Cristian Robu-Corcan

 

Fără ruşine

 

 

(fragment de roman)

 

Încă de la primele ore ale dimineţii, din curtea alăturată începu balamucul. Scrâşnituri metalice, înjurături, urlete de copil. Cam aşa se întâmpla de şase ani. De şase ani, vecinii din dreapta, proprietarii casei roz, construiau. Zi de zi. Încă mai construiau chiar şi după ce terminaseră casa. Ce construiau? Matei Istodor n-ar fi putut spune. De unde să ştie ce anume mai construiau ăia? Putea, evident, să confirme faptul că, zilnic, pe poarta vecinului Ciocan – aşa-l chema – intrau roabe întregi de balastru, câte o duzină de saci de ciment, găleţi de nisip şi fel de fel de scule pentru construcţii, de la mici betoniere portocalii până la pickhammer-uri albastre şi roşii, de la pendulare negre până la maşini albe de raşchetat parchet. Zmmmmmmm, brrrrrrrr, zmmmm, trosc, tati, dă şi mie să dau cu bormaşina, pliz, cioc-boc, cioc-boc, Costache, vezi că loveşti copilul, tâgâdâm, tâgâdâm, taci, fă, în pizda mă-ti...

Matei Istodor se dădu jos din pat şi se repezi direct în baie. Aprinse lumina şi se uită cu atenţie la tăieturile şi vânătăile de pe faţă. Se gândi că ar trebui să meargă chiar astăzi la Poliţie, să depună plângere împotriva lui Moţoi. Sau, poate, mâine. Astăzi ar trebui să meargă să întrebe cum merge dosarul de pensionare, dar la Registratură să întrebe, fără să-l vadă pe Moţoi. Apoi... Apa rece îl făcu să tresară, zguduit de un frison asemănător celui pe care-l încerca de câte ori, noaptea, abia ţinându-se pe picioare, urina chinuit de o urgenţă ce nu şi-o putea explica.

Bătăile din curtea alăturată atinseseră apogeul. Nenorociţilor, murmură Matei Istodor, neamuri proaste, debili... Ciocan ăsta din dreapta avea un prieten, unul burtos, pe care-l chema Baros. Şi dacă ţinea bine minte, acum vreun an venise un zidar, cumnat cu Baros, da, pe care-l chema Târnăcop... Ăştia-s instrumente, se enervă Matei Istodor, poartă nume de fiare, de aia... Câţi or fi din ăştia? Lumea asta întreagă are la capătul oricărei acţiuni mecanice un om cu nume de sculă? Eiii, nu... Pe fratele Crizantemei, deci vărul lui mai mic, îl cheamă Aurel şi e ditamai faianţarul. Cu toate că...

Fix şase ani în urmă, vecinul din dreapta, Ciocan, îi bătuse în poartă.

- Uite care-i treaba, vecine, îi spusese. Eu am cumpărat casa de la baba care a fost aici, deci sunt proprietar. Pe babă am dus-o într-o garsonieră, ca să nu zică lumea ceva. Dar fii atent, că nu vreau să avem discuţii... Nu-mi place cocioaba babei şi pace. O dau jos de nu se vede şi fac casă aici, nu rahat. Comprendre? Am lucrat în Spania... Deci, fără chestii, cu reclamaţii şi altele... Am treabă, n-am timp de rahaturi, căcaturi şi alea. Dacă vrei să fie bine, dacă nu...

Matei Istodor nu spusese nimic sau, parcă, ceva de genul: Sper să ne înţelegem bine, domnule...

- Ciocan Costache, prietene, comprendre? Iar ţie, cum îţi zice? Aaaaa, Iscusor, bun... Eşti cumva evreu, că ăştia au nume din astea...? A, stai, nu te repezi, că n-am nimic cu jidanii, eu am copilărit, frate, cu ţigani, iar cel mai bun prieten al meu era bulgar... Suntem oameni, ce dracu’, oameni brăileni!

Apoi începu nebunia. Excavatoare, gropi, urlete, tone de pământ galben, pietriş, echipe întregi de oligofreni care urlau până le săreau ochii din cap de câte ori trecea o femeie... O singură dată, după vreo trei ani de la debutul lucrărilor lui Ciocan, Matei Istodor îndrăzni să întrebe:

- Domnule Ciocan, sper să nu mă înţelegeţi greşit, cam cât mai durează lucrările?

- Ptiu, jidanul tot jidan, se putea altfel? Adică mă vecine Isci... Iscio... Iscisior...

- Istodor mă cheamă, Matei Istodor...

