Olga Guțan

 

Inițierea

 

“E un refugiu foarte bun, atunci când în jurul tău sunt oameni care se rup şi ei, tu eşti singură în mulţime şi ai doar ceea ce e în interiorul creierului. Dacă ar fi fost altă companie sau alt anturaj, ar fi fost probabil alte efecte. Astea se numesc efecte statice, apropo.”

Şi uite-aşa se încep toate, cu apartamente. Frumoasă priveliştea de la balconul ăla. Etajul nouă, în jur case cu nouă etaje… un fel de luminiţe de Crăciun, doar că de primăvară.

E cam greu să te trezeşti dimineaţa, să-ţi dai seama că noaptea trecută ai spus DOAR adevărul, inclusiv şi că ai spus cuiva in faţă că nu iubeşti pe nimeni, din simplul fapt că nu erai în stare să pui creierul în mişcare şi să minţi măcar cumva. Poate, totuşi, e bine, cine ştie. Şi memoria e intactă, cu excepţia câtorva momente de detaşare intenţionată.

-Cum te simţi?

-Straniu.

-Defineşte straniul ăsta.

-Nu ştiu, o să-ţi spun când îmi revin.

Şi, din nou, ochi albaştri, singura chestie pe care o ţin minte perfect sunt ochii albaştri; cred că încep să am obsesii referitor la asta.

Nu ştiu cum o să reacţionez data viitoare când o să ne vedem, dar… mi-e teamă.

Cine a spus că lumea se bazează pe dragoste şi frică a avut dreptate. Păcat că am cunoscut-o doar pe cea menţionată la urmă.

“Mă şochezi cu fiecare secundă… chiar nu-ţi iubeşti părinţii?”

Moment în care creierul meu s-a defocusat de pe tot şi şi-a adus aminte ce urăşte cel mai mult, pentru a spune un “da” convingător la întrebarea de mai sus.

E soare, şi ce dacă e soare? Lumea asta nu poate să-mi ofere nimic, dar sunt prea laşă pentru a pleca. Nu ştiu ce mă ţine, dar încă rămân. Vreau să văd mai multe universuri paralele înainte de a pleca. Toate au un început. Am văzut, am trecut prin multe începuturi. Poate acesta se va dovedi significant sau va fi o punte între două puncte cruciale. Sper.

Gânduri ca impulsuri nervoase, contracţii de muşchi, neplăcut, totuşi. Nu ştiu.

Ideea e că am pierdut totul sau nu am avut din start nimic şi, prin urmare, pot să fac orice. Ar cam trebui să-mi iau viaţa în mâini şi să ies cât mai repede din căcat. De n-ar fi prea târziu atunci când o să mă trezesc… ca în Saw, să nu se închidă trapa la o anumită oră şi să rămân blocată. Mă tem. Iarăşi teamă.

Lumea nu poate dormi nopţile de teamă, de parcă ar fi un morb, un dracu ştie ce. Şi e infecţioasă, şi se răspândeşte uşor în interiorul corpului. Cred că poate fi neutralizată doar cu alcool, alte metode nu ştiu. Nici măcar cărţile nu ajută în cazul ăsta.

“Şi te-ai dezamăgit în efecte, da?”

-Nu, mă, nu ziceam că nu simt niciun efect. Pur şi simplu nu-mi plac efectele astea.

Probabil e ca sexul, trebuie să o faci de mai multe ori ca să înceapă să-ţi placă.

Şi totuşi… evadare. Aveam nevoie disperată. Aş fi făcut probabil altceva, cu urmări ireversibile dacă nu făceam asta.

Lume nebună de tot, e adevărat. Şi cu mizantropia mea omniprezentă nu o să ajung să o accept vreodată pe cea a celorlalţi.

„Ţie îţi place cum scrie, pentru că aveţi stilurile aproape identice.”

Probabil a avut dreptate într-un oarecare mod. Singurul prozator care îmi place momentan scrie aproape ca mine, iar chestia dată se aplică şi la poezie. Sau scriu eu ca ei, de fapt, cine ştie, aşa ar fi mai logic.

Oricât de nebună ar fi lumea, oricât de mizerabili ar fi oamenii, o să continui să trăiesc, aşa, cu gol, cu tot, pentru că o să dau de ceva interesant, până la urmă.

“Cât de puţin îi trebuie totuşi omului pentru fericire.”

Eu aş numi asta acutizarea stărilor existente, prin urmare acutizarea golului şi a sentimentului de ură faţă de cei din jur, dar dacă pentru cineva un zâmbet anemic înseamnă fericire, fie.

Îmi e greaţă de mâncare, de limba italiană şi de oameni. Îmi e greaţă de mine, pentru că am aşteptări prea mari de la oameni. Îmi e greaţă de mine, pentru că nu îmi îndeplinesc aşteptările, în primul rând, pentru că îi dezamăgesc pe acei câţiva oameni care încă mă văd ca pe un copil vulnerabil şi bun şi pentru că nu sunt în stare să depun sentimente în ceva. Mă tem, e simplu.

E bine să asculţi liniştea din interiorul tău, să nu-ţi înăbuși glasul interior şi să-l laşi să urle cât de tare vrea. E bine să laşi lucrurile să curgă aşa cum vor, în orice direcţie, fără să te deranjeze sau să intervii cumva în cursul lor.

Toate categoriile şi aberaţiile care cataloghează oamenii în anumite grupuri, efectele în anumite ramuri cu denumiri complicate, sunt rahat. Sunt făcute de cei care se tem să pătrundă în interiorul oamenilor cercetaţi şi se mulţumesc să studieze superficial o chestie.

“Ia să vezi cât de inspirată o să fii mâine dimineaţă. Dacă o să ai inspiraţie, să încerci să scrii, o să fie interesantă senzaţia. Sau acum ar fi mişto dacă ai citi.”

Ai avut dreptate.

Şi totuşi rămân la ochii albaştri. Am realizat acum câteva secunde că mă tem să nu fie ecoul ochilor albaştri din două mii nouă. Nu vreau să văd aceiaşi ochi la mai mulţi oameni şi să-mi fragmentez sufletul în Horcruxuri pentru ei. Nu merită.

O să rămân în continuare un copil pierdut. Îmi convine asta. E bine.

Lecţiile astea sunt dure, sper să trec cât mai repede peste stările provocate de ele. O să mai învăţ o grămadă, nu vreau să ajung la patruzeci de ani cu dorinţele, visele şi ideile de la paisprezece. O să mă izbesc de o grămadă de ori, în cădere liberă, de asfalt. O să las o grămadă de linguri să-mi cureţe interiorul, aşa cum se curăţă pepenele galben. Miroase a masochism, dar, la urma urmei, e inevitabil.

E, cel mai probabil, doar teribilism adolescentin şi o să-mi treacă peste câţiva ani.

E plăcut să filtrezi sunetele pe care le auzi de cele pe care le asculţi cu adevărat, e plăcut să-ţi simţi fiecare muşchi.

“Adevărul e că îţi pasă, chiar dacă nu vrei să recunoşti.”

Adevărul e că după ce ţi se întoarce spatele de nenumărate ori, după ce găseşti refugiu oriunde altundeva decât în braţele oamenilor, îţi devine indiferent ce sentimente sau trăiri au ceilalţi, şi chiar dacă îi răneşti, îi vezi ca pe nişte străini, iar, prin urmare, nu te afectează modul în care se simt aceştia.

Alt adevăr e că am orgoliul prea mare pentru a recunoaşte că îmi pasă.

Încep să trăiesc şi eu o viaţă de om gol pe dinăuntru. Asta e, o să mă obişnuiesc. Să mă ridic pe propriile picioare şi să văd negru chiar şi curcubeul, asta va fi continuarea. O ştiu din start, e ca o piesă de teatru pe care am jucat-o de un infinit de ori. Deja-vu-urile sunt primele semne ale schizofreniei.

Viaţa în lumea asta, în universul ăsta nu are sens, nu are un capăt, o staţie terminus. Mergi orbeşte printre oameni, te pierzi şi te regăseşti în mărunţişuri. Nu ştiu. Poate am dat nas în nas cu lumea reală prea devreme, poate ar fi trebuit să fie altfel. E prea târziu. Cum ziceam anterior, sunt un om pierdut. Odată ce m-am abătut de la poteca iniţială, alte devieri nu mai contează.

E gheaţă, m-am înconjurat de un cub de gheaţă în care nu pot respira şi nu mă pot mişca, dar e mai bine aşa decât să intru în contact direct cu societatea. Sunt gheaţă.

În interior ard ultimele resturi de umanitate. Înăuntrul meu e iad. Am doar conturul, pielea, atât. Sunt o umbră, sunt ploaie, sunt asfalt. Sunt orice. Pot fi orice vreau.

N-am curaj să înfig cuţitul mai adânc, să strâng frânghia mai tare sau să mă aplec puţin mai tare peste balcon. E mai bine aşa. O să ajung undeva, până la urmă. M-ar mulţumi şi o gară pustie.

Şi când o să termin ţigara, odată cu ultimul fum voi expira toate visele, toate dezamăgirile, totul. Ştii, e un fel de chimioterapie. Se distrug toate celulele, inclusiv cele bolnave.
Telefonul nu mai sună, mesaje nu mai vin, oamenii nu mă mai deranjează, totul datorită butonului magic “go offline”.

E la modă să mori cu soundtrack, e la modă să trăieşti în linişte. Să pornească uralele doar atunci când eşti pe moarte. E la modă să fugi printre maşini, să uiţi de tot, să ignori şi să urăşti. Deşi nu mai sunt demult om, sunt “la modă”. Cred că îmi pare rău că am ajuns să spun asta.

Oricât de inumană am devenit, încă simt căldura soarelui şi încă mă topesc în ochi albaştri, deşi mă sperie oarecum chestia asta. E bine.

E mic oraşul, cât buzunarul meu sau creierul unui om, DIN NOU, cu ochi albaştri, după cum a zis chiar el acum ceva timp. E gri, plictisitor, cu clădiri trase la xerox şi oameni pierduţi.

Nu vreau să mă pierd total şi eu. Ar fi o pierdere dublă, a mea în interiorul meu şi în interiorul orașului, printre clădiri. Ar fi greu de adunat piesele şi de format din nou ceva integru.

O să mănânc în continuare seminţe, o să urăsc oamenii-şoareci şi o să păstrez câteva umbre de teamă. Va fi cea mai confortabilă variantă de continuare a prezentului.

Uite că de la un citat am reuşit să umplu câteva zeci de rânduri. În sfârşit o după-amiază constructivă.

Sunt locuri goale în jur, rămân în urmă piese de şah şi sticle cu mucuri de ţigări. Rămân ferestre, balcoane, nu contează, rămâne aceeaşi lume în care oamenii încearcă să se adapteze, fără succes. Rămân amintiri, inscripţii în creier, pe stomac, pe încheieturi. Rămân răni netratate cu spirt.
Dacă tot suntem prizonieri, eu una, cel puţin, îmi voi duce cu demnitate crucea. Vedem.

A murit copilul. Decât să-şi topească treptat sufletul în cuvinte şi căcat stupid de romantic, preferă varianta asta. O să găsesc vreo soluţie, la urma urmei. Suflete închiriate, poate. De ce nu?

Doare să vezi în poze oameni care au aproape aceeaşi vârstă cu tine şi sunt morţi, fizic, de câţiva ani. Le putrezeşte corpul printre fire de ţărână, iar din tot ce a rămas de la ei, orice încerci să atingi fuge printre degete, ca firele de nisip.

Să rămâi doar cu trupul, iar sufletul din el să moară nu doare. Dor consecinţele. Doare să trăieşti ca o fantomă într-o lume care a fost cândva “acasă”.

Se topesc şi stelele, şi ard oamenii, şi curge asfaltul. Creşte în mine un Dali diluat, pe lângă toate celelalte ciuperci şi monstruozităţi. Aud în continuare cum ticăie ceasul şi cum se plimbă timpul de mână cu săgeţile de la el. S-au oprit acum două minute, au pauză de cafea.