Cristu Georgi

Cum se naște un criminal

 

Călca apăsat pe dalele de beton, cândva așezate orizontal, ale trotuarului îngust și nemăturat. Plopii de pe margine crescuseră până ceva mai sus de etajul patru. Nu mai exista nicio frunză, rădăcinile ieșite din pământ răscoliseră în jurul lor pătratele de beton peste care putea trece cu bicicleta când nu era încă la școală. Cât de repede trecuseră atâția ani! Acum era obosit, nu dormise prea bine noaptea trecută, iar ziua asta de muncă îi storsese parcă toate puterile. Auzi tonul ei de apel și răspunse scurt:

- Bună!

- Salut, e vineri, ce facem în seara asta? întrebă o voce veselă.

- Nu ieșim, am puțină treabă, trec pe la tine când mă eliberez. Închise telefonul. Dorea să fie singur, nu voia pe nimeni să-i șteargă întrebările din gând cu nicio mângâiere.

Era o după amiază de toamnă târzie în care ninsoarea și-ar fi putut începe jocul pe neașteptate, luându-i pe toți prin surprindere. Răspunse sec, fără să ridice privirea, la vreo trei saluturi, ieșise deja din cartier și intrase pe șoseaua de centură. Nu-l mai salutau mulți, devenise mai izolat și retras în ultimul timp și-apoi nici nu mai existau amici ce l-ar fi putut ajuta cu ceva bani împrumut. Cu toții îi știau povestea și-l evitau acum. Nici el n-ar fi mers cu ei la un suc sau la vreo distracție. Avea 20 de ani și atât. Nu fusese niciodată stăpân pe viața lui, nu făcuse nimic bun, nu dăruise nimic deosebit nimănui, nu avea niciun un rost, niciun țel.

Era nemâncat de ieri seară, dar nici nu avea poftă de ceva anume. Mai avea în buzunarul stâng al gecii o cutie cu bere neagră. I-ar fi ținut de foame până dimineață. Ceva bani câștigase și azi, dar nu dorea să intre în ei deocamdată. Lucrase de dimineață la un depozit de băuturi și primise berea și banii de acolo. Câte vise s-au putut spulbera așa ca o pocnitură din degete! Oare când zâmbise ultima oară? Dar cui îi păsa?

Radu se înscrisese la un liceu de turism cu gândul să vadă lumea, îl absolvise acum doi ani, dar la BAC nu s-a mai dus, a stat acasă singur cu soră-sa, Adnana, mai mică cu doi ani. Avea febră mare, nu știa ce să-i facă, până la urmă a suit-o într-un taxi și iute la urgențe. Doctorul i-a zis că nu-i foarte grav, dar el s-a speriat rău de tot. A luat rețeta și i-a dat ultimii bani doctorului. „Nu trebuia, nu era cazul!”, i-a zis acesta, i-a luat și a ieșit din cabinet. Nu era cazul de internare. Acasă nu mai avea alți bani. Tot cu taxi-ul a dus-o pe Adnana înapoi acasă, era prea frig afară. A plătit cursa cu bani împrumutați de la vecina de sus și a plecat să caute de muncă. După trei zile a reușit să cumpere medicamentele - gratuite nu mai erau decât de luna următoare -, dar se făcuse bine copila între timp. Când l-a sunat maică-sa din Spania nu i-a mai zis de școală, de boală, de nimic, și așa se jelea că n-a găsit încă de muncă. A mințit-o că-i totul bine și nu au nevoie de nimic. Acum îi sună rar, cam la trei luni, când le trimite ceva bani din care achită datorii mai vechi și le mai rămân de două pizza și, uneori, un pachet de țigări. Le mai dă pe datorie la chioșcul de lângă bloc, dar nu mai mult de o sută de lei pe lună. Asta-i regulă pentru toată lumea.

