirativ.
Apoi mi-a apărut a doua carte. Şi asta a luat un premiu, la Tîrgovişte, trei sute de dolari. Organizatorii ne-au dus cu autocarul la Mînăstirea Dealu, unde-am văzut şi eu capul lui Mihai Viteazul. Sau, mă rog, racla unde se presupune că stă de patru sute de ani. Mariana s-a distrat, la hotel, în pat, patul era îngust şi-i cădea un picioruş, zicînd că nu era capul lui. După încă un an, mi s-a părut c-am pătruns definitiv în lumea prozatorilor cu un mic roman, despre identitate. Citeam în metrou propriu-mi volum ţinîndu-l în aşa fel încît să pot fi lesne recunoscut după fotografia de pe copertă. M-a recunoscut o doamnă cu batic. I-am zîmbit, n-am ştiut ce să fac, să-i dau sau nu cartea cu autograf, aşa c-am coborît la prima staţie. Puţin mai tîrziu am cîştigat marele premiu naţional pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. Începeam să fiu robul concursurilor, le cîştigam ca un cal, devenisem vicios. Peste şase luni, alt premiu, tot pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. A aceluiaşi an. Nu s-a jucat nici una.
Deunăzi am intrat într-un bar, mă simţeam singur, n-aveam cu cine vorbi şi, după două, trei pahare de gin i-am destăinuit barmanului c-am luat un premiu literar. Unul foarte important. Bravo, mi-a spus el, privindu-mă înţelegător. Da’ poză în ziar ai ? Da, am răspuns, uite-o aici. S-a uitat la ea, apoi la mine, şi nu m-a recunoscut. Deşi era o fotografie bună. Mi-a înapoiat ziarul zîmbind. De pildă mergi pe stradă, eşti fotbalist, deputat, sau prezinţi vremea la televizor, şi toată lumea întoarce capul, vrea să te vadă mai bine, să-ţi observe linia nasului, urechile, şuşotindu-ţi numele cu respect, cu invidie, cu admiraţie, cu stropi de salivă. Dar dacă se-ntîmplă să fii scriitor nu te vede nimeni. Cel mult monstrul Golombre. Sau poliţistul. Care te ameninţă cu degetul, preventiv. În cel mai bun caz barmanul îţi sune bravo şi-aşteaptă să-i dai şi-un bacşiş pentru cuvînt. I-l dai. E insuportabil, chestia asta te roade de viu. Orice fetiţă mută de la ţară, strict analfabetă, care reuşeşte să stea nemişcată cinci secunde pe o bîrnă, este incomparabil mai cunoscută decît mine. Orice tenisman ce-a cîştigat marele premiu Camil Petrescu. Orice boxer căruia-i atîrnă creierul mic. E indecent.
A sosit clipa să-mi ascut briciul. E un meşteşug pe care l-am deprins de la bunicul din partea tatălui, îşi ascuţea briciul de două ori pe zi şi-apoi ieşa în oraş, pe strada principală, intra într-o cîrciumă şi nu scotea un cuvînt pînă se stingea lumina. Atunci se trezea. Bun, briciul e-n buzunar, nevastă-mea văd că doarme, dacă ea o fi femeia asta frumoasă care doarme-n patul meu. Trebuie să mă duc să cumpăr iaurt. Există o anumită cutiuţă de iaurt care-mi place foarte mult, cu o văcuţă albastră pe capac. Şi eşti obligat să mănînci. Laşi după tine două, trei cărţi, o soţie care doarme cu veioza aprinsă şi, într-o noapte oarecare, îţi dai seama brusc că nimic nu este cu adevărat important, cele mai puţin importante fiind concepţiile tale despre lume, văcuţe, destin şi oare de ce mă indispune mutra ăstuia care vinde iaurt ? Pare foarte plin de el, care-o fi motivul, poate e tîmpit. Da, e posibil, doar s-a făcut zece seara.
Intru.
Are un ochi zbanghiu. Îmi dă restul surîzînd un aer condescendent. Poate mă înşel, totuşi simt că mă priveşte de sus. Nu înţeleg de ce. În fond, eu am făcut o facultate, am salvat un om de la moarte, şi-am mai şi publicat cîteva cărţi pentru care-am primit opt premii. El n-a primit nici un premiu. Îi vorbesc totuşi civilizat, în buzunar am briciul, îi strîng uşor mînerul neted. Dobitocul se uită lung la canadiana mea. Ştiu, e veche, are gulerul descusut, n-am avut bani să-mi cumpăr alta. Toate cîştigurile de pe urma scrierilor mele s-au dus pe-o bibliotecă, trei tablouri şi o sofa. Şi, bineînţeles, pînă şi asta are-o mică tăietură pe care n-am văzut-o la magazin. Vînzătorul pare însă să fie la curent, e un cunoscător, ştie de tăietura de pe sofa, probabil că acum rîde în sinea sa. De-o fi avînd sine. Îl întreb în şoaptă, cît mai blînd cu putinţă şi aplecîndu-mă puţin în faţă, cît e ora. Pe urmă, după ce-mi răspunde corect, îi pun o întrebare şi mai uşoară, şi anume dacă are idee cine sînt. Îmi întorc capul, ca să mă vadă şi din profil. Ca să-i dau o şansă. Mă priveşte amuzat. Am pierdut şirul celor care mă tot privesc amuzaţi. Îmi ţin respiraţia şi-l mai întreb o dată. Mă priveşte la fel. Şi-atunci îi tai gîtul, cu o mişcare rapidă. Aproape elegantă. Şi înşfac cutia cu iaurt, nu înainte însă ca doi, trei stropi de sînge să sară pe capac.
