Tatuaje

Mihail Vakulovski

Ocnele lui Lorcenkov

            Vladimir Lorcenkov e un caz literar tare curios. Am aflat de existenţa lui din presa culturală din Rusia, fiind considerat de criticii literari de acolo unul din cei mai valoroşi tineri scriitori ruşi. Interesîndu-mă literatura rusă actuală şi ce se întîmplă după generaţia lui Sorokin şi Pelevin, am căutat şi alte detalii bibliografice despre scriitor şi am descoperit cu uimire că Vladimir Lorcenkov s-a născut şi locuieşte la... Chişinău, chiar dacă între timp s-a mai mutat şi prin Ungaria şi Bielorusia, cu părinţii (însă a ales să se întoarcă la Chişinău!). Dar despre el nu se ştie absolut nimic în Basarabia, n-am găsit niciodată nici un rînd despre el în presa culturală dintre Nistru şi Prut, nici măcar acum, cînd a pătruns în lista scurtă a celui mai mare premiu din Rusia pentru literatură, „Naţbest” (asta după ce a fost prezent şi cu alte cărţi în lista Naţbest)! Cu ocazia asta i-am luat un interviu pentru Tiuk!, interviu din care s-au publicat fragmente şi-n revistele culturale româneşti de pe ambele maluri ale Prutului. Iar cînd m-am întors la Chişinău, pentru o întîlnire cu cititorii la Cenaclul Republica, am aflat că Lorcenkov nu e deloc necunoscut la Chişinău, doar că e un autor atît de incomod, încît nimeni nu îndrăzneşte să scrie despre cărţile lui nici „de bine”, nici „de rău” şi asta... fără ca să-l fi citit cineva (în cel mai bun caz a citit ceva vreun neam îndepărtat, de limbă rusă, „dar nu i-a plăcut”). Asta şi pentru că romanele lui nu se vînd la Chişinău, nefiind editate aici, ci-n Rusia, la edituri ruseşti, fiind scrise direct în limba rusă şi făcînd parte din literatura rusă.

            Vladimir Lorcenkov s-a născut în 1979 la Chişinău şi a publicat pînă acum 10 volume de proză, care au adunat multe premii („Debut”, „Premiul rusesc”, nominalizat la „Naţbest”), cărţi traduse în Serbia, Italia, Germania, Finlanda şi Norvegia. La întrebarea despre începuturile literare, dacă îşi aminteşte cum a început să scrie, Vladimir răspunde aşa în interviu: „Foarte vag. E ceva asemănător unei traume de la naştere, dar noi nu ne amintim cum ne-am născut, nu-i aşa? Orice încercare rememorativă ne-ar îndrepta spre amintiri false, cele pe care le-aş inventa chiar acum. Aşa că nici n-am să încerc să-mi amintesc, ca să nu mint. Îmi amintesc doar de momentul în care am înţeles că am devenit scriitor. Nu s-a întîmplat chiar demult, acum 12 ani. Şi nu e sigur c-o să mai dureze multă vreme. În meseria asta nu poţi avea certitudini, aici fiecare dată e ca ultima dată. Astfel încît eu sunt, cumva, un fel de El Matador mental:-) (e vorba de o povestire despre un moldovean care se duce în Spania ca să devină matador)”.

