Veronica D. Niculescu

 

Fragment de simfonie

 

 

 

Am terminat această carte scurtă, extrem de scurtă, pe care nu ştiu când şi unde o voi publica. Deja e ca o regulă: între două volume de proze scurte scriu câte un volum diferit, care nu apare nicăieri. Pe primul l-am făcut uitat de mult, la al doilea ţin tare, dar nu mă mai îndur să îl scot şi să-l privesc în ochi, pe acesta însă îl iubesc, e atât de fragil, atât de mic şi de diferit, încât nu ştiu ce editură l-ar putea considera o carte.

Dar e o carte, e un întreg care nu poate accepta nimic altceva lângă el, între aceleaşi coperte.

O văd aşa: mică, pătrată, ca un dicţionar de buzunar, cu diferite nuanţe de verde pe copertă, cu trei animale mici şi gârbovite ducându-se pe un drum, văzute din spate, îndepărtându-se, îndepărtându-se. Îmi promit să încerc. Dar e aşa de limpede în mintea mea, aşa de cuminte şi rotundă, şi cu atâta tăcere, încât mă tem de orice punere în fapt.

(V.D.N.)

 

S. a.

– fragment –

 

 

— Un arici?

— Cine vine cu ariciul la teatru?

— Ce drăguţ!

— Unde, unde?

— Daţi-l, domnule, afară!

— Vreau să-l văd!

(…)

— Pute.

— El pute-aşa?

— Pute, dragă!

— Miroase-a câine ud.

— Dar nu vă-mpingeţi, vă rog! Sunt locuri destule.

(…)

— Ah!

— Băga-te-aş în mămicuţa ta, obraznicule.

— Vă rog, doamnă, atenţie la limbaj.

— Suntem totuşi într-un lăcaş al culturii!

— Nu-i voie cu copii. Scrie pe afiş. De ce veniţi cu copii, când scrie pe afiş că nu-i voie cu copii? Interzis accesul celor cu vârsta sub 18 ani.

— Da, bine că e voie cu arici!

— Măi, copile, potoleşte-te.

— ...oic.

(…)

Am reuşit până la urmă să ne strecurăm în susul scărilor şi pe coridorul îngust din dreapta scenei, să ne găsim loja şi, uşuraţi, să ne trântim pe locurile noastre.

Erau cele trei scaune, aşezate aparent fără nici o noimă. Două în faţă, lângă parapet, uşor decalate unul faţă de celălalt, iar al treilea în spatele lor. În caz că nişte părinţi ar fi venit la teatru cu copilul lor cel urât, l-ar fi putut ascunde acolo, ca să nu se facă de râs. Iar ei ar fi putut să se ignore unul pe celălalt în chip minunat, unul cu semi-spatele spre celălalt, celălalt în semi-spatele unuia. De asemenea, copilul putea să tragă acolo un pui de somn. Şi dacă se scobea în nas, se scărpina în fund sau făcea mutre plictisite, aranjamentul era unul favorabil. Şi dacă se juca pe telefon. Şi dacă voia să scoată limba la cei din loja de vizavi fără să îl vadă părinţii, şi atunci odorul era bine plasat. Nici nu mai merită comentat. De fapt, era un aranjament minunat.

De cum am păşit în lojă, Doinel s-a aplecat într-o parte şi, făcându-şi pernă dintr-o lăbuţă îndoită, s-a cuibărit pe scaunul din stânga, oftând ca un cauciuc explodat într-un film mut. S-a aşezat cu tălpile spre scenă şi spre mine, eu ocupând scaunul de-alături, aflat un pic mai din faţă. Cel din spatele nostru, destinat odorului, a rămas gol. Un minunat tampon pentru spinările noastre.

 

 

(Ritenuto)

 

... fiindcă s-a temut să nu mă adorm până începe.

Dar ce începe vreodată, şi când. Căci ce nu e deja început, dacă e?

Stăteam cuibărit pe o parte cu ochii închişi, sugându-mi un deget.

Nu, că nu mă mai tremuram.

Pe scenă yahoo-ii. Se striga de yahoo.

Fete cu copite de lemn şi cozi de plastic legate la fund se legănau pe loc. Se tropăiau. Un pic cam mult.

Mă ascultam muzica asta, a copitelor. Sau alta.

Apoi s-au aprins luminile. Culori!

Mi-am închis ochii şi m-am privit spre tavan. Apoi mi-am deschis.

Îmi place mult să privesc înspre ziduri înalte, totdeauna zidurile înalte fac declaraţii simple, blânde de blândeţă. Culori, culori. Curg fraze culori gând în gând când stai aşa şi mi te tot uiţi cu ochii deschişi foarte închişi.

