Cristian Drăgan

 

Bunica Ianei

(poem şugubăţ în proză)

 

Tocmai îmi explodase un bec în faţă. Simţeam mici bucăţi de sticlă prinse între porii închişi de damfurile respingătoare ale oraşului în dezgheţ. O lume a mâzgii şi a viermilor de zăpadă se înfăţişa în faţa ochilor. Trei milioane de suflete şi niciun pahar cu apă curată, o porcărie. Dar apă era, doar până la glezne. Nu atât cât să te ude, nu atât cât să te ţină uscat. Înălţimea ideală pentru a-ţi crea o stare de totală disperare. Ziua mea era deja futută. Găsisem în cele din urmă atât intrarea în bloc, cât şi pe căcatul ăla gras de la care trebuia să iau marfa. Noroc cu salariul Ianei, că altfel dracu’ mai găsea aşa ceva. Sărbătoare a incompetenţei în mijlocul unui ocean de secreţii infecţioase, asta era. Nici transformatoarele nu mai suportau. Pâlpâiau becurile şi televizoarele lăsate aprinse. Înainte să moară juisau pe fir un ultim puf, suficient de puternic încât să fută orice aparat electric. Câţiva fierbeau înţepătoare într-un ibric cu ceai de sunătoare.

 

Pe străzi mâzga îngheţată ţi se lipea imediat de talpă. Aveai noroc dacă reuşeai să te dezlipeşti la timp înainte ca vreun cretin să dea peste tine. Dacă nu s-ar fi ridicat temperatura atât de brusc! Sufletele femeilor în vârstă, acelea care nu muriseră încă, tresăreau la fiecare pas, pe covorul îngheţat de noroi, căci, desigur, vâscozitatea lui nu era de neglijat. De asemenea, erau câinii. Acum blana lor căpătase o tentă gălbuie, mai mult ca sigur din pricina faptului că încontinuu se rostogoleau pe jos, prin apă, prin mâzgă. Dar nu numai ei. Când mi-am scos paltonul observ că şi el era gălbui. Văd sub lupă că jegul şi mâzga se mişcau. Tocmai intrasem în casă, strig către Iana:

- Mai mult ca sigur e o formă de alge.

Ninsese zilele trecute, nu băgasem de seamă, că eram prea mort. Citisem o carte despre călătoriile în lumea de dincolo şi stăteam pe sofa. Puricii muriseră de frig, apartamentul nu era încălzit. Igrasia desena pe plafon o frescă impresionantă din ale cărui suculente poluţii nocturne sigur făceau parte şi misterioasele alge.

- Locuim într-o lume a apelor, suntem creaturi de apă şi nici măcar nu ştim asta. Unde pizda mă-tii eşti?

Pe fundal se auzeau ultimele veşti, televizorul lucea ca un spectru. Mi-l imaginam veghind asupra gândacilor din bucătărie. Aşez foliile de plastic pe măsuţa de pe hol şi îmi caut papucii. Găsesc doi, la întâmplare, unul mai ud ca altul. Vecinului sigur i se spărsese iarăşi vreo ţeavă, probabil l-a omorât soţie-sa şi apoi s-a înecat şi ea în propria-i urină. Urăsc atât de mult locul ăsta. Şi pe stradă, prin ceea ce a mai rămas din parc, poţi să crapi foarte uşor. Zăpada cu alge sau ce dracului o fi s-a cristalizat pe crengi şi acum o dată cu damful ăsta tropical care a înmuiat totul, te poţi trezi cu o bucată de gheată jegoasă fix în moalele capului. Ar fi bine să mori direct, decât să cazi în parc. În zăpada de pe jos circulă viermii aceia enervanţi. În fiecare iarnă ies, dar parcă iarna asta i-a adus special. Mai călcam pe ei, ai dracului, şi simţeam câte un crac sau fleoşc sub pantof. Mirosul este oribil. Un miros de ouă stricate procesate prin stomacul unui urs infectat cu malarie. Genul de miros cu caracter diuretic extrem de persistent. Organele lui fac ca mici punguţe cu metan care odată perforate îşi eliberează comoara prin univers.

- Save me Obi-Wan Kenobi, you’re my only hope!

