Ioan Claudiu Todoran

 

Restanţieri la sfârşitul lumii

 

Într-un mare oraş universitar din Ardeal, într-un bloc dărăpănat de lângă căminele studenţeşti, Gicu alerga pe scări către etajul opt. Era spre două noaptea, iar el gâfâia de parcă ar fi dus un sac de cartofi în spate. Nu era aşa, însă acum simţea efectul berilor la pet şi anilor de fumat ţigări ieftine. Liftul nu funcţionase niciodată în bloc.

            Intră în casă, trântind uşa. Dan dormea dus, întins pe tot patul. Gicu îl luă la palme:

- Dane, scoală, nebunule, că e groasă!

            Dan nu se clinti, iar Gicu fu aproape să alunece pe sticlele şi dozele goale de bere care se adunaseră lângă pat. Sări printre ele şi se împiedecă, căzând lângă chitara Reghin pe care Dan o folosea să exerseze câteva piese din repertoriul personal, în aşteptarea inspiraţiei şi a unei voci mai bune. Gicu îi aruncă în cap o doză.  

            -Scoală, mă, n-auzi? 

            Dan miji ochii.

            -Du-te dracului, bă! Ce ai? Unde-s gagicile?

            -Ce gagici, mă? N-au fost p-aci gagici de vreo doi ani de zile. În afară de alea din calculatorul tău. Ai visat frumos, ha?

            Dan se gândi numai că i-ar da un pumn colegului său, dar nu oricum, ci aşa, să-i crape nasul.

            Gicu îşi aduse aminte pentru ce alergase de nebun.

            -Deci, coaie, am pus-o! L-a mâncat câinele pe Popescu!

            -Ce Popescu, bre?

            -Popescu de la trei, boule! Ăla de alerga mâţele şi câinii de pe lângă bloc, zicea că se pişă peste tot şi că trebuie să cureţe el.

            -Dă-l în mă-sa, nu l-am suportat niciodată. Şi nu cred că s-a mai spălat de la căderea comunismului. Şi ce câine? Mergi dracu’ la culcare! Nu vezi cât e ceasul?

            -Cum ce câine, retardule? Câinele cu trei capete, Cerberul, ce mi l-a dat Hades ieri la barul lui Ionuţ!

            Dan se plezni peste frunte. Realiză prea târziu că dăduse prea tare, urmele degetelor îi decorau fruntea asemenea unui tort făcut pe grabă de o gospodină care-şi greşise vocaţia.  

            -Gicule, cum ai putut, mă, să pierzi un câine cu trei capete?

            -Da’ nu l-am pierdut, ce pana mea, că l-am legat în pivniţă. Aşteptam ca Hades ăsta să-şi revină din beţie şi să-şi ducă javra înapoi. Căpos al dracului mai e, io i-am zis că mai tre’ să exerseze la biliard, el nu şi nu, că jucăm pe pariu. După ce i-am luat geaca de piele şi a plătit el băuturile, a pus câinele ca miză. Era beat a dracu’!

            -Gicule, fratele meu alb, tre’ să găsim jivina până nu vine ăsta. Auzi, da’ eşti sigur că l-a mâncat pe Popescu?

            -Păi, destul de sigur. A rămas un singur şlap din el. Mă rog, jumate. Şi cred că aş recunoaşte oriunde şlapii lui ăia roşi de şobolani.

            Zece minute mai târziu cei doi prieteni se învârteau în jurul blocului, căutând câinele. Gicu era îmbrăcat în pantaloni trei sferturi şi un tricou gri. Tricoul lui purta un mesaj deja celebru, pe faţă se citea “Mamă, câţi copii mai ai”, iar pe spate continuarea “tu la Poli să nu-i dai!”. Trăise din greu viaţa de politehnist, iar acum trudea pe coate prin baruri pentru a încerca a treia oară să promoveze anul patru.

            Vara prindea încet curaj, anotimpul în care păsările cântă în copacii sub care studentele fac plajă topless, spre disperarea portarilor asudaţi,  pierduţi într-o mare interzisă de sâni.