La ce i-ar fi putut folosi meseria de ghid turistic, de exemplu, acum în vreme de criză? Este clar, avea minte de copil când s-a înscris la liceu.

Auzise despre vreo doi băieți din oraș, e drept, ceva mai mari ca el, care plecaseră la școli înalte din străinătate, diplome valoroase, doctorate... Ei, și ce? Au venit ca niște proști înapoi în țară - de parcă nu știau de unde au plecat - și numai bine că nu i-a angajat nimeni. Au căutat în stânga, în dreapta - nica! Unu' s-a apucat de băutură pe banii bătrânilor. Al doilea, după ce l-a părăsit logodnica, se auzise că s-a spânzurat.

De bine de rău, el mai găsea de muncă, nu avea pretenții mari și nu refuza pe nimeni. Nici nu avea de ales, trebuiau să mănânce - Adnana și el. Poate s-o mărita după ce termină școala sau poate o cheamă maică-sa la ea. Dacă rămâne singur nu moare el de foame și ar putea să strângă niscaiva bani să plece în Italia. Are la cine să meargă! Un bun prieten, Marius, i-a promis, când a venit în vară, acasă, că-l ajută. Se cunosc de copii, de la grădiniță! Din când în când îl mai sună pe mobil și-i mai spune ce și cum. Mai uită de viața de aici și-l face să viseze frumos după aia. Marius zice că o duce bine și că lucrează la un net. Dacă ar mai fi trăit taică-su, alta ar fi fost viața lor acum. Dar așa, parcă-s blestemați. Off, l-au găsit înjunghiat într-un gang, dimineața, ăștia de la salubritate. Era prea târziu când a ajuns salvarea. Ei au aflat când au venit de la scoală, le-a zis o vecină că maică-sa a fost chemată la morgă.

Poliția nu s-a priceput să facă dreptate. A început el o anchetă pe cont propriu, a aflat că se certase la crâșmă, la Doru, cu unu' Jan - un „pește” nenorocit! de-a vrut-o, în tinerețe, pe mă-sa de nevastă chiar dacă ea nu mai recunoaște acuma. Lui i-a povestit toată tărășenia, buna - când trăia -, femeie bătrână cu frică de Dumnezeu, nu mințea niciodată. Jan se jurase că-i va distruge familia indiferent de urmări. Le-a zis și el polițiștilor tot ce aflase, dar nu l-au luat în seamă. Ziceau că ei au un cerc de suspecți - ori de câte ori mai mergea să afle despre stadiul anchetei. A scris și în ziarul local, dar degeaba. Atunci s-a jurat că o să-și răzbune părintele și că n-o să doarmă liniștit până nu află și pedepsește criminalul. Simțea că e mâna lu' Jan, îl visa și noaptea; se tot gândea cum să-l afle și să-l determine să mărturisească. Unii spuneau că Jan a plecat în Franța.

Dar dacă nu este el criminalul?... Ce s-ar întâmpla dacă toți ne-am face singuri dreptate! se gândi și își îmbrăcă geaca. Se însera devreme și era destul de răcoare.  

Mai avea de mers destul până aproape de groapa de gunoi a orașului, acolo trebuia să ajungă. Îi spusese unu', azi la depozit, că a văzut-o pe Adnana pe centură cu încă una, Vera. Stăteau la agățat. A vrut să-l pocnească, dar a fugit și nu s-a mai întors la treabă. Chestia asta l-a cam pus pe gânduri și găsi câteva răspunsuri plauzibile la niște întrebări pe care nu avusese curajul să i le pună, legate de telefonul ei mobil, de câteva țoale faine și trusa de machiaj. El credea că sunt împrumutate de la fetele din clasă. Nu era prima dată când ar fi făcut așa ceva. De școală nu o întrebase, că era ultimul an și nimeni nu mai frecventa orele. Umblau prin parcuri, cafenele ori mergeau la filme. Așa era și pe vremea lui. Cine avea chef să învețe se pregătea în particular, asta dacă aveau bani ăi bătrâni. Majoritatea cheltuia banii pe telefoane, țigări, iarbă și băutură. Unii, la treizeci de ani, măcinați de alcool, datorii, frustrări sunt terminați, iar alții dau colțu' din cauza unei supradoze sau chiar de foame. Așa cum s-a întâmplat cu Iosif, unu' de se privatizase și avea un bar cât un garaj între blocuri lângă pod.    