 

Lumina în baie de asemenea pâlpâia, totul lucea, până şi jegul. Am slăbit la faţă. Anii de glorie ai oraşului m-au marcat pesemne în cel mai înfiorător mod posibil. Un păianjen era la priză, încerca să se sinucidă. Nu îl las. Prefer să-l strivesc între degetele de la picioare. Limacşi pe geamul mic, cum dracului au ajuns acolo? Odată cu apa şi mâzga au început ploile şi dezgheţul la munte. Râurile s-au umflat, asta e şi cauză pentru care oraşul e cu totul devastat de mai mult de două săptămâni. In God we trust. Caut un recipient de metal pentru a-mi face ceaiul nostru cel de toate zilele. A fost patru zile de când n-am mai gustat unul serios. Iau de pe jos o conservă goală. Tonul e un miros care persistă. Chiar şi după ce-i dai foc. Ce rost mai are? Îl umplu cu apă.

 

Aproape cad pe jos de îndată ce deschid uşa. Pe masă, cea cu un picior lipit chiar de mine, era un rahat de sicriu cu mort cu tot. Duhoarea era oribilă şi televizorul făcea parcă scena de nesuportat. Iana, plânsă toată, zăcea lângă aragaz.

- Ce pizda mă-tii e asta? Ai înnebunit?

Se uită la mine ca o cretină, încearcă să mă ia în braţe. Simt o picătura rece pe ceafă, lustra din bucătărie atârna de un fir electric, becul pâlpâia şi abajurul era plin cu apă. Mirosea a ton. Sigur scăpasem cutia.

- Ce pizda mă-tii e asta?

- Bunica, răcni ea ca disperată şi se încolăci împrejurul piciorului meu stâng. Plângea în hohote şi mucii îi şiroiau din năsuc. Purta o cămaşă de noapte jegoasă, dar pielea încă îi era albă. De ce pula mea se întâmplă numai pe dos, totul? Aveam chef de cu totul altceva şi nu de morţii mă-sii.

Tot gâfâia ceva neinteligibil. Inima încă îmi bătea rapid de la sperietură. Nici nu-mi aduc aminte dacă am ţipat sau nu. Oricum ar fi, pe ea nu vocea mea a trezit-o. Părea într-un fel de transă transcendentală. I-am zis să se calmeze, dar n-a vrut. I-am futut una peste chakra numărul şapte şi mi-a dat drumul la picior. Dau să deschid robinetul de acolo. Ştiam prea bine că ţevile erau sparte şi acum că mă gândesc mai bine, nici nu ştiu de ce erau sparte. Lovind cu pumnul masa plină ochi cu căcaturi încep a o întreba:

- Poţi, te rog, să-mi spui ce e cu mortu’ aici? Pe masă?

- E bu-ni-ca, mi-a răspuns plângând. Ai grijă că mişcă!

Arătă cu degetul către sicriu. Într-adevăr, piciorul reparat al mesei se deplasă puţin şi mare mi-a fost mirarea când am dat să mă uit la mort. Am văzut că pulsa. Carnea îi pulsa nebuneşte. Degetele subţiri dansau spasmodic. Pieptul nu i se mişca ritmic, ci mai degrabă se zvârcolea la o frecvenţă dubioasă. Gura i se umpluse cu de spumă de o consistenţa plumburie, dar ochii îi erau perfect închişi. Nările îi erau obturate de ceva, nu mi-am putut da seama exact ce. Mă întorc către Iana.

- Ai cumpărat tu vată?

 

Un poponar bătrân mi-a spus o dată că secretul de a nu lua nicio boală e să te înţepi tu primul. Trecuseră patru zile de când mă lăsasem şi toate vintrele parcă îmi luau foc. Apa fierbea în recipientul de metal cunoscut în anumite cercuri pentru proprietatea de a putea înmagazina în vid carnea peştelui denumit ton şi desigur secreţiile sale. Acele fierbeau. Iana zăcea încă lângă masă. Ideea de a o calma, deşi totalmente idioată, mi-o asum în totalitate. Am legat mortul cu scoci. Nu de alta, dar spasmele deveneau din ce în ce mai violente. Dacă se prăbuşea cu tot cu masă, existau toate şansele ca să-şi împrăştie sucurile interioare peste tot, prin bucătărie. Am încercat s-o liniştesc, dar, în adâncul sufletului, bănuiam că motivul acestor crize spasmodice postmortem trebuiau să-şi aibă rădăcina în acelaşi loc cu mâzga şi algele galbene care ne invadară viaţa.

- Crezi că o s-o putem duce la cimitir mâine?

- Primul enunţ coerent. Meriţi un premiu. Aşteaptă câteva minute.