- Ete, evreu cu nume de sfânt ortodox de-al nostru... Când vă daţi cu nemţii, când vă daţi cu ruşii... Mă vecine Iscusor, uite care-i treaba, scurt pe doi: nici nu pot să-ţi spun cât sunt de supărat, înnebunesc nu alta, bag izolaţie pe dedesubt, mă... Vrei să mă ia apa? Vrei să se lase vila? Am copil, ce-o să-i rămână? Ce-i rămâne, mă, copilului? Dacă apa se infiltrează, nu se lasă şi vila? Ce face, mă, un om în viaţa lui, ce face? Că toţi am învăţat, zice şi cântecul românesc, al nostru... Ce, dacă eşti jidan, n-ai mâncat şi tu tot de aici, de la noi? Zice cântecul nostru: să faci un copil, o casă şi să sădeşti un pom. Pom am sădit, ehehehe, şi-ncă cum, vreo trei ani, înainte de a pleca în Spania, am lucrat la Agrostar, ăia cu livezile, îi ştii? Nu-i ştii... Ăia cu pruni, meri şi piersici... Nu-i ştii? Bine, dă-i în pizda mă-si... Pom am sădit, copil am făcut şi vreau să fac şi-o nenorocită de casă, mă, să rămână la copil, să aibă şi el unde pune capul, că de aia am muncit toată viaţa, futu-i gura mă-si de viaţă, vecine Iscusor... Arbait, arbait, cum zice neamţul, asta-i viaţa, muncă şi iar muncă...

Pe copilul lui Ciocan îl chema Ronaldinio. Dar aşa îi spuneau doar pe stradă. Din curte, Matei Istodor auzea clar cum îl strigau vecinul Ciocan şi soţia lui, Sâmbotica. Îl strigau Vasilache. De aceea, Matei Istodor era foarte încurcat când, oprit câteodată de copil la poartă, nu ştia pe ce nume să i se adreseze. Copilul avea vreo zece ani în momentul în care, pentru prima oară, brusc, în timp ce Matei Istodor descuia poarta, îi băgă un picior în faţă şi-i spuse:

- Am abibaşi de la unchiu’ meu din Germania. Tu ai?

- Nu, eu sunt mai în vârstă, nu port adidaşi...

- N-ai abibaşi... Da’ puşcă cu gloanţe automate ai?

- N-am, dragă... Cum te cheamă?

- Mazda, urlă copilul, Mazda... Dacă nu-mi spui aşa, te omor...

- Bine, bine...

- Te omor, mă...

- Să ştii că se spune adidaşi, nu abibaşi...

- Nu, nu, nu, nu, se spune abibaşi... Te omor, mă... Un văr de-al meu din Franţa are o maşină lungă de aici până la biserică... Te omoară dacă-i zic...

- Bine, bine...

- Te omor, mă..., urlă copilul.

Şi apăru în chiar acel moment Ciocan, furios:

- Păi vezi ce faci, mă, vecine, futu-i gura mă-si de viaţă! Păi aşa te porţi cu un copil, mă, îl faci să se supere? De unde dracu’ ai învăţat tu, mă...

- Dar nu eu... încercase, ridicol, să se apere Matei Istodor.

- Cum nu tu, dacă chiar tu? Ce dracu’, mă, ce fel de om eşti...? Când îţi vine un copil la poartă faci vorba domoală, îl mângâi şi-i dai ceva, un măr, un morcov, îi dai ceva să mănânce, ca să crească mare...

- Dar l-am mângâiat pe Mazda, plusase Matei Istodor.

- Care Mazda, mă vecine Iscusor, ai înnebunit?

- Mazda dumitale, copilul...

- Cum, mă, îţi baţi joc de el, îi pui nume de maşină? Copilul meu este african? Mă, da’ nenorocit de om eşti... Îl cheamă Ronaldinio, că doar nu-i ţigan, futu-i gura mă-si de viaţă!

Cam asta era cu vecinii din dreapta... De fapt, a mai fost ceva, cu vecina, soţia lui Ciocan, care arunca resturile de mâncare în curtea lui Matei Istodor...

- De ce, doamna Ciocan, aruncaţi resturile de mâncare la mine în curte? întrebase el, încercând să fie cât mai politicos.

- Eu? răcnise doamna Ciocan. Cum adică, domnu’ Iftodi? Mă faci ca pe orice panaramă, mă iei de sus ca pe o curvă? Ce sunt eu, o curvă? Sunt mamă de copil, nu curvă...

- Nu, doamnă, nu...

- N-o să rămână aşa, te asigur, vecine Iftodi...

Norocul lui fusese că nu se nimerise prin preajmă vecinul Ciocan. Dar la două săptămâni de la întâmplarea cu pricina, în timp ce Matei Istodor se plimba în spatele curţii printre tufele de oţetari pe care le privea cu multă dragoste, o rafală de resturi alimentare se abătu asupra lui. Oase de pui, coji de cartofi, zemuri puternic mirositoare, coji de ouă... Vecina Sâmbotica era căţărată pe gardul masiv, un adevărat zid de fortăreaţă făcut de Ciocan, şi arunca cu abilitate proiectile alimentare dintr-un lighean roz ca şi vila.

