Teodor Dună

 

poeme inedite

 

 

mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află.

mergi şi strada coboară, coboară tot mai mult.

e o pajişte acolo. cineva împarte binecuvântări

cu gura plină de nisip.

şi cobori, mai jos de râsul tău, mai jos de ape

 

şi pentru ca totul să fie foarte frumos

cineva aruncă în urma ta un câine. îl priveşti. nu te opreşti

şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci şi cu cât înaintezi,

casele se răstoarnă mai mult, s-ar zice că aluneci,

apoi se face mai frig, câinele tot cade în urma ta

şi câteva oarbe se apropie de tine zic o, iată, un cadavru,

apoi fug, dispar şi tu mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află

 

şi mergi mai liniştit, s-ar zice că nu-ţi pasă, câteva case ard,

o fată trece prin faţa ta arzând, nu-ţi pasă

că te-a strigat, doar mergi pe strada care coboară,

duci o vreme o roabă de copii şi nimeni nu află

şi ei îşi deschid ochii, strigă o, iată, un cadavru, se ascund

 

într-un un pâlc de mesteceni. fiecare copac leagănă pe altcineva.

cu toţii ard. câinele arde şi el, căzând în urma ta,

şi întrega lume arde,

 

doar tu continui să mergi şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.

şi drumul se rupe, nu te opreşti, totul arde în jur,

şi tu mergi liniştit, tot cobori, cu un câine, şi nimeni nu află.

 

 

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,

cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu

îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl arată – 

 

şi nu e îndeajuns.

 

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,

tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.

sub tălpi, în mormane se aşază.

o vezi – şi nu e îndeajuns.

 

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.

atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva

au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit

emană acest soare de aur şi cât granit în mine.

tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,

tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

 

şi nu e îndeajuns.

 

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.

şi cât granit emană acest soare de aur

şi cât granit peste tot.

 

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii

şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.

mă înfrup, mă înfrupt, nu mă satur –

 

şi nu e îndeajuns.

 

 

suntem de-acum două gropi, dragostea mea, te-ai îmbrăcat

într-o rochie de seară şi te port peste

întinderile de trandafiri. tu vrei doar să pluteşti.

de la liniştea asta te faci mai frumoasă ca oricând.

îţi spun bine ai venit printre florile de mai.

şi, iată, tot de la liniştea asta ne sărutăm direct pe carnea vie.

 

dar pregătită îndelung şi numai pentru noi această dragoste.

doar noi plutim peste întinderile de trandafiri.

doar unii sunt putreziţi. ceilalţi sunt doar sălbatici

şi sub îmbrăţişarea noastră mâinile ne devin moi

sfărâmicioase. cu fiecare atingere degetele ni se şterg încetul cu încetul.

e bine să ştii că nu ne vom mai întoarce.

e doar o odihnă între ploi, dragostea mea,

de-acum suntem doar două gropi.

doar păşeşte pe mine şi-am să mă deschid sub tălpile tale.

 

vom fi pe jumătate goi, pe jumătate în întuneric,

iar eu, la marginea ta, îţi voi vorbi şi în liniştea mâinilor noastre

o dragoste de mort pentru moarta sa.

 

 

oasele câinelui scot la plimbare blana câinelui.

ziua era însorită şi veselă şi foarte potrivită. din cer

atârnau doar câteva funii, ca un mănunchi de mâini veştede.

iar adierea amiezii le legăna uşor prin aerul cristalin.

 

oasele câinelui plimbă nestingherite blana câinelui.

în urma lor, zidurile blocurilor încep să tremure.

temeliile ies din pământ ca dopul unei şampanii şi scot la plimbare

casele, blocurile. dar ce zarvă minunată.

rădăcinile dau în clocot, ies ca un lapte fiert din

asfalt, din iarbă, culcă arborii şi îi scot la plimbare.

 

nimeni nu rămâne deoparte.

până şi oasele morţilor, neavând încotro, scot la plimbare

oscioarele morţilor. nimeni nu rămâne deoparte. chiar şi ochii

libelulei scot la plimbare capul şi aripile libelulei.

şi oasele oamenilor ies frumos din piele şi scot la plimbare

trupul oamenilor. pe sub arcul de triumf, spre munţii înzăpeziţi.

numai de sus, tot mai multe funii ca un mănunchi de mâini

veştede atârnă şi se leagănă.

 

şi toţi ies la plimbare. doar uneori din cer câte o funie

îl mai înşfacă pe câte unul şi-l face nevăzut.

dar cine, cine să bage de seamă una ca asta într-o aşa minunată zarvă.

 

şi în faţa tuturor, oasele câinelui plimbând blana câinelui.

şi într-o aşa veselă zi, orice era învelit, orice era ascuns

iese la iveală fără durere, pentru minunata plimbare.

şi în spatele oaselor câinelui oasele oamenilor se îmbrăţişează

cu oscioarele morţilor, cu temeliile, cu ochii libelulei.

 

doar de sus, tot mai des, funiile ca un mănunchi de mâini veştede

mai ridică pe câte unul şi-l fac nevăzut. dar cine, cine

să bage de seamă una ca asta într-o aşa minunată zarvă.

 

dar iată, după un timp, oasele câinelui umblă fără blana câinelui şi oasele

oamenilor fără trupul oamenilor şi oasele morţilor fără oscioarele morţilor,

iar ochii libelulei fără trupul libelulei.

nici temeliile nu mai duc nimic în urma lor, nici rădăcinile

nu mai plimbă copacii spre munţii înzăpeziţi. iar de sus funiile atârnând

sleite, soioase, ca un imens mănunchi de mâini veştede.

dar cine, cine să bage de seamă una ca asta

într-o linişte atât de limpede şi atât de încăpătoare.