Tatuaje
Mihail Vakulovski
Ţesuturi multiple
Dacă „Gesturi (Trilogia nimicului)”, prima carte de proză a poetului Emilian Galaicu-Păun, era gingaşă, suplă şi grațioasă, construită atent, doar din respiraţii şi gesturi, acum scriitorul publică un roman postmodernist sută la sută – şi din punct de vedere al construcţiei, şi ca stil, şi ca… dimensiuni. Romanul se numeşte „Ţesut viu. 10 x 10” şi a apărut la Editura Cartier, cu o postfaţă de Dorin Tudoran şi cu un mic îndreptar de lectură al autorului, pre-text care e un fel de falsă reţetă, scrisă în stilul cărţii, recomandare de lectură pe care simţi nevoia s-o reciteşti şi după terminarea „ţesutului” de 10 capitole plus încă un paragraf de încheiere plus postfaţa, inclusă în interiorul romanului, înainte de cuprins, plus alte două scurte jocuri livreşti – un avertisment mai mult pentru sine („AVERTISMENT. „Pur şi simplu, această nevoie de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfîrşeşte niciodată. Niciodată atît timp cît autorul trăieşte”) şi o mulţumire-dedicaţie post factum pentru cititorii care au citit cartea şi le-a şi plăcut („TABULA FABULATORIA. Cititorii cărora le-a plăcut cartea sînt rugaţi să-şi treacă numele mai jos”).
Deşi ultra-livresc şi foarte lucrat, „Ţesut viu. 10 x 10” e un roman-jurnal, în care scriitorul îşi exploatează intens şi nemilos biografia, textualizînd existenţialul şi rearanjîndu-şi viaţa şi istoria trăită. Poate de aici şi nevoia menţiunii din „Mic-ul îndreptar de lectură”: „nici un personaj/fapt nu este autobiografic, nu există însă personaj/fapt care să nu-și aibă corespondentul în viaţa autorului”. „Personajul principal – singurul cu identitate certă – al acestei cărți este cuvîntul”, spune postfaţatorul cărţii, încercînd să accentueze asupra textualismului scriitorului basarabean. Ducînd lucrurile la limită, am putea spune că personajul principal al „Ţesut-ului…” este litera, nu cuvîntul, buchia care e şi ea după trei puncte, căci „…n” e personajul central al cărţii, „n” de la Emilian, fireşte. …n are vîrsta şi biografia lui Emilian Galaicu-Păun, locuieşte în acelaşi oraş, în acelaşi timp, sub aceleaşi vremuri. Romanul nu are o naraţiune lineară, nu are prea multe personaje bine conturate, deşi veţi fi tentaţi să ghiciţi cine e ăla sau ăla, să credeţi că vă amintiţi un eveniment sau o întîmplare descrisă în „Ţesut viu”, mai ales că Emilian Galaicu-Păun reuşeşte să prindă perfect în text atmosfera copilăriei din timpul comunismului, şi la sat, dar în special la oraş, aici ajutîndu-l şi descrierile nemiloase ale fratelui mai mic, F., şi ale părinţilor, tatăl-scriitor-activist avînd locul lui – special – în roman (familia ca un cîmp de luptă). Romanul începe cu o dezvirginare narativă („Hai mai bine să-ţi povestesc cum mi-am pierdut eu nevinovăţia”) şi, cum am menţionat deja, nu se termină… deocamdată, cel puţin (dar ultima parte a cărţii se încheie cu un cuvînt scurt care începe cu litera p…). Romanul topeşte mult intertext, livresc, literar, religios, istoric, toate ţesute într-un limbaj viu şi colorat, de multe ori şi cuvintele întorlocîndu-se în stil Goma: neantdertal, urinburg, blasfemeie, destinaţia nicăieri… De cele mai multe ori evenimentele istorice sunt transformate-n parabole imaginare, istorioare aproape abstracte sau pur şi simplu inventate-imaginate, astfel istoria trăită se transformă-n literatură. Cartea are un ritm grozav, cuvintele lui Emilian Galaicu-Păun au o cadenţă poetică foarte intensă, care poate să te trimită şi la o maşină de scris care nu se opreşte niciodată (doar poate pentru a i se schimba literele ruseşti în litere latine), dar şi la paşii de paradă ai soldaţilor care sărbătoresc ceva important. La fel şi propoziţiile formează fraze, care se adună în capitole, iar capitolele se topesc în ţesutul acesta atît de viu. Cele 10 capitole + s-au adunat într-un „ţesut” în timp, scriitorul lucrînd la carte vreo 14 ani, de aceea romanul nu se citeşte ca un poem sau ca „Gesturi”, de exemplu, ci poate părea mai greoi şi mai complicat. Vă recomand să nu vă grăbiţi în timpul lecturii, să citiţi cartea fără grabă, pas cu pas, cu creionul în mînă (asta dacă nu cumva aţi optat pentru varianta eBook, care poate fi comandată de pe site-ul editurii, ca şi alte cărţi ale Cartier-ului – un atu extraordinar pentru viaţa cărţilor şi pentru cititori, fireşte, mai ales pentru cei care au emigrat, dar nu vor să piardă legătura cu acasă).
„Ţesut viu. 10 x 10” e un roman astfel construit încît toţi cei care-l cunosc deja pe Emilian Galaicu-Păun îl vor recunoaşte imediat. Iar celora care abia acum descoperă acest nume le recomand călduros ca înainte de „Ţesut viu. 10 X 10” să citească romanul „Gesturi” şi poemul „Vaca”. Lectură utilă.
Emilian Galaicu-Păun, „Ţesut viu. 10 x 10”,
Editura Cartier, Chişinău, 2011