Ajunse în cele din urmă în parcarea pentru tiruri de la intrarea în oraș. Era noapte de-a binelea, se auzea muzică de la fast food-ul deschis non stop. Lângă singura bancă, o tipă vopsită în negru pe ochi și păr cu un hanorac gri, mesteca într-una gumă și umbla cocoțată pe tocuri de 10 centimetri, convinsă fiind că toți tiriștii se uită după fundul ei diform. O recunoscu pe Vera. Învățase vreo doi ani și la liceul lui.

- Salut, Vera, cu ce te mai ocupi? o întrebă absent.

- Bună, Radu, lucrez aici la fast food și tocmai am ieșit din tură. Aștept un prieten să mă ducă acasă cu mașina. Mâine lucrez în schimbul de noapte și vreau să ajung mai repede în pat. Tu ce mai faci?

- Lucrez pe unde găsesc, acum o caut pe Adnana, mi-a zis cineva că o pot găsi aici.

- Sigur că da, suntem colege de muncă, dar în schimburi diferite. Este chelneriță aici, tu nu știai?

- Nu, nu prea ne-am văzut în ultima vreme...

- O chem eu imediat, ai puțină răbdare! spuse tânăra și intră în fast food.

De afară se vedea foarte bine interiorul luminat de becurile vitrinelor și neoanele reclamelor de băuturi răcoritoare. Vera se apropie de Adnana și-i spuse ceva discret la ureche. Aceasta se uită un pic speriată înspre afară, dar cu siguranță nu văzu nimic. Lăsă tava pe tejghea și ieși în parcare.

- Salut sorella, sunt în trecere, mi-a zis cineva că te găsesc aici și m-am gândit să te văd.

- Bună, Radu, n-am prea avut timp să discutăm, dar m-am angajat aici, am nevoie de bani, și-apoi m-am săturat să tot cer de la tine.

S-au așezat pe bancă, Radu i-a pus geaca lui pe umeri, a deschis cutia cu bere și i-a întins-o. Fata a sorbit de două ori și apoi și-a aprins o țigară, i-a oferit și fratelui una și au rămas așa câteva zeci de secunde cu privirea spre cer. Într-un final, Radu a întrebat-o:

- Te descurci? presupun că nu ai carte de muncă.

Fata a ezitat să dea răspunsul imediat, rămăsese cu privirea îndreptată spre cer ca și când ar fi căutat ceva anume. Părea calmă și relaxată, dar modul în care expira fumul de țigară trăda starea de stres. Era clar că minte, dându-i un răspuns evaziv sau omițând o parte din adevăr.

- Sunt în probe încă, lucrez de cinci zile. Peste mai mult de o săptămână primesc și prima leafă.

- Cum de ai găsit jobul ăsta?

- O colegă din liceu mi-a făcut cunoștință cu Vera, ne mai întâlneam prin oraș. Știa că nu mă descurc cu banii și când s-a eliberat locul acesta mi-a zis să încerc. Patronului i-a plăcut de mine, mi-a spus să rămân și cam atât.

- Îți place ceea ce faci?

- Crezi că mai contează asta? Mi se pare important că pot avea două mese calde pe tură. Poate ajungem la zi cu plata întreținerii. Ce zici?

- Ce să zic, poate că ai dreptate. Cine te mai angajează în ziua de azi? Ar fi bine, cred, să nu abandonezi școala și poate iei și BAC-ul. Tu ce spui?