Mă gîndesc să-mi părăsesc un timp nevasta. Adevărul e c-a avut noroc, Mariana, au fost nopţi cînd i-am privit gîtul mai mult decît trebuia. Pe de altă parte, e de domeniul absurdului să te desparţi, fie şi numai pentru scurtă vreme, de cineva la care ţii atît de mult. Dar cînd mă trezesc dimineaţa îmi dau seama că absurdă e şi lumina, dovadă dintele care-mi cade. Am avut nevoie de multe acte pentru a-mi pune afacerile la punct. Tribunalul. Ce m-a impresionat în clădirea aceea au fost culoarele. Lungi, înalte, întortocheate. Cufundate într-o semiobscuritate pătată de pîlpîitul cîtorva neoane. Mirosind a transpiraţie şi urină de pisică. Care mi-a adus aminte de copilărie. Însă de unde atîta urină. De unde atîtea pisici. Probabil că vin, noaptea, privesc boxa ac uzaţilor cu ochii lor de fosfor, încolăcite pe băncile pe care se aşază a doua zi oameni cu pălării tari şi fuste de bumbac, şi marchează locul. Apoi pleacă spre cotloanele întunericului altor săli.
La plecare ne-am sărutat. Mi-am strîns fără grabă cîteva lucruri indispensabile. Mai nimic. N-am adunat cine ştie ce în patruzeci de ani. Mi-am luat chitara, un geamantan în carouri căruia i-am pierdut de mult cheia, casetofonul şi un pulover. Poate-o fi frig pe-acolo, mai ales acum, iarna. În tren m-am gîndit din nou, u amărăciune, că nu mă cunoaşte nimeni. UN timp am încercat să transform constatarea asta într-un sentiment cît de cît reconfortant. Dar după vreo jumătate de oră a-nceput să mă enerveze individul din faţa mea. Mînca preocupat cireşe dintr-un borcan de compot şi scuipa sîmburii pe jos. I-am spus cu o voce cladă domnule, nu vreţi să scuipaţi mai înalt, sau mai lung, ori să tăiaţi speteaza banchetei, mai avem mult de mers şi toată lumea face la fel, e la modă, aţi văzut Twin Peaks ? sau haideţi să deşurubăm oglinda şi s-o aruncăm dracului pe fereastră, poate nimerim vreun ceferist, ori am putea sparge neonul, nu sîntem decît noi doi în compartiment, vă împrumut briciul meu pentru banchetă, ce spuneţi de idee, e foarte ascuţit, eu l-am ascuţit, cum m-a învăţat bunicul, pe curea, ce părere aveţi?, şi omul s-a ridicat fără o vorbă şi-a ieşit pe uşă de parc-ar fi fost untdelemn, n-a scîrţîit nimic în urma lui, şi asta, din păcate, chiar cu două, trei secunde înainte să-l întreb dacă mă cunoaşte. Dacă ştie cine sînt. Culmea ar fi fost să ştie.
Am pierdut cîtăva vreme noţiunea timpului. Oraşele trec unul din altul. Trenurile, la fel.
La Tulcea m-am descurcat destul de greu, la hotel spuneau întruna că n-au locuri libere, şi nu era umbră de turist, cum Dumnezeu n-aveţi camere cînd văd că nu ine nimeni în rahatu’ vostru de oraş, a venit însă poliţia şi m-a luat la întrebări, noroc că păstrasem o stilă de whisky cumpărată la Arad pe care-am băut-o cu plutonierul sau ce era, că devenise imposibil să-l mai înţelegi dimineaţa, ori să-i distingi gradele, aşa cum dormea pe mocheta de la baie fără uniformă, dar cînd s-a trezit mi-a împrumutat barca. Nu era grozavă, lua apă şi n-avea decît o vîslă.
