Paul D. Adrian
Hicks era o persoană dependentă de medicamente. Fără ele devenea atat de agitat, încît fiecare ţesut care îl compunea se distrugea. Nu conta ce lua, ştia doar că în fiecare dimineaţă trebuia să îşi înceapă ziua cu un pumn de pastile pentru a se linişti. Avea cinci sute de ani şi era creat artificial de Primul Patron, un robot uriaş, care plutea pe orbita Licornoului – o planetă gigantică, unde erau duşi toţi anormalii universului – şi care decidea cine pleacă de pe astrul închisoare şi cine rămîne în propria-i nebunie. La fiecare patru sute de ani Patronul era înlocuit de un altul, îmbunătăţit si reactualizat, pentru eficienţă sporită. Acum era perioada celui de al doilea Patron.
Hicks îl privea ţintă pe Adam. Ştia că omul din faţă era, în mintea lui, un criminal cu sînge rece. Persoana aceea extraordinar de calmă, însă foarte vorbăreaţă, extrem de inteligentă şi cu o obsesie pentru bunul simţ. Adam era de treizeci de ani. Avea pielea albă, buzele şi ochii incredibil de negri şi nu avea nici un fir de păr. Era adus de pe o planetă îndepărtată şi era singurul de felul său, lucru care îl intriga pe Hicks. Toţi ceilalţi pacienţi pe care îi avea şi îi întîlnise deja erau asemeni lui. Oameni, dacă puteau fi numiţi astfel. Oameni obisnuiţi şi nebuni. Patronul îi spunea Adam pentru unicitatea lui. Adam era diferit.
- Să înţeleg că astăzi ne vom privi doar… se aruncă în vorbă Adam, politicos ca de obicei. Este în regulă, îmi place să îmi fac ordine în gînduri şi în plus dumneavoastră aveţi nevoie de timp pentru a vă linişti, avînd în vedere că v-aţi luat medicaţia de dimineaţă.
Interlocutorul său schiţă un zîmbet.
- Încearcă să taci cîteva minute, poate te mai linisteşti chiar tu.
- Consider că sunt destul de linistit, domnule Hicks. Ba chiar enervant de calm, dacă îmi permiteţi remarca răutăcioasă la adresa mea.
- De cîte zile suntem împreună, că iar am uitat…
- Zece ani şi patru zile. Medicamentele vă fac amnezic…
- Hai, lasă reţeta, domnu’ doctor, îl intrerupse vizibil iritat Hicks. Mai bine spune dacă ţi-ai pregătit povestea de astăzi, că mai am şi alţi pacienţi la rînd!
- Desigur… Mereu m-am întrebat de unde vin gîndurile marilor artişti. Cine le inserează în creierele lor atît de limitate sclipirile geniale. Poate stă un Dumnezeu-copil, îmbrăcat în nişte pijamale foarte colorate, cu părul ciufulit şi le insuflă cu un pai invizibil cele mai nebuneşti idei. Sau poate un Dumnezeu-bătrîn, incredibil de înţelept, bărbierit perfect şi cu un costum croit din praf de stele, care se inspiră din peisajele şi fiinţele care alcătuiesc Paradisul şi primele gînduri care iau formă în mintea Lui divină, le şopteşte cu multă răbdare la urechile lor.
Hicks îşi luase, între timp, un fel de acadea din buzunarul sacoului alb, pătat în diferite nuanţe, pe care o desfăcuse încet, în aşa fel încît Adam putea să îşi continue pledoaria în tihnă, după care îl întrerupe agitat:
- Ştii bine că sunt ateu! De cîte ori trebuie să îţi spun că nu cred în Dumnezeii tăi penibili! Mereu spui cele mai plictisitoare discursuri dintre toţi cretinii care vin să mă implore să le dau drumul, pe motiv că sunt normali!
- Îmi cer scuze dacă v-am ofensat, domnule Hicks. Trebuie totuşi să vă spun că normalitatea, din punctul meu de vedere, este un lucru foarte uşor de confundat, cel puţin prin prisma dumneavoastră.
- Încerci să mă faci incompetent faţă de propria mea meserie?
- Nicidecum… Încerc doar să vă spun că poate ar trebui să fiţi puţin mai relaxat… să judecaţi mai bine omul din faţa dumneavoastră, ca mai apoi să decideţi dacă s-a vindecat sau nu!
Slujba lui Hicks era simplă. El era cel desemnat de Patron pentru a decide cine este normal şi cine nu, pe parcursul unor şedinţe de cîţiva ani. La final, în cazul în care persoana în cauză era aprobată de el, aceasta era trimisă la acelaşi Patron pentru a-i găsi un scop în viaţă.
- Deci nu încerci să mă verifici, ci mai rău… Îmi dai sfaturi cu privire la metodele de detectare a normalităţii!
- Repet, domnule Hicks, îmi cer scuze în cazul în care v-am ofensat sau am trecut peste autoritatea dumneavoastră în acest domeniu atît de dificil…
- Ei bine, poate că dacă nu aveam acadeaua aceasta atît de gustoasă nu te credeam şi îi chemam pe Recuperatori să te ducă la Reeducare. Însă în condiţiile actuale, te iert!