- N-ar fi rău, dar mai este ceva timp până atunci. Hai, mergi acasă și vezi că-am strâns niște rufe pentru spălat. Bagă-le tu în mașină și le întind eu când ajung. Bine? Vezi, nu pune tot detergentul că nu mai avem altul... Nu accept refuzuri, mâine sunt schimbul trei și am timp să le calc, să nu uiți!

- Bine, am plecat! spuse Radu și se ridică în picioare ca la comandă. Adnana zâmbi.

A mai tras un fum și aruncă chiștocul într-un grătar de canalizare, îmbrăcă geaca și plecă spre stația de tramvai cu mâinile în buzunare. Acum realiza că Adnana crescuse, se maturizase, era frumoasă și harnică. Din nou se auzi tonul ei de apel. Răspunse.

- Răducu, se face dimi, mai vii?

- Of, iubi, am de pus rufe la spălat, abia am plecat de la Adnana, de la serviciu. Am avut ceva de discutat cu ea. Vrei să lăsăm pe mâine?

- Adnana lucrează, de când? întrebă mirată vocea din telefon.

- De cinci zile, cu 15 minute mai devreme am aflat și eu. La un fast food de pe centură, la capătul tramvaiului 22, o lămuri Radu.

- Aha, la fast food-ul lui Jan, n-a găsit și ea în altă parte, mai aproape de casă, ce Dumnezeu!

- Dar tu de unde-l știi pe patron? întrebă mirat bărbatul.

- Păi știe tot cartierul chestia asta, acolo locuia bunică-mea și cunosc zona...

- Bine, puiule, dar să nu te superi dacă ne vedem abia mâine!

- Ba mă supăr, nu cred că vei reuși să mă împaci! Somn ușor! și râse din nou.

- Ok bosumflici, pe mâine, paa!

Un gând teribil îi săgetă mintea: dacă ceea ce auzise la muncă azi sau ce-i povestise buna despre Jan erau adevăruri? Se cutremură și simți un fior pe șira spinării.

Traversă o piață aproape pustie la ora aceea, cumpără - de la singurul butic deschis - un cuțit de bucătărie, apoi prin curtea unei scoli scurtă drumul spre stația de tramvai. Peste o jumătate de oră era în casă. Puse rufele la spălat, întinse puțină margarină pe o felie de pâine cu noul cuțit, o înfulecă și se culcă. Era prea obosit și nu reușea să adoarmă. Se auzea prin pereții subțiri ai apartamentului filmul pe care-l priveau vecinii de alături. După ce a auzit că a ajuns și Adnana acasă a reușit să adoarmă.

Dimineață s-a trezit la fel de obosit precum se culcase. A pus toți banii pe care-i mai avea și lănțișorul de aur de la taică-su într-o scrumieră de sticlă, a învelit cuțitul în geacă și a plecat ca o mâță să nu o trezească pe soră-sa. Pe drum a ascuns cuțitul într-un boschet. Ajuns la depozit, s-a luat cu munca până la pauza de masă, când și-a luat doi covrigi și cutia de bere dată de patron. Nu-i era deloc foame, dar până la urmă, îndemnat de băieți, au mers covrigii cu berea. Nu-și luase pachet în dimineața aceea, se săturase de margarină.

- Auzi, Victore, tu, care le știi pe toate și ceva în plus, ai auzit de unu' Jan Francezu?

- Jan a fost „pește” în Franța, copile, dar a venit în țară de frică. A intrat peste teritoriile chinezilor și ăia nu știu de glumă. A câștigat bani adevărați acolo, și-a luat mașină, casă, are și fast food-ul de la intrare pe centură, plus fetițele.

După muncă luă cuțitul, îl băgă pe mâneca gecii și merse glonț la barul lui Iosif, de care se ocupa acum nea Titi, cel mai simpatic barman din câți știa el. Achită datoria mai veche și comandă o vodcă mică și un pachet de țigări. Până să se înnopteze mai comandă un rând, achită și ieși la aer. Mai fumă o țigară și apoi o luă înapoi printre blocuri spre fast food-ul lui Jan.

