A.R. Deleanu
Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i, Veronica D. Niculescu,
ed. Casa de Pariuri Literare, 2012
Am citit povestirile Veronicăi D. Niculescu într-o fierbinte seară sibiană (ce coincidenţă, autoarea fiind din Sibiu) şi acestea au pătruns troian în mine, pe nebănuite, ocupându-mi toate simţurile ca pe nişte bastioane în flăcări. Frazele bogate, baroc şi rock, limbajul şi fraza bine controlate, sub care bănuiam mereu nişte rădăcini ale unor taine străine de mine, m-au dus cu gândul la acele prime clipe în care l-am descoperit pe Bruno Schulz, polonezul ucis cu nonşalanţă de un ofiţer SS, cu ale sale povestiri ale copilăriei cerate.
Veronica D. Niculescu a trezit în mine nostalgia unei copilării pe care n-am avut-o, cu ciocolată Pitic şi Perlan Alb, cu cozi la alimentară şi miros de dulceaţă, dar şi teama unei tinereţi gri şi triste (vezi cărămida încinsă pe reşou...). Îmi sunt străine imaginile din această carte, dar îmi e acut sentimentul că le văd cu ochii mei de decreţel. Coperta a patra pune „veşnica întrenare”: cum a fost posibil? Mă gândesc că, fără jertfa celor mulţi, copilăria din carte ar fi putut fi copilăria mea şi mă întreb ce e mai bine şi ridic din umeri şi zic: nu ştiu, chiar nu ştiu.