Deşi avea un sentiment de nelinişte faţă de cuvintele pe care tocmai i le adresase lui Adam, Hicks se simţi, într-un fel greu de explicat, uşurat. Nu îi plăcea sa îşi trimită pacienţii la Reeducare. Nu i se părea uman ceea ce le făceau Recuperatorii acolo. Prefera mai mult metoda vechiului Patron cu privire la cei care treceau peste cuvîntul lui şi anume lobotomia. În urma acestei operaţiuni, interzisă în secolul trecut şi redescoperită în perioada Primului Patron, subiectul rămînea în stare latentă şi nu mai deranja pe nimeni cu ideile lui. Totuşi, actualul robot conducător al planetei decise să elimine acea variantă pentru simplul motiv al lipsei de spaţiu, deoarece subiectul lobotomizat trebuia ţinut într-o celulă pînă la moarte.
- Mulţumesc mult… apreciez sincer fapta dumneavoastră, domnule Hicks.
- Hai sa nu devenim sentimentali, bine? Termină-ţi povestea, însă fără să îţi mai menţionezi Dumnezeii şi apoi pleacă dracului înapoi în celulă!
Adam rămase puţin pe gînduri.
- Dacă nu credeţi în Dumnezeu, în opusul lui credeţi? îl întrebă intrigat pe Hicks.
- La ce te referi?
- În Diavol… credeţi?
- Nu ţi se pare logic că dacă sunt ateu nu cred în nimic impalpabil?
- Ba da. Însă l-aţi menţionat pe Diavol cînd aţi precizat că voi pleca înapoi în celula mea, domnule Hicks!
- Era o forma de a te face să inţelegi că mă enervezi la culme! După ce termini, pleacă-n pizda mă-tii înapoi în celulă! Este mai bine acum?
- Deşi este un mod mult mai urît şi mai brutal de a-mi atrage atenţia, este totuşi mai corect…
- În acest caz, hai termină-ţi povestea aia odată, Adam!
- În regulă… După ce primesc de cine ştie unde ideile pentru viitoarele opere de artă, artiştii le pun în practică ca şi cum ar fi ale lor. Însă ele nu le aparţin, ele sunt ale unei “alte entităţi”, a Patronului, să zicem, dacă vă convine mai mult, domnule Hicks. Aşa că, în concluzie, ei sunt doar nişte hoţi de idei, nişte false genii ale epocilor prin care a trecut umanitatea. Şi, cu toate acestea, tot ei au rămas în conştiinţa colectivă ca niste stîlpi ai înţelepciunii universale, a valorilor eterne, după care s-a ghidat fiinţa umană din orice colţ al universului. Părerea mea este că nu merită să fie mentionaţi atît! Sunt doar nişte simpli interlocutori, nişte avataruri ale ideilor altcuiva! Degeaba sunt atît de veneraţi dacă tot ceea ce au creat în timpul vieţii de aici nu este altceva decît opera unui artist din umbră. Am terminat.
Hicks gîndi cu atenţie răspunsul pe care urma să îl dea.
- Nu este aşa cum crezi tu, Adam! Dacă te-ai fi gîndit într-adevăr serios la această idee, ai fi descoperit că aceste “false genii” sunt, de fapt, alese de artistul din umbră. Iar dacă acest artist îi alege cu un scop, acest lucru îi face inevitabil pe ei mai deosebiţi decît ceilalţi. Aşa că dacă adevăratul creator îi alege şi le insuflă ideile fără a avea nimic împotrivă, ei le pun în practică de parcă mintea lor le-ar fi scornit! Mă dezamageşti, Adam! Am crezut că poate eşti pe drumul cel bun, însă în acest moment eşti departe de normalitate!
- Tot nu cred că ceea ce spuneţi dumneavoastră este corect…
- Bineînţeles că este! Patronul m-a ales pe mine pentru acest post deoarece sunt cel mai potrivit, atît în înţelepciune, cît şi în ideile inovatoare! Acum, vreau să te întorci la celula ta şi să reflectezi asupra cuvintelor pe care ţi le-am spus… poate că pe cînd te voi rechema aici vei putea să îmi ţii o pledoarie la care să nu am cuvinte şi aşa să te trimit spre o viaţă normală! Ai priceput?
Adam rămase puţin pe gînduri. Realiza că nu există nimic la care Hicks să nu găsească un răspuns cît de infantil. Ştia că normalitatea era ceva relativ pentru el şi că oricine trecea prin biroul lui mizer era judecat prin prisma propriei lui persoane. Poate de aceea Patronul l-a ales… Poate că nu dorea sa găsească normali… Poate că totul era doar o glumă macabră, spre amuzamentul Lui… Sau poate că singurul mod de a fi eliberat din acest spital planetar era însăşi Reeducarea! Nu… Adam elimină imediat acest gînd paranoic.
- Ai priceput? repetă Hicks amuzat.
- Desigur!
- În regulă, ne vedem peste doi ani şi zece zile, nu mai mult…
- Cu cea mai mare plăcere! Să nu uitaţi să vă luaţi pastilele, domnule Hicks.
Fără a aştepta un raspuns din partea “doctorului”, Adam se ridică şi se îndreptă spre uşă, o deschise cu multa grijă şi se aventură în holul întunecat şi gol spre celula lui solitară.
Hicks îşi notă ceva pe peretele stîng al biroului său, de după perdeaua care îl acoperea, se aşeză înapoi în scaunul tare, din fier lustruit, şi le transmise telepatic următorilor pacienţi să intre. Erau doi fraţi.
Cînd se deschise uşa, Hicks încremeni. În faţa lui se afla un bătrîn aranjat, într-un costum impecabil şi un copil cu părul ciufulit, îmbrăcat în pijamale colorate.