Sever Gulea

SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR – C.S.Lewis,

Editura Humanitas, 2010

O vorbă veche din popor spune că acolo unde își bagă dracul coada nu iese lucru curat. Am putea completa: dar n-ar fi exclus să iasă ceva plin de umor spiritual. Să ne dumirim puțin, să ne amintim că, așa cum spunea C.S. Lewis, în ceea ce îi privește pe diavoli, oamenii pot face două greșeli: fie să le nege existența, fie să își bată prea mult capul cu ei. Indiferent de cum ne-am raporta noi la diavoli, aceștia par să își vadă de treabă: să caute noi feluri prin care să ne ispitească, să ne rătăcească mințile. Dar credeți că e lucru ușor? Să veghezi fiecare acțiune, să stai la pândă să îi corupi pe muritori? Departe de așa ceva, dacă ne apropiem de exercițiul de imaginație propus de C.S. Lewis. Într-unul din cele mai celebre volume ale secolului XX, scriitorul britanic (un caz interesant de convertire târzie la creștinism) C.S. Lewis proiectează o privire în culisele iadului, aducând în atenția cititorului un schimb de epistole între diavoli. Da, între diavoli, căci iadul pare să își aibă propriile sale ierarhii, propriii săi competenți și incompetenți. Nu toți diavolii sunt la fel de pricepuți, nu toți s-au trezit învățați și pricepuți în coruperea umanității. Tocmai de aceea, adaptând o vorbă cunoscută pe tărâmuri pământești, putem spune că diavolul cât trăiește învață, astfel că diavolii mai înțelepți și mai experimentați îi ajută pe cei aflați la început de carieră, în stagiile lor de ispitire a tinerilor. Faceți cunoștință cu novicele Amărel și cu bătrânul tartor Sfredelin, cei care se străduiesc, așa cum dezvăluie epistolele, să ducă la bun sfârșit misiunea pe care o au de îndeplinit. Care anume? Aceea de a-l face pe un biet personaj uman anonim să renunțe la credința sa. Așa cum se dovedește, treaba nu e deloc ușoară, chiar dacă “obiectul” muncii diavolești pare să aibă o viață destul de obișnuită: își petrece timpul cu prietenii, cu părinții, se îndrăgostește etc. Diavolii nu sunt însă dispuși să joace onest, în fond e în natura lor să uzeze de orice mijloc pe care îl au pentru a-și atinge scopul. De aceea eforturile lor nici nu vizează argumente raționale sau științifice legate de existența și credința în Dumnezeu. Scopul lor e zăpăcirea de cap, rătăcirea minții, nu descoperirea adevărului. În acest sens, Sfredelin va căuta să îl instruiască pe ucenicul Amărel, să profite de orice slăbiciune și orice context, atâta timp cât acestea îl vor aduce mai aproape de victoria finală. Epistolele dezvăluie un adevărat inventar de strategii de corupere, un autentic manual de buzunar al celor puși pe rele,  în care se examinează și se justifică mijloace de amăgire, având două scopuri: fie lipsirea vieții de o dimensiune spirituală – treabă pentru începători, de altfel, fie coruperea vieții spirituale atunci când ea există (mai ales când omul nostru pare să evolueze în apropierea sa față de Dumnezeu). Dintre tacticile diavolești, unele mai grosiere, altele mai subtile menționăm: exploatarea confuziei dintre spiritual și pictural, neglijența față de adevăr (nu contează dacă materialismul e adevărat sau fals, ci mai degrabă cât e de util și cât e de puternic), obsesia pentru viitor, stimularea vanității, exploatarea zeflemelii, a stării de disconfort față de viața dusă, încurajarea mândriei față de propria smerenie, exploatarea lăcomiei (dar nu în sensul cantitativ al excesului, ci în sensul mofturilor, după cum veți vedea), instrumentalizarea creștinismului (transformarea sa într-un mijloc de atingere al scopurilor politice), ispitirea sexuală și câte altele. Vor reuși diavolii să-și ducă la îndeplinire misiunea? Vă rămâne să descoperiți. Însă indiferent dacă deznodământul vă va dezamăgi sau nu (o chestiune care nu va fi străină până la urmă de propriile opțiuni (ne)religioase pe care le aveți), schimbul de epistole se va dovedi cât se poate de savuros. Iar asta pentru că, din punctul meu de vedere, volumul lui C.S. Lewis oferă piste de lectură atractive și interesante, indiferent dacă cititorul e creștin sau nu.  Cei care cred în Dumnezeu vor avea parte de o creionare convingătoare a chemării divine  (Dumnezeu ne vrea liberi, ne toarnă în suflet cunoaștere, își dorește ca slujitorii să-i devină fii, fără să îi îngenuncheze, vrea să șteargă preocuparea pentru valoarea proprie a omului), dar și a naturii diavolești – diavolii doresc oamenii doar ca pe niște vite pe care să le devoreze, să-i rătăcească, să-i folosească până la urmă (pentru ei e complet străină ideea de iubire necondiționată și sunt convinși că inclusiv Dușmanul, adică Dumnezeu, ascunde ceva malefic în spatele acestei sintagme). Pe lângă acestea, însă, atât creștinii, cât și ateii vor avea parte de o desfătare aparte, de o privire ironică în oglindă a condiției umane, supusă legii ondulației, supusă ispitei cronice, mereu uzând de acel liber arbitru care ajunge să îi extazieze sau să îi scoată din minți pe diavoli. Am regăsit în carte, printre multe altele, o replică de mare actualitate astăzi, în vremurile trăite sub semnul stimei de sine și al autoindulgenței (când ne îngăduim cât se poate de des păcate mici, plăceri vinovate, minciunele mărunțele care să dea savoare vieții), o replică relevantă indiferent de poziția religioasă pe care o avem, dacă interpretăm Iadul într-un sens mai general, drept un spațiu sau o stare de nefericire și neputință. Această replică e adresată de Sfredelin lui Amărel, în încercarea maestrului de a tempera așteptările naive ale novicelui care vrea căderi sufletești spectaculoase, cu răutăți și păcate de dimensiuni monstruoase. Iată ce spune Sfredelin: nu are nicio importanță cât de mici sunt păcatele, cu condiția ca efectul lor cumulat să determine virajul pacientului dinspre lumină către nimicnicie. Cu adevărat cel mai sigur drum spre Iad este cel treptat – panta ușoară, moale la călcat, fără curbe bruște, fără kilometraj, fără indicatoare. Nu e de mirare că mulți vorbesc despre faptul că, la un moment dat în viața lor s-au trezit pur și simplu în iad… întâmplător sau nu?