- Ah, făcu ea... Duşmănos om eşti, vecine Iftodi, mă pândeşti, nu? Mă pândeşti, pe mine, care stau în casa mea? Da’ poate că te uiţi şi seara pe geam, când mă spăl la baie...

- Doamna Sâmbotica, spusese Matei Istodor, încercând să fie familiar, de teama lui Ciocan Costache, am ieşit doar să mă plimb...

- Mă cheamă Sam, nu cum spui tu... Ai ieşit ca să, vezi Doamne, mă prinzi tu cu nu ştiu ce... Pentru porumbei puneam mâncarea, nu pentru altceva, dar tu nu eşti om, aia e... Noi n-am zis nimic de porumbeii tăi care se cacă pe tabla noastră...

- Dar n-am porumbei...

- Ba ai, că dacă ai pune ciment peste tot prin curte n-ar mai veni guguştiucii să se cace pe tabla noastră ca s-o găurească... Iar eu sunt om, i-am zis şi lui Costache, lasă-l mă cu porumbeii lui, că n-are pe nimeni, n-are copii, casa stă să cadă peste el, nici pantaloni în cur n-are, lasă-l în plata Domnului... Nu eşti om, Iftodi! Capisci? Păi eu am umblat în Italia, mă...

Singurul lucru care-l exaspera pe Matei Istodor în toată această stare de vecinătate era faptul că nu prinsese momentul prielnic să spună familiei Ciocan că nu-i evreu. Cum s-o facă? De altfel, ce importanţă avea... Chiar şi răposatul Stejar, la vreo două luni după ce-i pusese cartea de muncă în mână, îl privise lung într-o după amiază ploioasă şi-i şoptise:

- Tovarăşe Istodor, mă uit la dumneavoastră şi parcă văd coloanele greceşti... Am fost o dată, o singură dată, pe fugă, cu soţia mea în Grecia... vedeţi să nu mai spuneţi la nimeni, că lumea-i rea, cu toate că am avut aprobări, tot... Parcă văd, cum vă spuneam, coloanele greceşti, vreau să zic că aveţi nas de grec, tovarăşe Istodor, sunteţi grec...

- Cum să fie, măi Pompilache, grec, intervenise nevasta lui Stejar, când uită-te şi tu că e blond cu ochii albaştri, ca brazilienii...

Evident, Matei Istodor nu era grec, iar ceea ce era şi mai evident era faptul că nu era nici pe departe blond. Cât despre ochi, dezolant de căprui, nu se putea spune decât că erau cât se poate de comuni.

Zmmmzzzzzmmmmmmmmm... Ce dimineaţă, ce zgomote, ai putea să te ţicneşti alături de familia Ciocan. În fine... Matei Istodor se hotărî să se gândească bine la ce are de făcut. Plângerea la Poliţie trebuia depusă, nu era niciun dubiu. Şi de dosarul de pensionare trebuia să se intereseze, clar. Dar se simţea într-un fel... slăbit sau aşa ceva. Nu-i era nici foame şi asta-l speria. Trebuia să-i fie foame. Pierduse atâta sânge, nu? După ce pierzi sânge, ţi-e foame, nu? O, Doamne, ce tâmpenii puteau să-i treacă prin cap, ce lucruri stupide... Se legănă uşor de pe un picior pe altul, murmurând acordurile unui cântecel pe care-l auzise demult, pe când lucra la Taberele Şcolare şi trecea zilnic pe lângă demisolul unde erau depozitaţi, în spatele gratiilor, nebunii de la Spitalul 1. Era ceva cu un căţeluş care glumea parcă, care lătra cu anecdotă, nu spunea ham-ham, ci ham-hap şi păpa o coacăză.

Totuşi, o plimbare... Se spălă rapid, pulverizând apa pe pereţi cu forţa unor răsuflări violente. Jeturile păreau că-i ies din nas şi din urechi. Dădu apoi cu apă pe la subsuori, pe gât, pe piept. Fugi în dormitor şi-şi trase pe el un costum gri-petrol, cu o cămaşă neagră şi o cravată uni, de culoarea cimentului alb. Dacă era să ajungă la Poliţie, era bine să arate ca un om serios. N-ar fi fost recomandat să pice în faţa unui subofiţer ca un papagal, cu haine pastelate şi sandale romane, ca pensionarii din Hawaii. Făcea impresie rea. Doar se ştia că cetăţenii Brăilei nu prea înghiţeau chestii din astea artistice, chiar şi demnitarii, atunci când erau relaxaţi, umblau cel mult într-un trening alb de fâş asortat cu unul, două lanţuri de aur, dar atât, simplu.

