Sever Gulea

Singurătatea alergătorului de cursă lungă - Alan Sillitoe,

Editura Polirom, 2012

Cred că eram cândva prin liceu când am ascultat prima oară piesa celor de la Iron Maiden, The Loneliness of the Long Distance Runner. Mi se părea că, în spatele unui titlu cât se poate de melodic,  piesa avea un aer și un mesaj tare trist: era vorba despre gândurile unui alergător aflat într-o cursă care parcă nu se mai termina.  Alergătorul își simțea inima pulsând asurzitor, simțea vântul care îl lovea și continua să alerge mânat de o determinare inexplicabilă spre finalul cursei. Partea care mi se părea tristă apărea de două ori în cântec și reflecta revelația alergătorului care percepea că întreaga cursă e zadarnică și nefolositoare (it’s all so futile) – victoria sportivă fiind total lipsită de relevanță. Această revelație, ivită chiar în momentul alergării îmi părea că transformă întreaga cursă într-un soi de pedeapsă de proporții infernale, sisifice: alergătorul dedicat și capabil să își ducă la bun sfârșit misiunea, tentat să abandoneze cursa atunci când conștientizează inutilitatea eforturilor sale, în baza unui soi de rațiuni filosofice care la vremea aceea îmi scăpau. Desigur, pe atunci nu auzisem de  generația britanică furioasă postbelică și nici de Allan Sillitoe și al său celebru alergător Smith dintr-o lucrare devenită simbolul unei generații (un fel de omolog britanic al protagonistului din romanul lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci). Aveam să aflu abia acum, după mulți ani, când povestirea-manifest a lui Sillitoe a apărut tradusă și în limba română, publicată de Editura Polirom, că alergătorul de cursă lungă e departe de a avea un aer trist, capătă o aură de-a dreptul triumfătoare.

Volumul de față cuprinde o serie de povestiri semnate de Alan Silitoe (unul din autorii proeminenți ai literaturii britanice postbelice). Toate sunt narațiuni proiectate în universul clasei muncitoare, acolo unde oamenii par să trăiască  momente cât se poate de violente și amare, dar și momente sensibile și umane. Ernest, bătrânul tapițer neobișnuit cu singurătatea, caută să devină un fel de unchi adoptiv pentru niște fete pe care le întâlnește în fiecare zi la bar. Profesorul Raynor, cel care predă la o școală de cartier unui flux continuu de mocofani, își gândește ora în jurul reprizelor de privit prin fereastră la vânzătoarele frumoase din magazinul de vis-a-vis. Un poștaș părăsit de nevastă se întâlnește după ani de zile cu fosta sa consoartă și îi descoperă slăbiciunile pe care le tolerează cu blândețe. Un copil de 10 ani asistă la eforturile asidue de sinucidere ale unui bărbat nefericit. Avem de a face cu o lume în care imperfecțiunile și asperitățile vieții sunt mai evidente ca niciodată, în mijlocul celor care rătăcesc în labirintul viciilor sau se abandonează unor plăceri reprobabile, în mijlocul celor care chiar și atunci când sunt generoși sunt ignorați sau chiar persecutați. Povestirile lui Sillitoe ne poartă prin locuri în care minunile nu se întâmplă prea des (poate chiar deloc), în locuri în care oamenii caută fie să-și ascundă înfrângerea în vicii, fie să adopte o atitudine sfidătoare față de condițiile de viață și față de autoritățile care le perpetuează. Poate cea mai impresionantă povestire care este de altfel și cea mai cunoscută și mai amplă din întreg volumul, în care se evocă magistral  capacitatea de a rămâne demn și de a păstra o conștiință integră este, desigur, Singurătatea alergătorului de cursă lungă. Protagonistul ei, Colin Smith, un adolescent închis într-o școală de corecție pentru un furt ghinionist, descoperă plăcerea alergării la ceas matinal, o plăcere care nu rămâne trecută cu vederea de conducătorii instituției. Directorul școlii vrea ca Smith să participe și să câștige şi o competiție între școlile de corecție, iar narațiunea urmărește firul gândurilor protagonistului chiar din timpul desfășurării cursei. Așa cum aflăm, pentru Smith alergarea pare să fie în sine eliberatoare, deși îi oferă adesea senzația că este, în același timp, primul și ultimul om de pe planetă (și veți vedea cât de frumos este evocată această condiție ambivalentă). Smith nu aleargă însă pentru victorie, pentru burtoșii ipocriți lipsiți de bărbie și coloană vertebrală care vorbesc despre beneficiile sportului și despre reabilitare. Câștigarea cursei și triumful școlii de corecție pe care o reprezintă echivalează pentru Smith  cu o țopăială la comandă și cu asumarea unei înfrângeri morale în fața celor care l-au închis. De aceea, pe măsură ce se va apropia de linia de final, cu detașare filosofică, Smith va alege să fie cinstit în felul lui, chiar dacă asta exclude previzibila onoare sportivă.

Abia acum, după lectura povestirii lui Sillitoe, mi-am dat seama că înfrângerea lui Smith, acel it s all futile din piesa celor de la Iron Maiden reprezintă de fapt un strigăt triumfător, un strigăt silențios și aparent absurd care confirmă însă o victorie categorică.