Şi cele mai puternice raze de pe scenă mi se reflectau aici, reflectate, dar vag.

...Mi-am pus o cască în urechea pe care mă dormeam. Pe care mă stăteam.

S-a nimerit să fie tocmai Prelude to Little Spring.

Ah.

M-am bâjbâit la iPod şi mi l-am pus pe repetă-te la nesfârşit te rog nu te termina niciodată.

Mi-am imaginat balerine cu braţele întinse în sus, către un soare care se apune veşnic.

Fără copituţe.

Capete înclinate de flori.

Capete înclinate de greutatea florilor.

Capete de flori, înclinate.

Mai ne ştim şi noi nişte lucruri. Şi anume că lucrurile pot fi şi aşa şi aşa. Şi toate ne sunt adevărate, cu condiţia să fie chiar chiar adevărate. Şi ne sunt.

Clape de pian şi ierburi nesfârşite, garduri cu burţile moi.

Îmi place să-mi sug degetul.

Şi mi-l sug.

E gustul de tine şi de mama ta şi de tine mic, foarte mic, între tine şi ea, pe vremea când.

Mi-am pierdut în hol cutiuţa de Tic-Tac.

Când mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rândunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.

Amărui mi-e şi mai dulce.

Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.

Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.

Când fieşti.

(...)

...Pe scenă s-a fost adus un pat de spital. Sala s-a tăcut. Ceea ce m-a făcut să mă ridic într-un ochi. Un actor icnea, dezbrăcat, spălat, apa fleoşc în josul picioarelor metalice ale patului, purtat pe roţi dintr-o parte în alta a ceea ce scenă, un cor de femei cu copii de cârpe în burtă se transforma într-o adunătură de târfe, timpul era o glumă. Asta pare furată din cărţi.

Dar timpul nu e o glumă.

Timpul nu ţi-e niciodată o glumă.

Chestia asta chiar doare. Ah. Banală cum se sună.

Lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi.

Ele strălucesc atât de puternic, încât ne-au orbit, anume să nu le mai vedem.

Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi câteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.

Se-şi tem de banal.

Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.

Şi cine zice că nu îşi e.

Ăla îşi minte.

(…)

 

 

La scurt timp după începerea spectacolului şi sumarul nostru dialog despre lume şi teatru, Doinel s-a întors pe partea cealaltă şi aşa a rămas până aproape de sfârşit. Din când în când, părea să se potrivească mai bine în scaunul roşu de pluş. Mângâia blăniţa spătarului cu arătătorul, desena rotocoale, serpentine, linii întretăiate. Desena câte-un arond cu o mie de runde de cozi, de parcă trimitea scrisori după scrisori, vibrând din tot trupşorul, prin firele de pluş, către firele de pluş din tot universul şi toţi aricii care priveau în acea clipă într-un spătar, de scaun, de lume. Uşor, uşor, s-a liniştit. Pe spinare, o porţiune întreagă de ace avea vârfurile rupte sau îndoite, ca un petec de iarbă pe care un grup de petrecăreţi îşi aşezase pătura într-o duminică, la grătar. Lângă petecul ăsta, spre fund, se lăţea înfiptă o gumă de mestecat. Cu ochii închişi, Doinel se lăsa legănat de muzica vorbelor de pe scenă. Sau poate de alta. Dirija lent, cu cel mai mic deget, cel exterior, de parcă ar fi urmărit liniile tainice ale unei simfonii numai de mintea lui auzită.

De vorbit, am mai vorbit foarte puţin. Ne plăcea în lojă, ne linişteam, eram în sfârşit singuri, tot mai confortabil de singuri. Un paravan în faţă, plus un loc gol în spate, între lume şi noi.

Când, după vreo oră, pe scenă s-a strigat „Urăsc yahoo-ii! Mi-e silă de yahoo-i!”, ne simţeam deja ca la noi acasă, el se rotise, mai avea un pic şi ajungea cu burta în sus, aşa că i-am zis făcându-i cu ochiul:

— Dar şi mai silă mi-e de facebook.

Chiar aşa i-am zis-o, cu literă mică. Am ştiut că asta o să îi facă plăcere. Şi i-a făcut. A sforăit tare amuzat, zâmbindu-mi cu toţi dinţişorii, scoţând la vedere o limbă ca o buclă. Zâmbetul i-a zăbovit pe chip, visător, dulce, mult timp după ce sforăitul nu s-a mai auzit.

Însă atunci, mai la început, aproape imediat după ce mi-a zis că lumea e o porcărie şi se întorsese cu spatele la scenă, adăugase privind în spătar:

— ...dar aici, înăuntru, e foarte frutiful.