Merse rapid pe Vadul Schelei, apoi traversă încet, în pas de plimbare, Grădina Publică. De sus, de pe promontoriu, văzu toate depozitele vechi din zona portului şi capetele de vad care, ajunse în dreptul rizeriei, deveneau străzi. Piatra cubică, de granit, cu care erau pavate, le dădea un aer romantic. Matei Istodor îşi aminti cu neplăcere de toate remarcile care i se făceau de câte ori cineva auzea că este din Brăila. De fapt, era o singură remarcă: Aaaa, Brăila, toate străzile duc spre Dunăre, nu-i aşa? Iar el răspundea că da, acolo duc. Câteodată îi venea să spună: Şi toate străzile din Dunăre duc spre Brăila. Dar nu spunea. Nu era politicos. Şi odată chiar o păţise cu unul, dar nu pe chestia cu Dunărea, altceva, însă se gândise atunci ce bine era să taci... Era pe timpul când lucra la Tabere. Parcă şi acum îl vede pe Stejar, intrând agitat, ba, de fapt, speriat:

- Matei, Mateiaş, Mateiuţule, grecu' meu, brazilian drag, urla Pompiliu Stejar... Vine unii de Bucureşti, cu controale, cu nenorociri, cu Doamne fereşte şi iartă-ne, ne bagă-n beci ăştia, fii atent la ce-ţi spun... Şeful lor, unu' Geamailă, e esigent rău...

- Exigent, Pompilache, exigent, intervenise şi nevasta lui Stejar.

- ... iar cumătrul lui e în Consiliul de Miniştri, başca coliva că nevasta lui Geamailă, tovarăşa Geamailă Mândra Cosiţa, e la Biroul Idelogie şi Marxism Ştiinţific, măi Mateiaş, înţelegi? Ăştia ne prinde-n cleşti, măi...

- Ideologie, Pompilache, ideologie... Şi mai termină, mă căcăciosule, se enervase nevasta lui Stejar, ce tot te pişi pe tine? Măi Matei, uite care-i treaba, Geamailă ăsta, ăsta mahăru, cu nume de câine ciobănesc, se tot uită după case, că-i plac, are ca o pasiune ţăranu', de zici că l-a căcat mă-sa-n palat, are pasiune de arhitect, că ce stil e casa asta, ce stil e aia... Dar fii atent că se fereşte, să nu se audă pe la Comitetul Central, aşa că-l duci uşor prin Brăila Veche, îi arăţi ba o casă, ba alta, din ce-a mai rămas, şi gata, că tu te pricepi la case vechi, ce mai...

Şi toate merseseră strună până în momentul în care, nici el nu mai ştia cum, aflat în faţa unui portal veneţian aproape prăbuşit, Matei Istodor ajunse la două cuvinte: eclectism şi art nouveau. Geamailă se congestionă subit la faţă, se opri şi-l privi încruntat pe Matei Istodor:

- Electis şi... De unde ştii tu, mă, cuvintele astea, că nu-s scrise nicăieri? Ascunzi cumva cărţi din astea imperialiste? Sau religioase?

Matei Istodor încercase să se scuze, nu, pur şi simplu îi scăpase, nimic altceva... Oricum, până a doua zi dimineaţă se perpeli pe toate părţile, neştiind cum se va termina. A doua zi, la prima oră, şoferul lui Stejar era la uşă:

- Scrie, mă, repede alea două cuvinte pe o hârtie şi dă-mi-le, ca să plece granguru la Bucureşti, urlase şoferul.

Se terminase cu bine atunci... Stejar, cel puţin, aproape leşinase se bucurie:

- Eschimoşul meu cu nas de grec, m-am uitat pe grafic, mă, te trimit la Vatra Dornei, cu copiii, că n-ai mai fost acolo, şi-ţi dau şi o sută de lei, să-ţi iei bascheţi, ca să urci pe munte, să vezi ce frumos o să fie... Şi să nu mai spui vorbe încurcate când vine Geamailă de la Bucureşti, doar dai din cap, atât, înţelegi, Mateiaş?

Grădina Publică mai era numită şi Grădina Mare. Dar era atât de mare încât doi oameni se puteau privi unul pe altul de la un capăt la altul al parcului. La 15 de ani de la Revoluţie încă mai trona în centrul grădinii o statuie ciudată, numită Maternitate, înfăţişând o femeie în pielea goală, cu un ciocan în mână. Dumnezeule, aşa spunea Matei Istodor de câte ori vedea statuia. Femeia aia făcea copii cu ciocanul în mână. Sau poate că-i construia direct cu ciocanul, cine ştie? Chestie de interpretare artistică.

