Micu Ramona-Daiana

Gînduri printre rînduri

Zi de primăvară. Nimic spectaculos pe cerul albăstrui, nimic spectaculos pe pămîntul cenușiu. Au început pomii să înflorească. Nu de tot încă, doar cîţiva muguri mai curajoși au plesnit pe alocuri. Nu miroase a pomi înfloriţi. Miroase mai degrabă a soare, a lumină, a zi de vacanţă, a pămînt proaspăt săpat.

Mă plimb pe stradă. O stradă comună, destul de circulată. Printre puţinele străduţe din cartier cu dublu sens. Nu că asta ar avea vreo importanţă. În jurul meu, oameni. Oameni-pietre, cu privirea tăioasă, oameni-flori, cu zîmbet larg și miros de primăvară, oameni-stîlpi, impasibili. Pierduţi în gîndurile lor. Sau poate doar obosiţi, triști, bulversaţi, indiferenţi. Oameni cărora nu le pasă de mine. Indiferent dacă-mi zîmbesc sau nu. De fapt - de ce să fiu ipocrită? -, nici mie nu-mi pasă de ei. Îi privesc cu un fel de ceaţă peste ochi, cu mintea rătăcindu-mi aiurea. Din cînd în cînd, mă surprind holbîndu-mă la cîte cineva. Scuzaţi-mă, vă rog, I didn’t mean it.

Am născut acum două luni. Copilul e bine, l-am lăsat pentru vreo oră cu taică-su. Am ieșit la plimbare. Pentru că sînt obosită. Pentru că nu dorm nopţile. Pentru că am nevoie de aer. Pentru că trebuie să mai văd și altceva. Copilul e un băieţel dolofan, cu ochișori rotunzi. S-a născut într-o dimineaţă senină. Sau cel puţin așa îmi place să cred, pentru că, de fapt, eram preocupată de altele, n-am stat să observ prea multe în jur. Reconstituind în minte, îmi place să cred că, în dimineaţa aceea, soarele bătea cu putere în geamurile spitalului. Că salonul ponosit strălucea tot, lumina se prelingea suavă peste pereţi, se lipea ca o gumă de mestecat de paturi, de forme, de chipuri. Că pe faţa lui roșie, de nou-născut, lumina ajunsese mirată, îl atinsese ușor, descreţindu-i un pic fălcuţele, după care alunecase, timidă, într-o parte. Dar, de fapt, habar n-am cum a fost. Ca și cum n-aș fi fost acolo. Îmi amintesc doar melodia care se difuza la un moment dat la radio și pe care am adormit și m-am trezit de vreo cincizeci de ori. Vocea lui Smiley. We love each other/ ‘cause love is for free. Ameţeala. Senzaţia de înec. Voma. Și un ţipăt. Aveţi un băiat frumos, de 3 kile 100.

Lumea mea s-a schimbat. S-a schimbat din lumea mea în lumea noastră. Ceea ce-mi place. Să împart totul la doi. Bine, mai e și tatăl copilului, bărbatul pe care-l iubesc. Doar că el a devenit secundar. Nu-mi mai tremură genunchii cînd îl văd. Nu mai împart cu el decît treburile domestice, cîteva impresii și vorbe și, cîteodată, momente. Bune sau rele. Sau doar copilo-centrate. Are febră copilul. Nu știu ce să-i fac. Are o pată pe umăr. Azi-noapte a tușit. Vomită. Trebuie să-i facem vaccinul. Uite, rîde. Gîngurește. Dă din picioare. Se uită după tine. Uneori, așadar, împărţim și copilul. Dar dragostea mea cea mare, grija și duioșia, teama și entuziasmul, gata, s-au dus spre copil. Nu în întregime, dar în mare parte. Imaginea bărbatului pe care îl iubesc și cu care am făcut copilul a pălit, s-a estompat ca o haină uitată la soare. Cîndva, în ziua cînd voi vrea să-l redescopăr, va trebui să-l întorc pe dos. Să văd dacă a mai rămas pe undeva prin el ceva colorat, care atrage fluturi. De fapt, sînt sigură că a rămas, doar că, pentru moment, sufăr de un fel de orbire temporară. Nu mai văd nimic în afară de copil, nu mai vreau să văd nimic altceva. Pentru că sînt atît de strălucitoare culorile care-l acoperă, încît îmi vine să închid ochii, să păstrez în spatele pleoapelor, doar pentru mine, cît mai mult timp, senzaţia de fericire care sare din culorile astea ca o minge pe terenul de baschet. Poc, poc.