Pășea încet printre mașinile parcate, prin spatele construcției, uitându-se prin geamul din spate al bucătăriei. Nu o vedea pe Adnana. Deodată o auzi râzând de undeva de sus. Se întoarse și-i desluși silueta prin draperia semitransparentă de la apartamentul situat la etajul unu al blocului care era lipit în lateral de fast food. Da, ea era!

Imediat în parcare apăru un BMW negru cu număr de Bulgaria, din care coborî „faimosul” Jan. Era singur. Radu i-a ieșit în față și i-a strigat plin de ură:

- Nenorocitule, ai distrus o familie, nu ai teamă de nimic?

- Mucosule, tai-o acasă, am treabă și dacă te mai prind pe aici vei regreta toată viața că m-ai cunoscut.

- Animalule, ce-ai avut cu tata?

- Taică-tu, un venetic idiot, a crezut că nu va plăti niciodată, dar nu ai nicio dovadă, puștan fraier ce ești.

- Dar cu Adnana ce-ai mai avut?

- Fătuca asta mi-e datoare vreo doi ani de aici încolo, auzi, zi-i și mă-tii, și-acum – acasă, că mă superi și-ți fac curu’ strecurătoare, zise Jan, ducând mâna dreaptă spre piept.

Radu nu a mai stat o clipă pe gânduri și a scos cuțitul de pe mâneca gecii. Jan făcu un pas înapoi, în timp ce Radu i-a înfipt rapid cuțitul în burta imensă și apoi în piept. Cu gura deschisă și sângerând abundent, se lăsă în genunchi. Nu mai apucă să-și scoată pistolul din toc și căzu cu fața în pietrișul împrăștiat pe jos. Radu scuipă cu dispreț, șterse cuțitul de tricoul lui Jan și-l împinse pe sub prelata unui tir din parcare. Cu puțin efort îl răsuci cu fața în sus și îi scoase pistolul și-l aruncă în afara parcării. Deschise portiera BMW-ului și din torpedou scoase un teanc de bancnote de 100 de euro. O fracțiune de secundă își zări privirea în oglinda retrovizoare. Nu își cunoscuse niciodată acea față. Ieși din mașină fără să facă zgomot și deschise ușa din spatele fast food-ului, pe unde avea acces personalul de la bucătărie. Roti privirea și recunoscu într-un cuier poșeta Adnanei. O deschise, băgă banii în ea și se făcu nevăzut. Își scutură palmele de praf și porni în direcția gropii de gunoi, pierzându-se în noaptea grea.

A umblat așa până a obosit, era deja pe pod. A trecut în afara balustradei și privea în gol. I se făcuse frig. Nici noapte și nici zi, o ceață lăptoasă plutea peste apa râului. Liniște. Parcă auzi vocea tatălui cum îl striga să vină la masă duminica. Cât de frumos mirosea plăcinta cu brânză și stafide făcută de el! Totul i se părea foarte real, simțea acum gustul inconfundabil al plăcintei. Din nou liniște. Dacă regreta ceva, era că nu văzuse nicio țară străină. Nu știa dacă mai este în lumea asta ori privește totul de undeva de sus, din nori. Simți balustrada rece și pentru o clipă realiză că există. Trase cu putere aer în piept și mâinile lui puternice eliberară țeava balustradei.

A doua zi tot orașul discuta despre moartea lui Jan Francezu. A scris și la ziar. Poliția avea un cerc de suspecți. Adnana plângea, știind că nu o să-l mai vadă niciodată pe Radu. Nu a mai dat BAC-ul, la ce-i folosea? A plecat într-o croazieră, visul ei secret, pentru a găsi ceea ce dă sens vieții.