Dughenele înşirate de-a lungul Bulevardului Sulina îi făceau scârbă lui Matei Istodor, dar de data aceasta îi veni o idee. Una dintre reclamele de la televizor tot îmbia la cumpărarea unei şarlote care se numea – reţinuse un nume atât de stupid – Dulce Bun şi Gustos. Intră într-un soi de băcănie şi ceru o şarlotă Dulce Bun şi Gustos. Vânzătoarea îl privi vicleană rapid, pe sub sprâncene, dar nu era cazul să-şi pună întrebări, toate vânzătoarele priveau aşa.

- Un leu douăzeci.

- Mulţumesc!

Şarlota avea culoare roz şi părea cam moale după cum se vedea prin ambalajul de plastic. Lipită cu scotch de capacul paharului de plastic, era şi o linguriţă de care atârna, priponit cu un lănţişor de tablă, un soldat ce cânta la fluier. Soldatul avea însemnele Air Force. Chestii de copii, se gândi Matei Istodor, bucuros că, în sfârşit, îi venise o idee bună care l-ar putea face simpatic vecinului Ciocan. Nu-i atrăsese atenţia vecinul Ciocan că e bine şi frumos să le dai să mănânce la copii ca să crească? Or, ieşind din curte şi îndreptându-se către Vadul Schelei, îl văzuse pe copilul lui Ciocan, Mazda, sau Ronaldinio, sau cum îi spunea. Poate încă mai era la joacă, pe stradă, pe lângă casă... Îşi închipui, nu fără o anume plăcere, cum îi va da şarlota lui Ronaldinio şi cum taică-su, Ciocan, va privi spre el cu bunăvoinţă. Dar, în acelaşi timp, simţi şi un inconfort, ceva suna fals în tot planul lui, se zărea, dincolo de gestul în sine, intenţia de a-l păcăli, dacă se poate spune aşa, pe Ciocan. Ceva de genul: ia-i pe limba lor, ca pe animale...

Bulevardul Sulina avusese dintotdeauna un aer aparte. În capătul de la intersecţia cu bulevardul Cuza, se ridica, masivă şi albă, biserica Sfânta Maria. Albul acela neschimbat de 200 de ani dădea tonul şi părea că impune vibraţia solemnă ce traversa casele vechi, înşirate blând de-a lungul trotuarelor pietruite. Copacii din rigola care despărţea bulevardul în două erau, fără excepţie, salcâmi pitici, tunşi rotund. Ceva specific câmpiei, ceva care parcă denunţa, paradoxal, sărăcia unei aşezări bogate odată. Brăila fixa preţul grânelor la Bursa de Mărfuri pentru o bună parte din Europa...

Hop, ca să vezi! Un fost coleg de la Taberele Şcolare îl claxona dintr-un Mercedes vişiniu, lucios... Matei Istodor îi făcu semn cu mâna, dar imediat se gândi: de unde are o asemenea maşină ăsta...? Parcă Simion îl chema, sau Sandu, sau aşa ceva, da, da, imediat în 1990, sau în 1991 parcă, în fine, îşi făcuse o tarabă în Piaţa Concordia şi vindea blugi, da... Prima oară apăruse într-un Oltcit alb pe care lipise, chiar pe grila de la radiator, sigla combinei Class... era de nichel. Sigla... Mercedesul opri la câţiva paşi de el.

- Te duc undeva, Matei? îl întrebă fostul coleg.

- Nu, mulţumesc, stau aproape, am ieşit la o plimbare...

- Ce plimbare, omule, astea-s timpuri de plimbare? Astea-s timpuri de făcut bani... Ce faci, ai ieşit la pensie?

- Mi-am depus dosarul...

- Păi să vii la mine să te angajez, că eşti încă în putere, te ţii bine, am un post de magazioner...

- Mulţumesc, dar nu vreau să mă reangajez...

- Păi nici unul nu vreţi, mă, nu vă place munca... Hai la revedere!

Mercedesul demară în trombă şi Matei Istodor îl privi cum se îndepărtează... Avea, totuşi, o culoare frumoasă automobilul...

Izbucni în plâns, într-un hohot incontrolabil, nervos.

- Tati, se auzi un glas de fetiţă, omul ăsta plânge fără lacrimi...

Trecu în viteză pe lângă cei doi, remarcând adidaşii din picioarele tatălui fetiţei. Aduceau sensibil cu cei ai lui Mazda, Ronaldinio, Vasilache... Mă vede dracului lumea, gândi Matei Istodor, mă fac de râs, nu mă mai pot controla. Trebuie să înghit musai ceva, un sedativ uşor, orice... Alunecă pe lângă Sfânta Maria şi îi trecu prin cap... crucea, fă-ţi crucea. Ba nu, nu, ce-or să spună ăştia... Se apropiau trei tineri, îmbrăcaţi în felul ăla, golănesc, aşa spunea Matei Istodor, cu figuri flegmatice, te uitai la ei şi nu te puteai aştepta la nimic bun, ar fi putut să te înjure, sau să te batjocorească, măgării din astea de cartier, Brăila era plină de...