Am ieșit să iau aer și să uit pentru o vreme de copil. Adică nu neapărat să uit de el, ci să-mi amintesc că mai există și altceva pe lume. Pe străduţa din faţa blocului, mai exact. Mai departe n-am curaj să mă duc. Mă simt străină. Mi-e frică de oameni, de mașini, de cîini. Simt că n-am unde să mă duc. Lumea mea, lumea cea mare, pe care îmi plăcea s-o străbat – cu picioarele, cu ochii, cu mintea, cu vorba -, a intrat la apă. S-a strîmtat, culorile au intrat unele în altele. E mai mică. Dar e și mai frumoasă, acum, că s-a schimbat din lumea cu oameni mulţi și trenuri, castele și flori, într-una în care domnește un singur om-rege, stăpîn al tuturor celor ce există. Regele-copil. Cu zîmbet care topește oboseala nopţilor nedormite. Cu ochi cercetători și degete curioase. Cu piele fină și voce subţire, înaltă, care știe să ceară mai bine decît o știu cuvintele meșteșugite.

Oricum, observ că iar m-am întors la copil. Cînd scopul meu era să mă încarc o vreme cu altceva. Cu oameni, cu zgomote, cu lumini. Cu frînturi din lumea de dinainte. Probabil că de-acolo, de-acasă, de unde stă sub ochii atenţi ai bărbatului pe care-l iubesc, copilul trimite spre mine vibraţii. Gînduri, energii. Temeri. Visele lui, ieșite din somnul agitat de colici, alergînd după mine. Chemîndu-mă înapoi, aproape de el. Cu mîna lipită de pielea lui, cu răsuflarea caldă peste burtica lui.

Dar gata, trebuie să mă mobilizez, să mă concentrez la lumea de afară. A pornit o alarmă de mașină, undeva în zonă. N-o văd, dar sunetul ascuţit îmi străpunge timpanele cu o forţă incredibilă. Mă mir că mai aud și altceva. Un cîine lătrînd. O ușă trîntindu-se. Un zgomot de sticlă spartă. E mai ușor să mă integrez așa, printre zgomote. Poc, buf, trosc! Am ajuns la zidul care delimitează parcul de pe străduţă. Parcul în care ies la plimbare cu copilul, cînd e vreme bună. Mă apucă rîsul, ca de fiecare dată cînd văd zidul. Pe el, geniul (semi)anonim al cartierului a scris un catren: Nu sîntem ciori,/ Nu stăm în corturi,/ Facem eforturi să ne elevăm,/ Vă futem în gură cînd ne supărăm. (Semi)anonim pentru că există și o semnătură sub versuri, numai că mie nu-mi spune nimic. Probabil însă că ea înseamnă ceva printre puștii din zonă. Mă întreb cum o să-i explic copilului sensul versurilor ăstora, cînd o învăţa să citească. Dar mai e pînă atunci, mai vin niște alegeri, poate vreun primar va acoperi într-o zi cu var catrenul buclucaș. Într-un fel, mi-ar părea rău. Face parte din lucrurile pe care le înţeleg doar parţial, dar de care mă lovesc pe ici, pe colo. Ca expresiile în engleză aruncate pretutindeni, fără de care lumea de azi ar începe, probabil, să se bîlbîie – ceea ce ar dăuna profund coerenţei, verticalităţii și logicii, ca și impresiei bune pe care o avem, în general, despre noi înșine. Go ahead, keep on talkin’, let’s go, you know, fuck, funny.