Minunată-i Delta Dunării. A spus-o şi Cousteau. Sau cine-a spus-o. Fum, ceaţă, frunze, pe ele praf, ape tulburi, verzi, cleioase, mergi pe tot felul de canale identice şi din cînd în cînd zăreşti cîte-o raţă sălbatică. Sau două. Plus un lipovean. Vînjos, roşu la faţă, beat turtă. De obicei întins pe mal, aşteptînd. Nu aşteaptă ceva anume, doar stă şi se uită la cer. Altfel, cumsecade, te invită în coliba lui din chirpici şi găinaţ, îţi dă ciorbă de peşte pregătită după o reţetă străveche, cu apă din Dunărea-n care mişună vesel tot felul de porcării şi mai ales vibrioni holerici, undeva şi-n acelaşi timp mult deasupra noastră zboară sonde spaţiale spre Jupiter, spre Saturn, se pare că deja au depăşit graniţele galaxiei şi, după cum se vede, nu navighează cu mult folos pentru omenire, obiectele astea argintii plonjează-n univers iar pe lipovean îl doare fix în cur, şi mă întreabă unde vreau să mă plimbe cu lotca, la Mila 42, la crîşmă, să bem şi noi ceva, că e deja dimineaţă, are umeri zdraveni, e ars de soare şi de fundamentala lui prostie, asemănătoare candorii, o prostie durabilă, neclintită de secole, de tătari, de inundaţii, rezistînd fără nici o problemă celor treizeci şi şase de grade la umbră fără pălărie, şi-l întreb şi eu, a devenit un obicei, nea Vasile, tu mă cunoşti pe mine? Ce zici? Ştii cine sînt eu, nu cumva m-ai mai văzut? Omul e-n vîrstă şi mă priveşte cu un interesant amestec de curiozitate şi lehamite, de unde dracu’ vrei să ştiu, ce altceva poţi fi decît turist, deşi nu pari, şi-atunci cred c-a zărit ceva în ochii mei pentru că-l aud că-mi spune, c-o voce schimbată, hai, lasă, poate nu te-am recunoscut, mi se mai întîmplă, nu mai ţin minte ca altădată, bine, zic, totuşi spune-mi dacă ştii cine sînt. Chiar n-ai auzit de mine? Păi, dragul tatii, zău că nu, cum ziceai că te cheamă, aha, nu, deloc, oi i fiind de la televiziune, c-acuma vine toţi să ne filmeze cum trecem cu barca pe canale şi-napoi, şi-n clipa aceea mă prefac că mă aplec spre apă, îmi trec delicat degetele mîinii stîngi pe deasupra valurilor şi cu dreapta scot briciul, sigur, îmi e mai uşor acum, m-am obişnuit odată cu trecerea timpului, şi-i retez carotida, ce de sînge ţîşneşte, şi el cade, lent, drept pe fundul bărcii care se transformă imediat într-o baltă splendidă de roşu cu striuri violete, încît mă întreb pentru o clipă de unde atîta lichid Pollock-Gauguin. Pe urmă apuc ramele, parcă-s de fier, şi vîslesc spre cherhana.
Mă întorc tîrziu în oraş.
Cîteva zile privesc dealurile. Apoi caut prin buzunare o fisă ca să dau un telefon. Renunţ.
Am rămas fără bani. Tot gîndindu-mă cum să rezolv problema asta, fac într-o zi o vizită în cimitir, teii sînt în floare, mă aşez pe o bancă. Sînt obosit. E, din nou, după multă vreme, o dimineaţă frumoasă. Cîntă şi păsărelele. Trec cîteva minute, poate o oră. Îl observ pe îngrijitor, un bătrînel foarte urît care, la zece metri în faţa mea, se preface că mătură o alee. De fapt mă studiază de vreun sfert de ceas cu mare atenţie, prin nişte ochelari cu lentile puternice şi rame negre, groase. Chiar lîngă mine se înalţă o cruce foarte frumoasă, din marmură albă, cu un gărduleţ de fier forjat de jur-împrejur. Gărduleţul face impresie. La încrucişarea barelor, artistul a sudat bumbi de alamă, strălucitori, cineva din familie îi lustruieşte zilnic, cu siguranţă, bumbii te hipnotizează, imită steluţe. Mă ridic pentru a privi mai bine fotografia fixată pe cruce. O fată superbă, nu ştiu dacă moarta, cu păr lung, şaten, şi nişte sîni de cinema, stă culcată pe o rînă în culori. În timp ce-o admiram, am simţit că îngrijitorul vine spre mine. L-a trădat mătura, pe care-o tîra, curios de neglijent, pe nisip. Mi-am pipăit imediat bricul din buzunar. Ştiu, s-a cam tocit de-atîta folosinţă. Totuşi l-am întrebat pe bătrîn, cu cel mai firesc aer cu putinţă, dacă mă cunoaşte. Nu mi-a răspuns. Continua să se apropie, ameninţător.