- Fă-ţi, tataie, crucea, auzi plin de groază, nu trece pe lângă biserică ca proasta prin târg.

Îl batjocoreau, aşa cum se aşteptase, râdeau acum de el, şi se trezi că-şi face o cruce mică, rapidă, adunată toată undeva prin zona gâtului. Şi inima îi bătea cu putere... Ce Dumnezeu se întâmplă, se întreba cu un nod în gât, şi deodată simţi ceva ca o uşurare, ca atunci când, fiind plecat mulţi ani în pribegie, îţi vezi dintr-o dată, pe neaşteptate, casa şi... Ronaldinio îl privea uimit, sprijinit de un mesteacăn, singurul de pe bulevardul pe care locuia... Îţi vezi casa şi vecinii.

- L-am întrebat pe văru’ meu din Franţa, urlă la el copilul lui Ciocan. Abibaşi se spune, ai înţeles? Abibaşi sau te omor, ai înţeles?

- Ţi-am luat şarlotă, urlă şi Matei Istodor, simţind, deodată, o eliberare cum nu mai simţise de când începuse tărăşenia cu dosarul de pensie, simţind cum, pur şi simplu, greutatea teribilă din piept îi dispare instantaneu. Îţi dau şarlotă, Ronaldinio...

- Mazda să-mi zici, Mazda sau te omor...

- Mazda, Mazda îţi spun, Mazda... Abibaşi se zice, abibaşi, ia de aici şarlota...

- E cu cremă? întrebă suspicios copilul.

- Da, cu cremă, cu cremă bună, dulce şi gustoasă.

- Atunci îi spune cremă de zahăr ars, nu cum îi spui tu... cremă sau te omor.

- Da, Mazda, cremă de zahăr, ia-o, hai, ia-o şi mănânc-o...

Mazda Ronaldinio Vasilache luă şarlota cu precauţie, neslăbindu-l o secundă din ochi, smulse expert soldăţelul Air Force care cânta la fluier, îl îndesă dibaci în buzunar, apoi, spre stupefacţia lui Matei Istodor, extrase din sân un pumn de bancnote mototolite.

- Vezi aicea? mârâi copilul. Mi-a dat tata. Dacă-i spun lu’ tata, te omoară. Mi-a dat tata bani şi, dacă vreau, pot să-mi cumpăr cinci miliarde de creme...

- Poţi, poţi... îngăimă Matei Istodor, privind uluit bancnotele de valoare mare şi estimând, cu o pornire pe care nu şi-o putu reţinu, că Ciocan junior ţinea mototoliţi la piept cam câţi bani îi ceruse Moţoi, poate chiar mai mult de 30 de milioane, Dumnezeule...

- Te omor dacă spui la cineva, urlă Ronaldinio, apoi strigă cu putere: Toată lumea la masă, cine mănâncă tot ia puterea ursului... Mă duc să mănânc crema, pot să mănânc un milion de creme o dată, fără să respir... Dacă spui că respir, te omor...

- Nu respiri, nu respiri...

Oh, Vasilache, gândi Matei Istodor, m-ai salvat, tu nu-ţi dai seama, dar m-ai salvat, simt cum mi-ai apărut ca un înger. Dacă vreunul dintre golanii ăia care s-au luat de mine lângă biserică ar fi vrut să mă lovească, tu îl chemai repede pe taică-tu şi vecinul Ciocan i-ar fi stâlcit în bătăi, Ronaldinio, Mazda... Nu eşti băiat rău, eşti doar mai repezit, ca toţi copiii, mai ales copiii ăştia moderni care se uită la televizor, care s-au născut în libertate... Mazda, Mazda...

 

 

 

 

Toate plimbările, fie ele triste sau voioase, se termină cu o mică bucurie, îşi spuse Matei Istodor. De pildă, odată, cu mult timp în urmă, într-o perioadă mai grea a vieţii lui – Timpul Negru îi spunea -, descoperise că plimbările disperate au un leac cum nu se poate mai eficient: ouăle ochiuri. La capătul paşilor care-l îndemnau să se sinucidă avea pregătit, de fiecare dată, un mic festin cu ouă ochiuri şi pesmeţi. Puţin mai multă sare pe gălbenuş şi pesmetul care intra ca buldozerul în el, apoi, hap, îmbucătura şi lichidul vâscos care, tot de fiecare dată, se insinua voluptuos alunecând pe buza inferioară - operaţiuni simple şi extrem de eficace.