            Dan era întrucâtva mai studios, repetase un an mai puțin decât amicul său. Şapca pe care o purta zi şi noapte îl deruta pe amicul său, care avea impresia că fără şapcă Dan ar fi căzut instant într-o stare catatonică.

Înarmaţi cu acelaşi curaj pe care îl afişau şi la restanţele devenite obişnuinţă, cei doi ajunseră la capătul străzii când văzură câinele. Cerberul alerga cu bara de protecţie a unei maşini într-una din cele trei guri, cotind spre următoarea stradă, către centru. Coada i se lovi de geamul unui 4X4 a cărui alarmă porni înfricoşată. Jumătate din luminile blocului din apropiere se aprinseră, iar numeroşi sfinţi fură invocaţi de către locatari.

            Dan şi Gicu alergară după câine cu un entuziasm care ar fi făcut un bătrân bolnav de artrită să-şi scape proteza pe jos de râs. După vreo două sute de metri se opriră, pentru a-şi trage sufletele. Cerberul nu se mai vedea.

            Dan încerca să vorbească fără să-și verse plămânii:

            -Bă, nu ştiu ce mă îngrozește mai tare. Ce o să facă javra supradimensionată prin oraş sau ce o sa ne facă Hades nouă când o să afle că i-am pierdut animalul de casă.

            -Hai să ne gândim cum să-l îmbunăm! Ce-i place lu’ Hades?

            -Sacrificiile, tărâmul ăla întunecat al lui şi managementul sufletelor?

            -Nu astea, bă! Altceva?

            -Păi... îi plac sărmăluţele în foi de viţă şi ţuica. Hehe, de fiecare dată tot întreabă cum putem bea mizeria aia şi apoi mai dă un pahar pe gât. Nici nu mă mir că nu nimereşte bilele alea la biliard niciodată.

            -No bun, şi ce facem dacă nu găsim câinele? Îl aşteptăm pe Hades cu masa întinsă, sărmăluţe aburinde şi horincă dublu-întoarsă de la Maramu’?

            -Bagă mare dacă ai o idee mai bună. Dar nu ca data trecută, când am picat examenul la matematici diferenţiale din cauză că tu ai înghiţit fiţuicile de frica lui Moldoveanu.

            -Poate ştie Ionuţ ceva de Hades.

            În barul în care cei doi petrecuseră mai multe ore decât lucrând laboratoarele, Ionuţ îi întâmpină cu un surâs ascuns de pletele negre, cârlionţate al căror efect era diminuat de șuviţele gri. Barul era deschis non-stop, iar Ionuţ nu pleca niciodată din spatele tejghelei, ceea ce îi atrase porecla de Moş Halbă. În boxe, AC/DC îşi continuau drumul catre iad, în timp ce politehniştii noştri se aflau doar la începutul lui.

            -Salut, Ionuţ!

            -Servus, băieţi! Vă dau doi Jager-bombs pentru trezire? îi întrebă acesta, trăgându-le complice cu ochiul.

            -Da, sună grozav. Ionuţ, l-ai văzut cumva pe Hades? 

            -Nu de când aţi fost voi cu el ultima oară. V-aţi făcut praf aci de multe ori, dar aşa muci ca ieri n-aţi fost niciodată.

            Dan şi Gicu se priviră reciproc, apoi dădură pe gât Jager-bombs-urile. Lumea părea mai bună cu mai mult alcool în sânge.

            Lumea lui Gicu deveni brusc şi mai bună după ce o zări pe Adela stând plictisită la una din mesele dintr-un colţ al barului. Era iubirea vieţii lui. Fata pentru care ar renunţa la alcool, la nopţile pierdute prin baruri, la filmele porno din dulap, la fast-food şi Coca-Cola. La naiba, ar termina şi facultatea fără a mai repeta fiecare an de câteva ori. Fiindcă nu era fată mai bună, frumoasă şi senzuală decât Adela lui… Ea nu era însă de aceeaşi părere, iar el era doar puţin mai romantic decât o integrală rămasă nerezolvată.