Dizolv în lingură două pastile. Le încălzesc uşor cu bricheta din armată. Ce vremuri de căcat, domnule sergent. Mai bine că n-ai mai avut zile să le vezi. Ţi-ai fi borât maţele şi tu peste bucătăria asta. Trag în seringă pe cât se poate, rămâne pe margini, not my problem. Un tic-tac de vată, atât vreau. Nada. Mă aplec peste ea.

- Martie şi joi, vino peste noi...

- Te-ai tâmpit, nu?

- E un cântecel. Mi-l cânta bunica.

Şi cu asta începu din nou să urle şi să plângă. Îmi dădu chiar peste mână. Dacă o scăpam, mai mult ca sigur i-aş fi înfipt acul în faţă. Îi iau braţul şi văd. Trebuia să-mi fi dat seama de ce insista să poarte căcaturi cu mâneci lungi. Avea vena umflată şi înnegrită. Era dată dracului. O înţep cu sete, având grijă să nu ating abcesul. N-o mai înţepasem până atunci. Fiori de plăcere bolnavă. Corpul ei acceptă soluţia destul de uşor. Adormi ca o prinţesă. Prinţesa stafilococilor.

- Ce are bunica? Întrebă ea cu ochii închişi.

- Am o mică teorie.

- Îhî.

- Cred că e plină de vietăţi intergalactice. Invazia este iminentă.

Întrebările cretine îşi au răspunsuri pe măsură.

 

Bradul de Crăciun încă bâzâia enervant pe undeva prin colţul ochiului. Transpiram profund şi inima îmi bătea iregulat. Mă paşte un atac de cord într-una din zilele astea. Am întins-o pe canapeaua din sufragerie. Era frig în casă şi cald afară. Oricum n-aveam de gând să deschid geamurile şi să las damful ăla împuţit să intre. În unele legende cosmogonice asiatice se spune că lumea nu este altceva decât corpul unui, aproape ubicuu, gigant primordial. Deducem deci două explicaţii pentru starea actuală: 1) fie filosofii disperării au avut dreptate şi trăim în carcasa fără de viaţă a lui Dumnezeu; 2) fie suntem noi, cei mai jegoşi dintre jegoşi, care-şi duc veacul undeva în colonul gigantului. Când privesc pe geam, mi se întâmplă câteodată să întrezăresc sfincterul, ispăşirea.

 

Nu mai e nici o bucată de vată în toată casa asta nenorocită. Nu mai trag simplu că nu se dizolvă uniform. Şi, oricum, există standarde minimale, ce pizda mă-sii? Mă învârt ca dobitocul. Stomacul mă omoară. Un ulcer mic n-ar fi mare lucru. Mă întreb ce vor spune arheologii viitorului îndepărtat când vor descoperi ruinele rahatului ăstuia de oraş. Parcă văd deja feţele lor mirate când dezgroapă schelete rahitice, prin colţurile fostelor încăperi, cu dinţi lipsă şi ace hipodermice ieşindu-le din cur, pardon, coccis. Grămezi de câini sau pisici traşi la tavă sau rămăşiţele acelora surprinşi de doamna cu coasa în plin act sodomic. Mărturia existenţei acestui stadiu al dezumanizării colective nu va fi decât un dans macabru. Moştenirea noastră, cei din sfincterul divinităţii.

 

În bucătărie se aude o pocnitură. Mă tem şi temerile mele îmi sunt confirmate. Piciorul ăla pus prost cedase şi moarta era în mijlocul camerei. Scociurile n-au ţinut. Se zvârcolea ca o coropişniţă fără de cap. Dacă aş fi avut aparatul de filmat, mi-ar fi plăcut să imortalizez o asemenea oroare, pentru posteritate. Sicriul se rupsese. M-am aplecat şi am constat fără o oarecare mirare că o parte din teoria mea fusese confirmată. Capitonajul supura un lichid de un roşiatic aprins în care se vedeau cu ochiul liber înotând creaturi mici, ca nişte insecte sau peştişori. Îi ridic bluza în spate pentru a vedea mai bine rănile dorsale. Mai mult ca sigur a murit şi organismele au intrat în ea la fel cum viermii intră în zăpadă. Sau or fi fost în ea dinainte să moară? De fapt, nu mă miră aşa de mult. Acum o săptămână văzusem un câine făcut praf de o maşina. Avea ochii gălbui şi a vomitat sânge negru. Era plin de viermişori. Cred că asta ar putea fi o nouă formă de pedeapsă. Să te mănânce viermii de viu pare o soluţie echitabilă. Ar putea fi folosită în scopuri militare. Pentru păstrarea păcii. (Interogări sau exterminări dureroase.) Mortul se mişca iarăşi violent din picioare. De ce ar face aşa ceva? Tot n-am găsit vată. Atunci mi-am amintit de nările sale obturate. Mai mult ca sigur Iana s-a speriat de supuraţii şi a îndesat toată vata din casă acolo. O întorc cu piciorul. Se aud câteva trosnituri. Mi-e prea lene să-mi caut mănuşile, de fapt nici nu aş şti pe unde ar fi. Gura era încă neagră. Nasul era umflat, aproape că exploda. Îmi îndes încet degetul arătător în nara ei stângă şi scot, nu fără oarecare dificultate, un gogoloi gălbui şi cald. Acela a fost momentul în care stomacul meu a spus stop. Noroc că n-am prea avut ce borî. Zilele alea nu prea mâncasem mai nimic.