De cum intră în casă, puţin mâhnit că vecinul Ciocan nu fusese la poartă ca să-l felicite amical că i-a luat lui Ronaldinio şarlotă, Matei Istodor alergă spre bucătărie, se repezi la aragaz, deschise uşa cuptorului, înşfăcă tigaia de tuci, o puse pe foc după ce mai turnă cu atenţie puţin ulei dintr-o sticlă de plastic prăfuită, apoi captură din frigider trei minunate ouă albe pe care le sparse lovindu-le mai întâi cu o lingură. Sfrrrrr, mici clipoceli şi grija nemăsurată de a nu se albi gălbenuşul, căci de aceea se numeau „ochiuri” – cum priveai spre ele, trebuia să te simţi privit, adică din mijlocul albuşului coagulat să se iţească, galben-portocalii, gălbenuşurile ca nişte ochi, nu?

În mod cu totul bizar, problematica acestor ochiuri, de la simplitatea preparării şi până la ingenuitatea îngurgitării, îi crea senzaţia a ceva mai complicat, de fapt cu mult mai complicat, de genul Concertului Baroc a lui Carpentier. Putea de multe ori, fix prin această stranie analogie, să redea cu glas baritonal fragmente întregi... Ca-la-ba-son-son-son - cânta Filomeno, tot mai ritmat. Kabala-sum-sum-sum- răspundeau veneţianul, saxonul şi napolitanul. Kabala-sum-sum-sum- repetau ceilalţi până când, sleiţi de atâta învârtit, urcat, coborât, intrat, ieşit, se întoarseră în sala orchestrei şi se lăsară să cadă, toţi, în râsete, pe covorul purpuriu, în jurul cupelor şi clondirelor... Ah, simţi Matei Istodor, ce furnicături în degete şi stomac... Alergă până la bufetul vechi, din lemn de trandafir cu feţele uşiţelor placate cu palisandru, şi extrase bucuros o sticlă de vin roşu consumată pe jumătate. Feteasca neagră se prăbuşi în scurt timp într-un pahar asupra căruia, cu grabă şi nerăbdare, se exercită un atac fulminant... Mi-e foame – grăi saxonul. Dar aş vrea să mănânc undeva unde să fie linişte, pomi, păsări, care să nu fie porumbei bulimici din Plaza, mai ţâţoşi decât modelele Rosalbei şi care, dacă n-o să avem grijă, termină toate merindele... Era deja seară, dar „roto-percutoarele” lui Ciocan (aşa le spuneau muncitorii) încă mai cutremurau pământul... Fie şi aşa, acum, că îi luase şarlotă lui Ronaldinio. Un mic succes, un mare pas...

Anii aceia vechi, pe care, de multe ori, îi dădea la spate, reveneau câteodată cu putere. Timpul Plimbărilor Disperate - scurte scene brutale, toate în alb-negru, sau iluminări bruşte, pline de culoare, frânturi de dialoguri sau discursuri întregi, bestiale, incredibile... Mai bine să priveşti trecutul cu înţelegere, gândi Matei Istodor, şi cam aşa procedase până atunci. Răzbunarea este a Domnului, îşi spunea mereu. Sau: m-am mâniat în sinea mea, dar n-am vorbit... Cea mai puternică amintire avea asupra lui efectul unui narcotic, imaginile i se derulau în cap de parcă ar fi fost drogat. Un maior de Securitate, Corbu, îşi ieşise din minţi, băuse cam mult, era transpirat, cu ochii ieşiţi din orbite, Matei Istodor era întins pe jos, trântit într-o baltă de sânge, sângele curgea mai mult din zona capului, simţea cum îi alunecă pe faţă, şi cu toate că îi intrase într-un ochi, cu celălalt – extraordinar, murmurase, şi chiar şi acum şopti încet – vedea clar şiruri întregi de furnici care ieşeau prin pardoseala crăpată, plină de fisuri, Corbu urla, Ai tu ceva, mă, în oasele mă-ti, ai ceva, ascunzi ceva, da' tot o să spui tot, iar furnicile se adăpau din sângele lui, extraordinar, totul în alb-negru, deci şi sângele lui era negru şi furnicile albe, fosforescente, N-am nimic, n-am spus nimic, nu înţeleg ce aveţi cu mine, bâiguise, un bocanc îi acoperi instantaneu şi ochiul cu care mai vedea, şi ce-ar fi putut să spună, că avea ceva ca o împotrivire emoţională, ce să mai explice şi cum?

De pe terasă se zăreau, printre frunzele dese ale unui tei, luminile oraşului. Clipoceau apărând şi dispărând în răstimpuri de câte ori vântul, moale, stârnea valuri uşoare în marea verde a copacului. Matei Istodor îşi luase cu el sticla cu fetească neagră. Bău direct din ea, cu înghiţituri mici şi dese, gândindu-se că, până la urmă, lumea nu aparţine nimănui, cu atât mai puţin omului. Când Corbu îl lovea, la fel gândea şi atunci. Dacă un om... mai luă o gură de vin şi-l păstră sub limbă... dacă un om poate lovi un om în numele a ceva conceput de mintea altui om, deci fără motiv, atunci cui aparţine lumea? Teoretic, lumea ar trebui să aparţină celor care înţeleg, care pricep ceva din viaţă... Teoretic, dar ce faci cu priceperea, cu înţelegerea? Eiiii, vorbe, doar vorbe, îşi spuse Matei Istodor, iar vorbele... plescăi satisfăcut după ce înghiţi vinul... vorbele aduc după ele, întotdeauna, neantul. Sau aproape întotdeauna... O fi mâncat Ronaldinio şarlota?

