„Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt”,

interviu cu Veronica D. Niculescu,

realizat de un cristian

 

u.c.: Între două traduceri Beckett, după Orchestra portocalie, iată şi Roşu, roşu, catifea. Cum se măsoară timpul propriu pentru scris cu cel alocat traducerilor?

 

V.D.N.: Timpul. Ochit, lovit în punctul cel mai sensibil.

 

S-a produs o răsturnare, o inversare a proporţiilor, din 2007 în 2012.

 

Am început să traduc acum cinci ani, în toamna lui 2007, exact după ce predasem manuscrisul Orchestrei portocalii şi aşteptam un răspuns. Să scriu nu aş mai fi putut, aşa că, tot citind tolănită – erau vremuri confortabile, finalul unui an special pentru Sibiu şi pentru jurnaliştii din domeniul cultural, tolăneala era permisă, ba chiar recomandată –, la un anumit paragraf din Ochiul lui Nabokov am tresărit, o tresărire prelungă care s-a transformat în dorinţa tot mai intensă de a traduce cartea asta, anume pentru pagina despre farmecul care nu poate fi posedat, lumina norilor zdrenţuiţi de la apus, mirosul unei flori inhalate la nesfârşit. Fiind, desigur, o nebunie, n-am mărturisit-o. Era ca o boală ruşinoasă, de dus în taină. O neobrăzare. Am tradus peste iarnă aşa, lent, din pură plăcere, să văd dacă pot, să văd ce se întâmplă. Abia când am terminat a urmat căutarea unui editor şi am avut mare noroc ca, nu după mult timp, Polirom să anunţe seria de autor Vladimir Nabokov. A fost, deci, o combinaţie fericită de plăcere şi noroc. Au urmat alte propuneri, alte cărţi de-ale lui Nabokov de tradus, iniţial chiar dintre lecturile mele, cărţi despre care scriam pe-atunci pe blog (altă neobrăzare, între timp am mai învăţat să stau la locşorul meu „de plăceri curate”). Ce s-a întâmplat, treptat? Răsturnarea. Dacă la început strecurasem o traducere între ceea ce-ar fi putut fi cărţile mele, acum iată că strecor vreo carte de-a mea între traduceri. E drept, nu mai lucrez nimic altceva, doar traduc. Ah, dar după Orchestra portocalie a fost şi Basmul Prinţesei Repede-Repede, scris dintr-un foc în 2008 împreună cu Emil Brumaru şi publicat după un an. Povestirile înlănţuite din Roşu, roşu, catifea le-am scris în 2010 şi 2011, mai întâi într-un vârtej înfocat, după traducerile din Beckett, Opere I – Integrala prozei scurte, un scris pofticios şi nestăvilit, aproape înspăimântător. Chiar când scriam mi s-a propus să traduc cele trei romane ale lui Beckett din Opere II şi atunci am fluturat din braţe ţinându-mă de colac, strigând mai staţi un pic, mai vreau măcar un pic de timp de-al meu. Fiindcă eram suficient de speriată şi obosită ca să traduc iarăşi, ştiam exact şi ce este acolo, dar mai ales scriam şi simţeam că dacă mă opresc va fi jale, nu voi mai regăsi şirul, eram cu copiii din carte pe drum, îi creşteam, şi-am mai scris aşa o vreme, cu dulcea ghilotină în faţă, scriind şi în paralel citind în original cărţile care urmau să fie traduse, cumpărând volume despre Beckett de la o librărie englezească online, volume costisitoare şi uriaşe care poposeau, nonşalante şi modeste, sub bietul preş de la intrare. Slavă preşului, nici un vecin n-a fost interesat de ele şi le-am găsit acolo pe toate. Mă blindam pentru ce-avea să vină. Şi-am mai scris ceva povestiri, mai scurte, cele de legătură, cum ar fi Sâmburi, Cureaua domnului Teodorescu, în anul următor, vara, între traduceri deja, tot dintr-un foc, ca să împănez cu ele cartea asta. Eram deja salvată, lucrurile se legaseră. Am vorbit mult, tocmai fiindcă acestea sunt lucruri despre care nu pot vorbi, dar care se zvârcolesc înăuntru şi după o vreme încep să vrea afară. Acum traduc, nu mai lucrez nimic altceva, însă între două volume traduse am reuşit să şi scriu un pic, o carte mică, era în mine aproape gata făcută, mă plimbam cu ea în mine, acum e aproape scrisă, o mai ţin la pieptănat peste toamnă, iarnă, cine ştie. Visez la o carte mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de orice micime a lumii, iar acolo citită pe întuneric la lumina lăuntrică. E cu arici!

 

u.c.: Nu ştiu de ce am impresia că un astfel de volum ţi-a produs o nespusă uşurare. Sigur, fiind nespusă, ea rămâne în cotele (apelor Dunării) netransmisibilului. Şi totuşi. Am o curiozitate care s-ar putea să nu conteze. Tematica comunistă, bine prizată în afară şi bine ilustrată cel puţin cinematografic, încă nu e văzută cu ochi buni, cel puţin când se pune problema unei lucrări de sinteză asupra ilustrării ei în literatură. Rezervele ţin de timpul încă scurt consumat şi de încă nedistanţarea critică faţă de o perioadă atât de complicată. Există presiunea personală de a scrie despre această perioadă? Simţi ca o mică datorie să completezi cu propria mărturie (sigur, ficţională) o etapă pentru care încă sunt scriitori care spun: poate să mai aştepte? Când şi cum devine comunismul o obligaţie, fie şi amânată?