Iată cum e motivată nominalizarea romanului „Ocnele lui Ţar Solomon” la premiul Naţbest: „Ocnele e un roman bun pentru că poţi descoperi în el orice: de la aventură şi acţiune la „road movie”, de la blockbuster istoric la poveste de dragoste, de la comedie neagră la postmodernism rafinat şi sofisticat. Fiecare va găsi în carte ceva special pentru el. Tocmai de aceea „Ocnele lui Ţar Solomon” e un potenţial bestseller”. În „Ocnele lui Ţar Solomon” Vladimir Lorcenkov este un scriitor postmodernist pur sînge, aşa că planurile se încalecă în permanenţă, cuvintele şi expresiile trimit mereu săgeţi spre alte epoci şi alte cărţi, şi nici măcar Solomon nu e ţarul Solomon la care vă gîndiţi, ci e Ţar Solomon, Ţar fiind nume de familie, nu grad regal, cum crezi înainte de lectură (aici chiar şi redactorii de la revistele ruseşti de cultură au luat plasă). Solomon este un copil evreu care rămîne în viaţă doar datorită mamei, care, fiind duşi la o groapă comună în timpul celui de-al doilea Război Mondial, l-a împins într-un tufiş. Toţi ceilalţi sînt împuşcaţi de soldaţii nazişti, iar el rămîne în viaţă, locuind într-o peşteră din apropiere, pe care în timpul războiului o umple cu aurul pe care-l scoate de pe morţii executaţi la acea groapă comună unde trebuia să fie omorît şi el. În anii ’70 un grup de evrei încearcă să găsească această ocnă a lui Ţar Solomon, dar pînă la urmă se omoară între ei (banul – ochiul dracului, nu-i aşa?), în viaţă rămînînd doar tatăl Nataliei, care în zilele noastre porneşte într-o călătorie (oficial) spre mormîntul strămoşilor, dar mai mult spre valoroasa peşteră a lui Solomon. Doar că exact în acelaşi timp (ca-n filme, no) vin în căutarea aurului şi doi agenţi secreţi Mossad şi toate aceste planuri se întrepătrund aşa cum le putea împleti doar un scriitor postmodernist de talia lui Lorcenkov. „Ocnele lui Ţar Solomon” este numit de Lorcenkov „scenariu de roman” şi naraţiunea este, într-adevăr, cinematografică, apoi scriitorul foloseşte multe tehnici pe care de obicei nu le poate utiliza un romancier: camera e în unghiuri imposibile – ba la nivelul cupolei bisericii în care e o adevărată luptă sîngeroasă, ba în ochii unei pisici, ba în ai unui muribund, ba în ochii copilului Solomon, aceste unghiuri fiind puncte de vedere diferite, apoi apar şi not(iţ)ele lui Vladimir Lorcenkov, italice şi între paranteze, de un umor nebun & (auto)ironie ieşită din comun. Retrospectivele sînt alt unghi şi necesită alte culori (alb-negru e suficient, de fapt). Deci, americanca-evreică Natalia ajunge în Moldova în acelaşi timp cu scriitorul Vladimir Lorinkov (parcă am mai auzit undeva numele ăsta…), proaspăt premiat în străinătate, ambii fiind reţinuţi pe aeroport pentru huliganism (Natalia a băut cu moldovenii, iar Lorinkov a avut în avion o criză isterico-paranoidă-bahică, încercînd să-l convingă pe vecinul său cît de tare şi de unic e ca scriitor!). În acelaşi timp şi cu acelaşi scop aterizează în Moldova şi Natan (ucigaş profesionist) & Ierimia (forţele speciale), doi oameni ai Mossadului. Planurile, timpurile şi locurile se întrepătrund mereu, punctul culminant fiind în acelaşi timp şi foarte aproape din p.d.v. local, cînd popa spune o rugăciune pentru sătenii lui, ucişi de cei doi israelieni ce-i urmăreau pe Lorinkov & Natalia, care şi-o trag în apropiere, într-o căpiţă de fîn. Romanul are foarte multă acţiune, mult dialog, sînge, violenţă, sex & erotică, intertext & textualism, aşa că se citeşte uşor şi cu plăcere. Doar la sfîrşit, în post scriptum, aflăm că Natalia e chiar Natalie Portman în tinereţe. Iar el, Lorinkov? El e laureat al premiului Nobel pentru literatură. Un final ca-n filme: el cîştigă Nobelul, ea – Oscarul, fiecare bea în cinstea celuilalt. Sfîrşit fericit.

Un roman bine scris, cu subiect memorabil, personaje şi situaţii de neuitat, teme de real şi actual interes (de la moldovenii care pleacă la muncă în străinătate la Holocaust), sfîrşit hollywoodian, deşi cea mai mare parte a acţiunii are loc în R. Moldova. Probabil că şi acest roman al lui Vladimir Lorcenkov, ca şi cele dinainte, va fi tradus prin Europa, şi aşa se va auzi – iar – despre Basarabia (numai descrierea cerului chişinăuian cît face – „cel mai senin, cel mai albastru şi cel mai frumos cer din lume”). Poate că asta ar trebui să observe şi scriitorii români din Basarabia şi să nu mai neglijeze un scriitor basarabean atît de bun, fie că scrie în altă limbă, fie că au auzit de el doar din presa străină. Un scriitor care în acest an a ajuns în lista scurtă a celui mai mare premiu literar al ruşilor şi care este laureat al premiilor TIUK!

Vladimir Lorcenkov, „Ocnele lui Ţar Solomon”, „Volga”, 2011

Владимир Лорченков, «Копи Царя Соломона», «Волга», 2011

(foto lrnckv - album de familie, foto vklvsk - Al. Bîtcă)