Coborî în casă, merse direct în baie şi rezistă tentaţiei de a se privi în oglindă. Intră sub duş, lăsă apa să curgă fără să facă o mişcare, se şterse apoi mecanic, mai mult de formă, şi aproape că alergă spre dormitor. Se întinse pe spate şi simţi cum, aproape instantaneu, adoarme. Visă scurt, ca-ntr-o reprezentaţie cinematografică, un cârd de raţe. Vreo doi răţoi în faţă, alţi doi pe flancuri, apoi multe raţe care strângeau în interiorul detaşamentului vreo duzină de boboci galbeni. Unul singur, portocaliu, privea dezorientat în toate părţile. Tuşi scurt şi prinse, în semitrezie, ceva din realitatea din afara casei. O salvare parcă, oricum, o sirenă, ceva, poate pompierii... Dădu să adoarmă iar, dar vocile sacadate de afară, sunetele metalice, torsul unui motor încins, toate astea îl întoarseră din somn... Noaptea e abia la început şi, în vreme ce eu zac aici în pat, privind în întuneric, un întuneric atât de adânc încât tavanul devine invizibil, încep să-mi amintesc povestea pe care am început-o noaptea trecută... Pasajul îi venise brusc în minte, era convins că-l spusese fără greşeală, dar cine era autorul? De afară răzbătu un urlet, părea să fie al vecinului Ciocan, comprende, mă căcatule?, auzi Matei Istodor... Cine era autorul, cine era? Bătăile din poartă îl treziră de-a binelea...

- Iscisoare, ieşi afară că arde! Ieşi odată, că-ţi dărâm poarta...

Clar, era vecinul Ciocan. Trase pe el rapid un halat de casă. Deschise uşa strigând la rândul lui:

- Imediat, imediat, vecine!

- Nu imediat, într-o secundă, comprendre? Acum, că-i groasă, jidane, iese rău...

- Acum, acum...

Deschise poarta. În faţa casei lui Ciocan era Salvarea. Doi brancardieri se grăbeau să introducă targa în maşină, dar Matei Istodor nu apucă să vadă cine e pe targă.

- Ce i-ai dat, mă, să mănânce lui Ronaldinio, futu-i morţii mă-si de viaţă? Ce i-ai dat, mă nenorocitule?

- Nimic, îngăimă Matei Istodor, nimic...

- Cum, mă, nimic, dacă i-ai dat?

- A, da, i-am dat şarlotă.

- De ce minţi, jidane? Băiatul mi-a zis că i-ai dat cremă de zahăr ars.

- A, nu, aşa-i spune Mazda, pardon, Ronaldinio, dar e şarlotă  bună şi gustoasă, cu soldăţel Air Force, nu cremă de zahăr ars...

- Bună şi gustoasă? Mă Iscisoare, de când îţi spune nevastă-mea c-o s-o furi de la mine? De când, mă? Bună şi gustoasă? Atunci de ce-l ia Salvarea pe Ronaldinio, mă? Te-ai uitat, mă, dacă are termen de garanţie?

- Dar am luat-o de la magazin...

- Nu, boule, nu de magazin te întreb. Te întreb dacă te-ai uitat la termenul de garanţie? Nu te-ai uitat, nu?

Până să apuce Matei Istodor să mai spună ceva, Ciocan îl lovi cu putere în bărbie. Matei Istodor se clătină. Un alt pumn poposi ca un proiectil exact sub nas. Se prăbuşi şi începu să primească în plin o avalanşă de picioare bine ţintite, marea majoritate în plex şi în testicole. După ce-l buşi sângele pe gură, simţi ceva ciudat, ca o eliberare, în timp ce privea girofarul Salvării depărtându-se în întuneric. Brusc, realiză că, de când începuse povestea cu dosarul de pensionare, trecuse printr-o întreagă panoplie de nume din regnul vegetal. Şi le aminti pe toate cu precizie: Stejar, Viorica, Narcisa, Moţoi, Ghiocel, Lăcrămioara, Iarbă, Gladiola, Crizantema.

Şi, concomitent cu ultimul picior şi ultima înjurătură ale lui Ciocan, îşi aminti şi autorul pasajului pe care-l redase cu acurateţe în starea de semitrezie: Paul Auster.