-Eşti mai rău decât un câine în călduri! îi aruncă Adela lui Gicu în urma tentativei sale de a-i atrage atenţia.

-Ah, nu ai vrea să fii căţeaua mea?

Adela îi arată degetul mijlociu, apoi se ridică, fâţâindu-şi fundul şi se mută la bar, unde începu să se joace cu una din şuviţele ei mov.

Simți o bătaie amicală pe umăr:

-Gicule, jur că până şi un capac de canal emană mai mult sex-appeal decât tine!

-Mersi, Dane, mă bucur enorm că pot conta oricând pe sprijinul tău.

-Oricând, prietene, oricând.

Barul lui Ionuţ era un capăt de linie. Nu aveau să afle lucruri noi aici. Îşi continuară misiunea, luând la picior toate străzile lăturalnice ale oraşului.

 

            Ajunseră aproape de Facultatea de Arhitectură, locul de unde se procura cea mai bună iarbă studenţească, responsabilă pentru câteva din restanţele băieţilor. Atât Gicu, cât şi Dan susţineau cu mâna pe inimă că nu era rost de mers la examene fumat, în primul rând pentru că foaia albă era mult prea amuzantă pentru a-ţi putea lua ochii de la ea. Şi în al doilea rând, toate cunoştinţele acumulate se scurgeau dintr-o ureche pe bancă, se duceau către catedră, îl ocoleau cu talent pe profesorul încruntat, apoi se urcau pe tablă şi desenau prostii, într-o orgie culturală de nedescris. Astfel se alese Dan cu motto-ul său de viaţă: „Eşti fumat, ai picat!”

Acelaşi Dan se uita către centru, scrutând cu privirea oraşul, ca ultima persoană rămasă în picioare după o noapte de beție. Crezu că nu vede bine pentru câteva clipe, dar se convinse repede. Nu avea cum să nu-i recunoască figura. Popescu se mişca încet către ei. Mişca era mult spus, mai degrabă se zbătea cumva să rămână pe lumea asta. Alături de el, Măriceanu, profesorul lor de analiză care murise anul trecut, nu înainte de a-i pica din nou la examen, pentru a şasea oară.

            -Gicule, ce ziceai că face câinele ăla?

            -Cred că păzea ceva intrare în Infern... De ce?

            -Păi dacă câinele păzea intrarea în Infern, iar câinele nu mai e acolo, atunci cine şapca mea stă de pază?

            Dan pomenea de şapcă doar rareori, însă când o făcea însemna că situaţia era mai proastă decât poşirca vândută pe post de bere la barul lui Ionuţ. Îi arătă lui Gicu nenorocirea, iar amândoi o luară la goană de parcă ar fi avut ardei iuţi atârnaţi de fund. Însă de data asta alergară, alergară cum nu o mai făcuseră niciodată în viaţa lor, iar în faţa ochilor le trecură toate examenele pe care le dăduseră vreodată, plus sesiunile de restanţe şi lichidări.

            Se opriră târziu, înapoi în apartament, cu uşa blocată şi geamurile închise. Se crăpa de ziuă. O vreme nu spuseră nimic, se mulţumiră să dea pe gât două beri şi să-şi tragă sufletele mult prea încercate.

            Dan porni televizorul, încercând să dea peste ceva care să-l convingă că nu sunt nici drogaţi, nici beţi din cale-afară. La televiziunea naţională, departamentul de PR al Infernului dădea un comunicat urgent de presă. O tânără îmbrăcată într-un costum corporatist, cu părul prins coc şi ochelari mici, vorbea mult prea calmă în faţa unui microfon:

            -Noaptea aceasta a fost raportată dispariţia lui Hades, zeul Infernului. El se află încă sub contract cu statul român, aşa că este o problemă naţională. Toate indiciile duc către varianta  unei răpiri organizate de către o grupare teroristă. Bănuim că făptaşii s-au folosit de Cerber pentru a-l ademeni pe Hades în cursă. Cerberul este acum liber şi speriat pe străzile oraşului. Dacă îl vedeţi, nu rămâneţi în faţa lui şi sub nici o formă, vă repet, sub nici o formă, să NU încercaţi să-l hrăniţi. Vă asigurăm că facem tot ce ne stă în putinţă pentru asigurarea liniştii populaţiei. Toate informaţiile pe care ni le puteţi oferi vor fi de un real folos. Făptaşii vor fi prinşi şi nu vor scăpa nepedepsiţi!

            Conferinţa se întrerupse într-un ropot de aplauze, urmată fiind de imagini în direct din diferite colţuri ale ţării. La Craiova, sufletele morţilor se strânseră în parcul Nicolae Romanescu pentru a forma o organizaţie non-guvernamentală care să militeze pentru acordarea câte unui suflet protector fiecărui maidanez din oraş. La Iaşi, sufletele se deplasau dinspre Copou spre centru, invadând fiecare casă. Transmisia se întrerupse după câteva cadre cu oameni alergând înnebuniţi pe străzi. La Sibiu, Muzeul Bruckenthal era acum sub posesia morţilor, care îl declaraseră ad-hoc drept cel mai bântuit loc din Europa. Transmisiile din celelalte oraşe afişau scene asemănătoare, cu morţi scăpaţi din infern, mişunând acum pe străzi, fără nici un scop.

            Gicu îşi ţinea privirea ţintuită în podea.

            -Acum chiar că am pus-o de mămăligă, bombăni Dan.

            -Ştii ceva, Dane? se răsti Gicu. N-au decât să trimită dracului zeii înapoi grecilor şi să ne lase pe noi în pace.

            Dan i-o tăie scurt:

            -Hai, mă, ştii bine că nu se poate. Grecii au ajuns la fundul sacului şi d-aia şi-au vândut până şi zeii. Statul nostru i-a cumpărat pentru că turismul nostru a fost tot timpul de cacao. Am fi putut scoate bani faini pe ei.

            -Da, asta a mers grozav. Pe Hades l-or expus în tot felul de muzee şi a lucrat în două-trei schimburi. Te miră că tipul e deprimat şi vine tot timpul vinerea seara să se facă mangă cu noi?

            -Auzi, ştii la ce mă gândeam acum? De ce dracu ăsta nu-şi foloseşte puterile alea de zeu pentru a le da peste nas birocraţilor de la stat şi a-şi lua tălpăşita?

            -N-am idee. Da’ putem să-l întrebăm data viitoare când îl vedem.  

            Vizibil epuizaţi de efortul intelectual cerut de discuţia aceasta, cei doi prieteni mai sorbiră două beri.

            Dan căută câteva minute prin cămară, apoi se întoarse zâmbind cu o sticlă de vişinată în mână.

            -Ce faci, mă? Aia era pentru ocazii speciale.

            -Fratele meu, mie mi se pare asta o ocazie extrem de specială. Tocmai am văzut doi morţi, infernul şi-a vărsat scursurile, ţara e în haos şi suntem terorişti. Jur că n-am crezut că o să prind sfârşitul lumii. Să bem deci în cinstea lui!

            Jumătate de sticlă mai târziu, ideile începură să prindă viaţă, ca albinele după ce le-a fost atacat stupul.

-Bine, gagiule, noi trebe să recuperăm jivina! Şi să salvăm lumea! Noi am stricat-o, apăi noi s-o dregem! strigă hotărât Dan.

            -Am o idee! tresări Gicu, de parcă s-ar fi aflat aproape de reinventarea becului.

            Se ridică şi se aşeză la calculator. Deschise browserul, bătu „google.com” apoi „Cerber wiki”.

            -Amice, esti genial. Ia zi, ce scrie? întrebă Dan, cu flacăra speranţei reaprinsă în suflet.

            -Auzi ce spune pagina de wikipedia. Cerberul a fost învins de două ori, o dată prin forţa fizică de către Hercule şi încă o dată de Orfeu prin muzica sa.

            -Oau, super. Când o să ai muşchii lui Kevin Sorbo sau magia lui Eric Clapton, să vii să mai pove. Ştii, am văzut o dată un documentar legat de wikipedia...

            -Să te duci în mă-ta, Dane! Eu măcar încerc să găsesc o rezolvare şi tu nu încetezi să debitezi prostii. Tu ai pierdut monstrul, tu să te descurci! E vina ta, descurcă-te singur!

            -Vina mea? Dar eu cu cine am jucat biliard? N-ai fost şi tu acolo? Nu noi doi am adus câinele aici şi l-am legat în pivniţă? Vina mea?

            -Da, vina ta! Tu l-ai lăsat să scape! Hades s-ar fi trezit din beție şi ar fi venit dracului după el, că doar n-are cine să-i păzească regatul.

            Gicu nu apucă să-şi termine bine propoziţia căci Dan trânti uşa. Se apucă să zdrăngăne la chitară în timp ce transmisiunile în direct se mutară la Cluj-Napoca, unde sufletele morţilor se căţărară pe statuia lui Avram Iancu în timp ce un alt grup masiv aştepta să intre în catedrală, pentru a săvărşi slujbe de iertare alături de un cor alcătuit pe câteva voci: păcătoase, foarte păcătoase şi unităţile de măsură în materie de păcate.

            „La naiba cu Dan!”, îşi spuse Gicu. „Oricum n-am nevoie de el şi îi urăsc şapca aia, sforăitul şi omleta cu legume pe care o face!”

            „La naiba cu Gicu!” , îşi spuse şi Dan, în timp ce încerca să treacă printre mulţimile de oameni panicaţi care strigau că a venit sfârşitul lumii şi că nu mai este scăpare. „Îi urăsc tricoul ăla care a ajuns gri de la straturile de jeg, îi urăsc replicile şi miştourile”. Se plimbă o vreme, încercând să găsească străzi cât mai libere, unde să zacă în linişte. Brusc, realiză cât de departe ajunsese, pe o stradă înfundată, şi hotărî să se întoarcă. Se trezi faţă în faţă cu Cerberul. Jivina îşi dezveli colţii, întâi de la capul din mijloc, apoi simultan de la celelalte două. Părul sur i se ridică pe gât, iar coada şi-o mută dintr-o parte în alta, cu răbdarea vânătorului care ştie că şi-a prins prada în capcană. Dan o luă la fugă cu toată puterea, consumându-şi energia pe care nu credea că o are, în timp ce lumea din jurul său se estompa treptat, iar în spate nu auzea decât alergatul Cerberului şi coada lui provocând daune la fiecare câţiva paşi. Alergă fără obiectiv, până simţi că puterile îl lasă. Dădu să se uite în spate să vadă cât de aproape e jivina, dar îşi pierdu echilibrul şi se lovi cu capul de un stâlp și căzu, învins de minunile arhitecturii moderne.

            Cerberul se aplecă asupra lui, iar lui Dan i se păru pentru o clipă că jivina nu e hotărâtă şi căpăţânile discută între ele care să-l muşte primul. Închise ochii şi aşteptă muşcătura, simţi părul câinelui atingându-i obrazul, respiraţia lui împuţită şi regretă că aceasta e ultima imagine pe care o ia cu el din viaţa de student. Tocmai când era deja împăcat cu soarta sa, aerul se încâlzi în jur şi deschise ochii nehotărât pentru a vedea că jivina stătea culcată, cu ochii înlăcrimaţi de parcă ar fi fost doar un maidanez pe cale de a fi eutanasiat. De aproape se auzea muzică, o chitară clasică acompaniată de o voce clară şi duioasă, cântând o piesă care-ţi rupea sufletul:

“Would you hold my hand

If I saw you in heaven?

Would you help me stand

If I saw you in heaven?”

            Dan îşi roti capul şi nu-i veni să creadă că interpretarea ieşea din gura lui Gicu, acelaşi Gicu care se scremuse să înveţe “Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele”, cânta acum un cover după Eric Clapton care ar fi făcut gelos pe oricine a ţinut vreodată o chitară în mână. Degetele i se mişcau pe corzi de parcă ar fi cântat la harpă, iar versurile îi ieşeau atât de natural de parcă ar fi făcut asta toată viaţa. Gicu se apropie de Cerber, îl mângaie pe unul dintre cele trei capete şi apoi îi aruncă două chiftele. Îi întinse mâna prietenului său:

            -Îmi pare rău că am zbierat la tine.

            -Mie îmi pare rău. Hai, că mai avem vişinata aia de terminat.

 

            În aceeaşi zi, spre înserat, în timp ce haosul domnea în continuare peste ţară, Gicu şi Dan se aflau în faţa blocului, făcând poştă vişinata, hrănind Cerberul cu bucaţi de chiftele şi cântând piese Clapton. Dan nu contenea cu laudele la adresa amicului său:

-Frate, ai fost extrem! Deci cum îţi mergeau degetele, oauauaouo tears in heaven… şi cum s-a potolit dihania… ahahah… a fost extrem, îţi zic, extreeeem.

Hades îşi făcu în sfârşit apariţia, sub formă umană, iar primul lucru: îşi mângâie câinele.

-A dracului jivina ta, zise Dan.

Zeul nu răspunse şi se mulţumi doar să mai dea pe gât o sticlă de apă plată, spre atenuarea mahmurelii.

-Sper că îl duci repede înapoi în Infern, că toată ţara a luat-o razna, am fost făcuţi terorişti, era cât p-aci să murim şi mai avem şi examenele în curând.

-Eh, v-aţi descurcat grozav, rosti Hades primele cuvinte. Câinele tinde să o mai ia razna dacă nu primeşte destulă atenţie.

Păși către câinele somnoros, îl pupă pe botul din mijloc și îi mângâie celelalte capete:

-Ce faci, sac de purici?

-Auzi, bă Hades, porni Dan într-o doară. Dacă tot eşti zeu, de ce nu rămâi în forma de zeu? Nu cred că ai mai avea probleme cu mahmureala. Şi unde pana mea ai fost până acuma?

-Adevăr grăieşte gura ta, prietene Dan, râse zeul. Dar unde ar mai fi distracţia dacă nu aş lua formă umană? Aş putea bea toată băutura din barul lui Ionuţ şi tot n-aş avea nimic. Şi unde am fost…

Îşi dădu jos ochelarii de soare:

-O ştiţi pe blonda aia înaltă cu balcoane mari care vine tot timpul vinerea la bar?

-Aha.

-La ea am fost, zâmbi Hades ca un adolescent mândru ca a fumat marijuana în spatele liceului. E studentă la Istorie, aşa că am petrecut o noapte de pomină discutând toate bârfele despre zeii Panteonului grecesc.

Cei doi începură să râdă, în timp ce jivina dădu din cap a dezaprobare.

-Şi mai zi-mi şi mie, reluă Dan setea de cunoaştere. De ce nu îţi bagi picioarele în el contract şi nu faci ce vrei? Statul român te munceşte ca pe un sclav, care-i rostul?

-Om, zeu, contractul e contract şi trebuie respectat. 

-Auzi, da’ cu Popescu cum rămâne?

-Hmm, ezită Hades. Nu l-am plăcut niciodată, nu cred că o sa-i simtă cineva lipsa.

Cerberul îl dezaprobă din nou pe stăpânul său.

            -Deci, băieţi, reluă vesel Hades. Vinerea viitoare, la barul lui Ionut, biliard? Revanşa.

            -Numa’ dacă îți aduci și blonda și jucăm doi pe doi. Și fă bine și ține câinele legat de acum încolo. Dacă mai vrei să jucăm pe pariu, îți pui chopperul la bătaie.