 

Azvârl şomoltocul de vată galbenă în chiuvetă şi părăsesc o clipă încăperea. Am cunoscut un om a cărui fetiş era voma. Un şau pe cât de scârbos, pe atât de cultivat. Terminase două facultăţi şi avea de gând să mai facă una. Mă rog, asta înainte să-l salte pentru deţinere. Culmea, omu’ nu trăgea. Deloc. Le avea pe ale lui. Am cumpărat o vreme de la el, până într-o zi când eram la el şi mi-a dat nu ştiu ce rahat să încerc şi mă pomenesc debordând peste tot. Şi în timp ce eu eram cu maţele pe afară ăsta era în culmea fericirii. Se rostogolea prin vomă mai rău ca acei câini comunitari prin mâzga oraşului. Iana dormea liniştită. I-am scos din poşetă penseta şi m-am îndreptat din nou spre chiuvetă. Încep să pensez ghemotocul ăla de vată. Credeam că o să-mi vină boala, dar până la urmă scot un mic mănuchi alb. Suficient. Perfect. Ard restul de pastilă jumătate în zeamă de la compot. Deşi e contraindicat, nu găsesc altceva mai curat la îndemână.

 

Mortul continua să se mişte. Părea că vroia să se târască spre ieşire. Pe nara descoperită îi ţâşnea sânge în toate direcţiile. N-am văzut o scenă mai deplorabilă. A dat cu capul de calorifer şi mi s-a părut că începe să strige. Din fericire sunetul venea din altă parte sau cel puţin asta am vrut să cred. Trag soluţia prin vată şi observ că mergea mai greu ca de obicei. Sunt capabil să ignor durerea, dar nu pe perioade atât de mari. Îmi venea să lovesc un bou în coaie. Ha, boul n-are coaie, ci taurul. M-am săturat de tot. Igrasia şi hainele îmbibate din şifonier. Stările constante de vomă. Aerul. Apa. Secreţiile nazale purulente. Îmi imaginez magistraţii ştergându-se la cur cu corpusurile legislative care reglementează exact o astfel de situaţie. Poliţiştii folosind protestatarii ca ţinte într-un fel de Counter strike cu o grafică mai bună. Oameni obişnuiţi, ca mine şi ca Iana, aruncând cadavrul, infestat de forţe biologice necunoscute, a bunicii ei dragi de la balcon, peste trecători neştiutori. Toţi cu vise şi aspiraţii înecate de mâzgă topită şi făcuţi poştă laolaltă de serafimi, heruvimi şi toată corola celestă. Mă înţep uşor, slăbesc strânsoarea şi apăs la fel de încet. Simt cum gunoiul se urcă, îşi croieşte drum înţepând peretele venei. Extracte sintetizate artificial din tulpinile plantelor încă neexistente, răsună valea de emoţie şi capilarele îmi mulţumesc, una câte una. Până ajunge arsura călduţă în inimă se va fi absorbit complet. Starea de căcat. Sunt precis şi sigur în afirmaţii şi ceea ce spun, după cum majoritatea cunoaşte mult prea bine, deja este mult prea târziu să ne lăsăm perturbaţi de sens şi semnificaţie. Arheologii viitorului, ei înşişi invadatori intergalactici, vor avea cu ce să-şi umple serile răcoroase de vară. Dar nu le va fi uşor. (Îi salut, pe această cale. Îi salut şi îi bag în mă-sa!)