Intru în parc. De fapt, nici nu prea e parc, e o bucată de teren cam cît o curte de om înstărit de la ţară, rămasă ca prin minune neacoperită de blocuri, supermarketuri sau mașini. Aici se întîlnesc mai toţi copiii din cartier, la joacă. Așa se explică hărmălaia. Îmi plac sunetele scoase de copii. Fie că-s ţipete de bebeluși care nu știu să se exprime altfel, fie că-s hohote de rîs răbufnite dintr-un preaplin de joacă, strigăte de luptă ale celor ambiţioși sau manifestări ale unor furii devastatoare, care trec imediat ce-a fost îndeplinită dorinţa care le-a generat. Nu vreau acasă, hai să mai stăm în parc. Vreau îngheţată. Du-mă la leagăn. Ia-mă în braţe. Îmi plac copiii. Îmi plac mîinile lor lipicioase, ochii jucăuși, picioarele parcă neterminate. Egoismul, nealterat – încă - de educaţie. Lipsa sinceră de politeţe. Minciunile transparente cu care se apără. N-am spart eu cana. Nu știu. N-a luat nimeni 10. N-am fost la ștrand. Se apără de exigenţele noastre, de barierele pe care noi, adulţii, li le stabilim fără să-i consultăm. Să nu minţi. Să nu furi. Să nu te baţi. Să înveţi bine. Să fii cuminte. Să spui mulţumesc și săru’mîna. Să-ţi faci temele. Să dormi la prînz.

Ies din parc, e atît de mic încît se termină pe parcursul a două gînduri. Nu mai am unde merge, s-a terminat și străduţa. Mă întorc. Pe stradă sînt alţi oameni. Oameni care vin de la serviciu, oameni care ies la plimbare, oameni care se duc la cumpărături. Cu genţi pe umăr, cu ochelari pe nas, cu riduri pe obraz. Adînciţi în gîndurile lor, din care eu nu fac parte. Cum nici ei nu fac parte din ale mele... decît tangenţial. Grăbesc pasul, instinctiv. Mai e puţin și ajung acasă, la copil. În faţa blocului, cîţiva adolescenţi cu converși și freze șui fumează. Sînt foarte slabi și înalţi, deșiraţi. Înjură în timp ce-și povestesc de pe la școală. Mă uit la ei cu drag, așa o să fie și copilul meu peste 15-16 ani. Sper să nu fumeze, totuși. Și să nu înjure. Și să n-aibă freză șuie. Nici după converși nu mă prea omor, de fapt. Mă surprind zîmbind, sper să-mi treacă accesele astea de adult pînă la vîrsta la care copilul meu va deveni adolescent. Am impresia că boala asta – pe care aș numi-o adulticită și a cărei singură și sigură vindecare cred că ar fi extirparea adultului din noi - ne face să nu ne purtăm deloc ca niște adulţi. Să ne împingem înţelepciunea departe pe cîmpii, lăsînd în locu-i impresii de oameni mari și atotștiutori, pentru care părerile, dorinţele și visele celorlalţi trebuie să fie identice cu ale noastre sau să nu fie deloc. E o boală pentru care nu ne ducem la doctor. Cu care avem impresia că putem trăi foarte bine. Pentru că, de multe ori, nici nu ne dăm seama că ne-a atins. Sau ne prefacem că nu ne dăm seama.  

Am ajuns acasă. Mă opresc o clipă, să-mi trag răsuflarea, grea după cele patru etaje urcate cu pas vioi, cu gîndul la adolescenţii din faţa blocului și la adultul din mine. Ușa de la intrare nu e foarte bine vopsită, se văd urmele pensulei. Mîngîi cu vîrful degetelor o dîră, zîmbind, imaginîndu-mi degetele copilului, peste cîţiva ani, săpînd cu unghiile tuneluri printre urmele de vopsea. Apăs clanţa încet, mă strecor ușor pe hol, să nu deranjez cumva copilul. Mă descalţ și deschid atent ușa dormitorului. Pe pat, bărbatul pe care-l iubesc îi cîntă cu voce joasă copilului pe care-l iubesc un cîntec de leagăn. În ochii lor e soare.