 

V.D.N.: Eu nu cred că am scris o carte despre comunism. Cel puţin, intenţia mea nu a fost asta. Nu mă interesează deloc ce e prizat, afară sau la noi. Iată, drept dovadă, scriu proză scurtă când toţi se dau de ceasul morţii: proza scurtă nu se vinde (nici dacă-i aşa lungă!), nu ne dai mai bine un roman?

 

Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt. Căutam subiecte – pentru un volum care să aibă o tematică comună, cum fac de fiecare dată. Mă uitam la obiecte pe stradă. Îmi rămăsese obsesiv în minte o imagine, am fost mult timp convinsă că de la ea va pleca următorul volum de povestiri. Pe bulevard, într-o zi, pe marginea unui coş de gunoi atârna o fustă maro. Mi-am dorit să scriu povestea fustei maro. Îmi imaginam microficţiuni de jumătate de pagină, pornind de la obiecte zărite pe stradă, cu poveştile lor imaginate, mica lor istorie dinaintea abandonului, o carte a abandonurilor, poveşti rupte scurt şi brutal din viaţă. Poate cam un an m-am învârtit aşa. Erau atâtea versiuni imaginate pentru fusta maro! Dar nimic nu s-a legat, nimic nu m-a făcut să mă urnesc. Traduceam.

 

Apoi, deodată, m-am pomenit povestind cuiva despre istoria unor studente care căutau, în anii ‘80, o cărămidă. Nu mai ştiam cum se întâmplase, ce se întâmplase până la urmă. Interlocutorul meu se mira: o cărămidă? Şi cum? Şi chiar aşa? Şi totuşi? Şi aşa am ajuns să mă gândesc. Cum? Cum a fost? Şi m-am pomenit scriind povestea asta, dintr-un foc, într-o seară. Imaginând trecutul uitat. Am ieşit din cameră tremurând. Durea carnea pe mâini. Tremuram şi după recitiri, la corecturi, la împănări. Mi-am dat seama, se deschisese o uşiţă. Şi spre înapoi, şi spre înainte.

 

Povestea asta stă prima în volum, fiindcă pleacă din zilele noastre şi trimite înapoi în anii ‘80. Apoi o iau uşurel, cu Grişa-Grigore, prin ‘71, şi tot înainte, mândri cititori, până la „nespusa uşurare” din ‘90, din Casa Poporului.

 

Aşa au stat lucrurile.

 

Toate poveştile pleacă de la un ciob infim, o vagă amintire, poate a mea, poate a altora. O pisică lovită în burtă de un băiat la o coadă la lapte, atât de puternic încât a zburat pe lângă perete, sus, foarte sus, chiorlăind de durere, o imagine îngrozitoare de pe la zece, unsprezece ani, pe care mi-am amintit-o din senin. De ce? Cum? Un bătrân din cartier care căra mereu pachete, tomuri legate cu sfoară, nimeni nu ştia cine e, cine a fost. Am tras cu ochiul odată la o coadă la ulei, îl admiram, toţi îi ziceau nebunul cu pachetele, pentru mine era un erou, era fascinant. Povestea care dă titlul volumului e povestea imaginată a acestui om, e un omagiu omului care cară. Numele personajului e numele lui real, zărit o dată pe cartela de ulei – asta e tot ce ştiam despre el. Apoi un drum cu trenul, o cameră de cămin spartă… Trecut imaginat sau reconstruit după posibilităţi, cum povestesc în Confesiune.

 

Eu, care mereu am scris aşa, fericită imaginând personaje, evitându-mă pe cât posibil pe mine, evitând să fac personaje din mine, dar savurând să devin eu fiecare personaj, descoperisem tot uitându-mă înainte după teme, uşiţa asta spre înapoi, dar nu spre un trecut facil, la îndemână, întâmplat, pe tavă.

 

Aici a contat distanţa, am simţit-o suficient de mare, dar încă nu disperat de mare, încât să uităm totul.

 

Aşadar, nu prea e mărturie. Datorie sau obligaţie, nici atât. E drumul spre care m-a dus o fustă maro aruncată la gunoi. Până la urmă, asta am făcut: am privit în trecut ca într-un coş de gunoi, am înălţat un obiect, l-am adulmecat şi am imaginat împrejur.

 

Desigur, scriind m-am pomenit înapoi în perioada comunistă şi, de foarte multe ori, plăcerea scrisului a fost dublată de amărăciune şi de durere simţită concret. Dar nu aşa ne-am pomenit noi în comunism şi când ne-am născut, şi când am copilărit – fără intenţie, fără posibilitatea să alegem şi, copii fiind, fără posibilitatea de a înţelege în timp real ce ni se întâmplă? Bucurându-ne cu steguleţul roşu în mână. Privind în urmă, lucrurile se văd diferit. Abia scriind mi-am dat seama, într-adevăr, că e şi o uşurare, dar o uşurare feroce, de traumă dezgropată. A-ţi aminti, a forţa amintirea, a construi în jurul unui ciob infim, asta poate fi nespus de dureros.

 

Restul – aici: