Raluca Poenaru
Fata cu decolteu
Am 39 de ani. Sunt singură. Toți prietenii mei sunt căsătoriți și au copii. Toți prietenii prietenilor mei și prietenii lor sunt căsătoriți și au copii. La fel și colegii de birou, mai ales cei trecuți de 30 de ani. La fel și soră-mea. Da, soră-mea care a avut aparat dentar și niciun iubit până la 25 de ani. Uite că s-a căsătorit acum doi ani și are și-un copil. Nu știu câte luni are copilul. Chiar, ar trebui să-i iau un cadou, ceva; probabil că se apropie ziua lui. Am observat eu că la aștia mici ziua lor e foarte des, din lună în lună. Una-doua îl aud pe Cristi, IT-stul nostru, că e ziua lui fiu-su. Că a împlinit două, trei, patru, cinci luni… Trece timpul…
- Băi, vezi c-am plecat și eu! Fugi și tu acasă, ce mai faci?
- Fug, fug, mai am puțin la licitația asta de la Cluj, asta cu cursurile de engleză!
- Pai, hai, frate, c-a început weekendul!
- Bine, pa, weekend fain!
Bine că nu m-a întrebat ce fac în weekend. E o întrebare generală. Ce faci în weekend. Ce faci în concediu. Ce faci de Paște, de Crăciun… Am auzit că de sărbători rata sinuciderilor crește masiv. Ce fac de Crăciun? Hmm, păi stai să mă gândesc un pic. Băi, cred că de Crăciunul ăsta o să mă sinucid puțin, ce zici? Te bagi? Hai, de ce nu vrei? O să fie mișto, o să vezi! Urcăm la mine pe bloc - iau eu cheia de la administratoră, că o cunosc, i-am tras luna trecută niște chestii la xerox - ne uităm puțin în jos și săriiiim! Buf și gata. Simplu. Nu, asta fac oamenii triști. Dar eu nu sunt tristă. N-am de ce. Doar toată lumea mi-a zis. Haide, nu fi supărată, așa a fost să fie la tine. Ai principii, gândești prea mult… Iar bărbații sunt slabi, nu fac față la așa ceva. Se sperie, pur și simplu. Și știi ceva? Poate că e mai bine că n-ați rămas împreună. Până la urmă, e mai bine să te desparți înainte să apuci să te căsătorești, să faci copii… Dup-aia e mult mai greu. Partaj, tutelă, chestii… I-auzi! Mare noroc am avut! Uite că nici nu-mi dădusem seama. Noroc cu aștia care mă mai luminează și pe mine din când în când.
- Ce faceți, doamna Anca, dormiți aici? E vineri, doamnă, duceți-vă și dumneavoastră acasă… Lăsați-o la doamne iartă-mă de muncă…
Aha. Asta-i tanti Viorica, femeia de serviciu. Îndesată ca un sac prea plin. Rea de gură și săritoare. Vrea și ea să ajute, nu vrea să se bage, vrea “decât” să fie bine. Mare noroc am și cu ea că-mi spune să mă duc acasă. Altfel, mai știi? Poate aș uita să mai plec. Aș îngrămădi lângă perete dosarele astea, perforatorul și laptopul, m-aș urca pe birou, mi-aș trage picioarele la piept în poziție “fetus” și gata, la culcare…
- Plec, plec, imediat plec…
- Că și eu mă duc. Mai am decât de dat cu aspiratorul și de șters birourile. Mai ales pe-al lu’ domnu’ Cătălin… Uff, că mare mizerie face. Ceva de nemaipomenit. Uitați-vă și dumneavoastră: urme de pahare, stropi de cola sau ce-o fi asta nu știu, că mai e și lipicioasă de se duce decât cu apă, ia uite, hârtii, coji de portocale, un iaurt gol… Eu dac-aș fi nevastă-sa, vă spui din suflet și vă rog să nu mă ziceți lu’ domnu’ Cătălin, eu, zic, dac-aș fi nevastă-sa, așa ceva n-aș suporta. N-aș suporta, vă spui. Păi să lase el mizeria asta peste tot pe unde trece… Eu să șterg, el să facă la loc… Eu i-aș zice verde-n față: uite care-i treaba, mă băiete sau Cătă sau cum i-o zice ea. Eu așa nu mai pot. Păi tu-ți bați joc de mine, mă. Ai băut dintr-un pahar? Ia-l, mă, și du-l la ghivetă. Sau spală-l. Păi, ce, ai servitori? Aici, n-am ce zice. Eu șterg biroul, el îl murdărește iar – aia e. De-asta mă plătește: să fac curat! Fac și eu ce știu: dacă nu mi-a plăcut cartea… Dar tu poate ai treabă, mamă, și eu trăncănesc ca o moară stricată…
Poate, într-adevar. Nu e sigur că am treabă. Poate că am, poate că n-am, cine știe. Îmi place aici, mă distrez de minune cu dosarele astea. O să fac un club într-o zi, măcar să se bucure mai multă lume.
- Nu-i problemă, tanti Viorica…
- Păi, ce, mamă, nu muncești? Păi atunci du-te, mama, acasă, că, uite, se facură noapte și e un ghețuș afară de nu poți să faci doi pași…
- Muncesc, vă dați seama că altfel n-aș sta…
Uite-o cum a trecut ea de la “doamna Anca” la “du-te mamă acasă”. Mai are puțin și mă învață și ea să-mi găsesc și eu pe cineva, ce stau așa singură. Că timpul trece și nu mă mai întâlnesc cu anii aștia. De parcă n-aș vrea eu să fiu cu cineva. Nuuu… Nu vreau. Am 100 de băieți la ușă, care mai de care mai frumoși, deștepți și devreme-acasă și toți sunt morți după mine. Dar eu mă încăpățânez să nu vreau. Hai c-a pornit și aspiratorul. E perfect pentru mine: mă pot concentra mai bine. Uite că-mi sună și telefonul. E Popescu.
- Alo…
- Ce-i, fetiță, cu gălăgia aia acolo la tine? Unde ești??? În gară? Ce urlă așa?
- Sunt încă la birou, se-aude aspiratorul…
- Ce, băi, te-ai reprofilat? Ți-ai luat două job-uri? Te-ai băgat și pe aspirator acum? Nu vă mai săturați odată, capitaliștii dracu’… Auzi, băi?
- Da.
- Vezi că vine Milka la mine în seara asta să stea cu copiii. Am vorbit deja cu fetele și o punem de-o ieșire. Hai că poate pică ceva!
Mi-o și închipui cum rânjește și se linge pe buze. Măritată, divorțată, măritata iar, cu doi copii și mereu în cautare de pradă. Nu contează ce pică, numa’ să pice, aia e…
- Care fete, mă, Popescule?
- Cum, mă, care?? Teo, Huidu și Aneta.
- Iar mergem noi singure ca disperatele… Iar ne duce Huidu în clubul ăla al ei de puștani… Parcă nu mai am chef, pe bune…
- Ei, n-ai chef! Cum vrei să-ți găsești pe cineva dacă n-ai chef? Ia să nu te mai aud cu din astea. Păi crezi că o să vină bărbații la tine acasă? În chiloți și șosete și crăciți pe-o tavă?
- Păi, nu, că nu vreau să-i mănânc…
- Ia, hai, lasă prostiile. O tai acum direct acasă. Faci un duș, te relaxezi puțin, te dichisești și ne vedem la 10 la cal.
- Băi, eu nu mai sunt de cluburi. Sunt o babă. Ce să mai caut cu voi?
- Ei na. Eu am 35 de ani, ce să-ți spun, nici eu nu mai sunt la prima tinerețe. Mai am și-un trecut glorios și copii, spre deosebire de tine. Dar pe mine nu mă interesează. Cum n-ar trebui să te intereseze nici pe tine, fetiță. Dacă stai în casă, nu-ți bate nimeni la ușă: Auziți, nu vă supărați, v-am văzut alaltăieri pe strasse și m-am îndrăgostit. De atunci vă urmăresc și vă visez în rochie albă la brațul meu… N-ați dori…
- Bine, mă, gata, termină odată! Ne vedem la 10 la cal.
- Așa, vezi! Să-ți iei și tu ceva mai sexi pe tine, fetiță. Să nu te prind fără decolteu sau cu blugii ăia largi de zici că ai făcut pe tine. Cum vrei să se uite gagiii la tine daca tu arăți ca un sac îmbrăcat? Tu te-ai uita la un sac îmbrăcat? Eu nu, fetiță! Și nici băieții nu se uită, îți spun eu, oricât de intelectuali și de culți și de cum mai vrei tu ar fi, tot nu se uită. Tot un decolteu le place!
- Bine, bine, pa.
- Pa-pa, te-am pupat. Și ai grijă cu decolteul ăla!
Gata, trebuie să-mi pun decolteu să agăț puștani în club. Visul meu de-o viață. Vă rog, copilași, haideți la mamaie, uite, mamaie are decolteu, special pentru voi. Pfuu… Ce simplu e pentru unii. Te duci în club. Nu. Înainte îți pui decolteul. Pe urmă te duci în club. Acolo te zbengui cât poți de tare, să arăți că ești disponibilă. Abordabilă. Și dacă insiști zdravăn sau dacă rămâi până spre dimineață, când toată suflarea e pe jumătate leșinată de somn și de alcool, poate te agați de careva. Și gata lipeala. Măcar pe-o seară, dacă nu pe mai multe. Cine știe, poate te mai vezi și a doua zi și a treia… Și poate merge. N-ai de unde să știi până nu încerci… Uite c-a terminat și tanti Viorica cu aspiratorul… Acuș vine să mă mai învețe și pe mine una-alta de-ale vieții înainte să plece…
- Gata, doamna Anca, eu de-acuma plec… Am terminat cu treaba, am aspirat și pe dulapuri, să știți, că era un prăfălău acolo de numa-numa’. Fata asta care e cu mine în ture la curățenie – nimica nu face. Da’ nimica-nimicuța. Se fâțâie de colo-colo și se preface că muncește. Curățenia se face cu transpirație, doamna Anca, să țineți minte de la mine. Tinerii ăștia nu mai știe să muncească, nu mai știe de nimic, n-are niciun Dumnezeu. Nu vedeți și ăștia la televizor, dă-i în doamne iartă-mă că era să zic acu’ o prostie, eu, femeie bătrână… Nu-i vedeți? Azi se ceartă, mâine se împacă, n-ai de ce să te iei…
- Da, așa e…
- Da’ tu să nu faci așa, fata mea, să nu faci ca ei! Ascultă tu la mine: cand te-oi mărita, să zici ca el, da’ să faci ca tine, să nu vă certați, mamă, că viața e scurtă…
- Da, așa o să fac… Seară bună și weekend plăcut, tanti Viorica.
- Da, mamă, așa să faci, să asculți o femeie trecută prin viață ca mine, că tineretu’ ăsta numa-n certuri și prostii și scandaluri o duce. Unele se ține cu bărbați mai bătrâni ca părinții lor, altele umblă cu bărbați însurați, strică casa oamenilor, lasă copiii pe drumuri, mamă… Numa’ sufletul unui copil știe ce-nseamnă să trăiești fără tată…
Mă ridic să mă duc la baie. Îi mai urez o dată toate cele pentru un sfârșit politicos de săptămână și dispar cât pot de repede, că altfel nu mai termină. Începe iar cu amantele lui Gică al ei, cu tot ce-a pățit ea, cum și-a crescut ea singură copiii… O fi având dreptate femeia, dar eu ce vină am să-i ascult jelania la nesfârșit? Mai ales că eu n-o să am, probabil, niciun copil de crescut, nici cu tată, nici fără tată. Aia e, vorba maică-mii, am cam zbârcit-o. Dar n-o să mor dintr-atâta lucru. Doar sunt o groază de oameni singuri pe lumea asta. Și uite că trăiesc bine merci. Ba, unii dintre ei trăiesc mai bine decât ăia cuplați. Fără bătaie de cap, fără gelozii, fără plictisuri conjugale. Fără copii. Știu eu cum e cu copiii ăștia. Știu de la soră-mea. Întâi grețuri de sarcină. Apoi revenirea după naștere. Pe urmă urlete, țipere, zbierete, nu vrea să mănânce, nu vrea să doarma, are colici… Urmează dinții – gingii inflamate, scârboșeniile alea de bale, dureri, iar țipete, zbierete, urlete. Între timp mai și răcește, face febră, dă-i antitermice, bagă-l la împachetări că nu-i scade febra sub 40… Pfuu… Uite că eu am scapat. Sunt liberă. Liberă și fericită. Fac ce-mi trece prin cap. De exemplu, ca să vorbim numai de seara asta… Pot să ajung acasă când vreau eu. Nu trebuie să mă duc cu nimeni în Mall să-și ia o camașă bleu care să se potrivească cu costumul gri că mâine are prezentare. Nu trebuie să trec să iau pește și folie de aluminiu ca să bag repede la cuptor ceva lejer pentru seară. Nu trebuie să fac vreun bagaj - vezi, ai grijă, să nu uiți să-mi pui pasta de dinți mică și after shave-ul de 50, că nu mai las bagajul la cală și altfel nu mă lasă să trec de porți – pentru că nimeni nu-mi pleacă în delegație. Nu trebuie să ajung acasă până la 6.30 că se grăbește bona. Nu trebuie să iau pe nimeni de la grădiniță, nu trebuie să corectez teme, nu trebuie să învăț pe nimeni cum se spune la urs, vulpe, cal, măgar, hienă sau șobolan în engleză și nici în franceză, germană, spaniolă, japoneză sau în alte mii de limbi la modă acum printre picii de grădiniță… Ia te uită, ce fericită sunt! Nici nu eram conștientă! Mă duc acasă când vreau eu și, ia să mă gândesc, ce fac ? Păi ce trebuia să fac? Aaa, știu. Fac o baie, mă relaxez puțin, mă aranjez și o tai spre cal. Să mă vad cu fetele și să mergem în club. Că poate pică ceva. Ceva ce, în mai puțin de un an, să mă facă să mă grăbesc nebunește să cumpăr camașa bleu, să gătesc pește și să fac bagaje de delegație… Hmm… Aha! Și să nu uit de decolteu, desigur. Am nevoie de un decolteu. Ce stupid! Primul gând care-mi vine în minte e că doar eu sunt de vină. Și-așa zice toată lumea. Băi, ai facut tu ceva, i-ai speriat, ești prea puternică, prea deșteaptă. Ia uite ce puternică sunt! De puternică ce sunt, ajung la aproape 40 de ani să mă duc în club să agăț puștani… Era un film cu o tipă care se ducea la agățat și când cunoștea un individ nu-i spunea că e avocată, să nu-l sperie. Îi spunea că e stewardesă, să se simtă ăla superior… Eu așa ceva nu fac! Nu-mi trebuie un iubit din ăsta! Deci are dreptate lumea, am principii… Ah, fir-ar să fie, iar a țâșnit apă din mizeria asta de robinet!!! Doar știam că e stricat. Uite ce m-am udat! Și-a avut și rugină. Gata și cu cămașa asta! Aia e… I-o dau lui Popescu s-o mototolească, s-o bage în hipoclorit, să-i lipească niște ștrasuri și să-și facă din ea cămașă de club… Să agațe masculi cu ea. Parcă masculii la cămașă se uită... La cămașă, la eșarfă, la sprâncene, dacă ești pensată sau nu… Hahaha… Ia hai să plec și eu, ia mai dă-le-n mă-sa de dosare! Lasă că le fac și luni. Așa sunt eu, ca-n bancul ăla cu culmea nehotărârii: să fiu nehotărâtă, să nu fiu… Păi dacă le lăsam de la început pe luni, puteam să dispar de cel puțin 2 ore de-aici. Dar, mă rog, e bine și-acum… Geaca, fularul, căciula, mănuși – am avut sau nu? Nu mai știu, hai să zicem că n-am avut, să nu mai stau îmbrăcată să le caut pe cine știe unde… Deci: dau shut down, îmi iau geanta, sting luminile, bag cardul, se-nchide ușa, tastez codul, chem, liftul și gata. Mamă, ce ghețuș i-afara! Vorba nu mai știu cui mi-a zis că e… Să vezi cât fac eu acum până la metrou. Și-un vânt, îmi îngheață sufletu-n mine, fac țurțuri la fular… Ia, uite că mă sună cineva. Nu răspund orice-ar fi. Nu țin mâna afară pe frigul ăsta nici moartă. Că n-am nici mănuși. Ia să vad. Ha! Huidu! Să-mi spună și asta să-mi iau decolteu! Las’ s-aștepte. O sun eu când ajung acasă. De parc-ar fi sfârșitul lumii și mergem la agățat. Acum ori niciodată! Aia e, nene, trebuie să fii hotărât. Dacă ai vreo ocazie, trebuie să sari pe ea! Adică pe ocazie. Și pe el, adică pe tip. Nu contează, nu trebuie să gândești! Trebuie să încerci. Ce dacă nu prea-ți place tipul? Doar nu vrei dragoste la prima vedere. Și, hai să fim serioși, nu mai există dragoste la 40 de ani. Îndrăgosteala e pentru puștanii de liceu. Ceilalți se ocupă numai de chestii serioase. Dar uite că eu îi dau înainte cu dragostea asta. Așa mă încăpățânez eu, ca de obicei. Probabil că cer prea mult, dacă nu vreau doar o “relație”, o apropiere mai mult sau mai puțin sexuală, cu avantaje mai mult sau mai puțin reciproce și cu plictisuri viitoare. Probabil că de-asta sunt singură. Pentru că nu vreau doar să mă încadrez în așa zisa normalitate, să bifez că sunt și eu cu cineva. Nu vă suparați, fac și eu un sondaj… dacă aveți un minut liber… Aveți un iubit? DA. Sunteți căsătoriți? DA. Aveți copii? DA. Câți? Păi câți o fi recomandat să ai? Ia să vedem… DOI. Fete, băieți, fată și băiat? Păi, să ne gândim, cum o fi bine să ai? UN BĂIAT DE 10 ANI ȘI O FATĂ DE 8 ANI (Cred că e un raport care dă bine). Oo, felicitări, și ce bine arătați. Ce job aveți? Pai ce job să am, unul important, am carieră. SUNT AVOCAT, AM BIROUL MEU (o fi bine?) sau nu: SUNT BRAND MANAGER LA BANCA X, MĂ DUC DE 2 ORI PE AN ÎN CONCEDIU CU FAMILIA, O DATĂ LA MARE, DE OBICEI PE O INSULĂ, O DATĂ LA MUNTE, LA SKI. DESIGUR, MAI MERG DOAR CU BĂRBATU-MEU, FĂRĂ COPII, SĂ NE RELAXAM ȘI NOI SINGURI, DE VREO 2 ORI PE AN ÎN WEEKENDBREAK – parcă așa se cheamă – MAI VEDEM ȘI NOI LUMEA. ÎN REST, REVELIOANE, CRĂCIUNURI, ÎNTÂIMAIURI… Deci, cam așa… sau nu. NU, DUDUIE, NU SUNT CU NIMENI, SUNT SINGURĂ-CUC ȘI SUFĂR DE MOARTE. AȘ VREA SĂ AM ȘI EU UN COPIL SĂ-L ȘTERG LA FUND DE CACA ȘI UN SOȚ CARE SĂ MĂ ENERVEZE CĂ VREA SĂ IASĂ LA BERE CU BĂIEȚII ÎN LOC SĂ MEARGĂ ȘI CU MINE LA TEATRU CĂ STAU CA PROASTA SINGURĂ CU COPILUL ȘI NIMENI NU-MI DĂ O MÂNĂ DE AJUTOR… Da, băi, glumă-neglumă, dar ăsta e adevărul… Sunt cumplit de singură. Am prieteni foarte buni, ieșim, vorbim, dar încep tot mai mult să mă simt în plus. Au preocupări pe care eu nu le am. Au probleme pe care eu nu le am. Ca, de exemplu, săptămâna trecută, când m-am văzut la prânz cu două prietene din facultate. Au vorbit numai de școlile copiilor. Că s-a dat o lege nouă, ca s-a schimbat nu știu ce… se mai și scuzau din când în când că vorbesc doar despre asta, dar erau foarte agitate și îngrijorate. N-am scos o vorbă. Am mâncat, le-am studiat din cap până-n picioare, le-am numarat și ridurile de la ochi, mi-am stors mintea să-mi dau seama dacă parfumul uneia dintre ele e de verbină sau nu și dacă verbina e planata aia senzațională pe care o miroseam până simțeam că ma doare în gât în Grădina Botanică… Așa de frumos mirosea, a coajă strivită de lămâie verde, un miros parcă ascuțit… Întorceam capul și mă uitam de jur împrejur să nu mă vadă cineva și rupeam o frunză. O tot frecam între degete și o miroseam până când se borșea ca o mătasea-broaștei. Și Ichim îmi spunea: Mărunțește-o cu briceagul meu și trage-o pe nas, măcar știi o chestie… Ohoho, Ichim! Love of my life. Twin souls, cum spunea el râzând când mai descopeream încă o chestie comună. Dacă vă întreabă cineva la radio, la un concurs din ăla de Ziua Îndrăgostiților, să știți că mie și lui Ichim ne plăceau așa: înghețata de mentă, nuci și fistic, Cola, nu Pepsi, bere brună, nu bere blondă, Grecia, istoria, ping-pong-ul, culoarea verde deschis, pinguinii, ouăle Kinder (dar el nimerea numai surprize urâte – un gândac maro, un fluture negru!!!), florile care miros, vara, tricourile cu dungi, pantalonii lungi (ăia pe care calci când mergi)… Ne plăcea să ne îmbrăcăm cu șlapi cu fir printre degete, blugi lungi, maieu și fular înfășurat în jurul gâtului… Ne plăcea să ne prăjim la soare. Să înotăm până departe, până când vedeam numai mare de jur împrejur, iar plaja o distingeam după aburul sau, poate, praful de deasupra ei… Ne plăcea să mâncăm pește sau salată de scoici la vreo cârciumă de lângă mare, ne plăcea să punem sare pe buza halbei (vorba aia, mai ține și de foame), ne plăcea să băgăm bucățele de pâine în zeama din castronul cu salată. Ne plăcea aceeași muzică, ne plăcea să dansăm, să ne dăm în Roller Coaster, dar ne era și fooooarte frică… Ne urcam plini de entuziasm și când pornea mașinăria ne crispam în tandem și ziceam: Băi, ce dracu’ căutam noi aici??? Pe urma strângeam din dinți și totul se prăvălea nebunește la vale… Am și vomitat odată împreună. Incredibil… O combinație nefericită de cârnați de casă cu bere, probabil cu prea multă bere… Groaznic… Sau când m-am tăiat la mână cu cuțitul pe care îl ascuțise taică-meu de tăia ca laserul… I-am spus: vezi că m-am tăiat rău de tot. Nu-ți spun că mi se face rău dacă văd sânge, că mi-e frică să nu spui și tu la fel. Așa că ia ceva și pansează-mă cât de repede poți… M-a pansat. Și, mult mai târziu, mi-a zis că și lui I SE FACE RĂU DACĂ VEDE SÂNGE. Și că atunci m-a pansat cu ochii închiși. Hai că iar mă sună cineva…
- Da, mă, Huidu, mă, ce pana mea vrei de mă tot freci la cap?
- Ce-ai, mă, ai nervi?
- Sunt pe-afară și e frig de-mi vine să-ți trag una și tu mă ții cu mâna pe telefon să-mi înghețe de tot…
- Băi, ziceam de diseară… aș trece pe la tine pe la 9 și ceva să-mi dai și mie rucsacul tău roșu, ăla mare, că mâine dimineață o să plec la munte cu Geo and Comp. și iar n-am în ce să-mi bag țoalele.
- Dar ce, Geo e-n țară? Oricum nu contează, vino, îți dai seama. Dar mergi cu rucsacul în club? Mă rog, nu mă interesează, faci cum vrei, hai că mi-a înghețat mâna de mor, pa, te aștept la mine.
Mda, așa cu Ichim. Mamă, ce l-am mai iubit… Și mamă, ce-am mai plâns după el. Nu mai știu cine, Casanova sau altul de teapa lui spunea că nu-și numără cuceririle după femeile care l-au iubit, ci după cele care au murit din dragoste pentru el. Așa și eu, știu cât de mult l-am iubit pe omul ăsta după cât de mult am plâns după el… Ia uite că am ajuns la metrou. Mamă, cât îmi e de frig, am înghețat bocnă… Unde mă duc eu în club pe frigăraia asta? Pfuu, așa m-am săturat și de club… numai puștime, numai copchii… toți fac pe grozavii, trag cu aere de președinți din niște amaruri de țigări, ling o amărâtă de bere și li se pare că-s buricul pământului. Cum mi se părea și mie uneori. Când coboram în fugă, sărind treptele câte două, câte trei, când mă duceam să mă văd cu Ichim.
Cu rochia portocalie cu bretele de șnur, cu tricoul ăla cu cireșe pe care se prefăcea Ichim că le mănâncă și apoi se enerva că iar i-au rămas pielițe de la cireșe pe dinți și arată ca un vampir care tocmai s-a ridicat de la masă… Sau în blugi și maieu sau iarna cu geaca aia cu talie subțire și guler mare de tot și cu parfumul cu miros de frig și zăpadă… Alergam pe scări, nu mai așteptam liftul… Mă întâlneam de multe ori cu vecinul meu, Liviu, care mă plăcea încă din copilărie. Îl vedeam cum se uită lung după mine, cum îl doare strălucirea din ochii mei, zâmbetul meu fericit și vibrant. Îl salutam veselă și, în fața tristeții lui, mi se părea că n-o să fiu tristă niciodată, că dragostea mea împlinită mă ridică de la pământ și mă face să plutesc prin ceruri, nemuritoare… Nu mai aveam prieteni, nu mă interesa de ai mei, de părinți, de bunică-mea, de soră-mea, eram doar eu cu el. Ne eram de ajuns unul altuia. Chiar mă întrebam, când o să ne căsătorim, pe cine o să chem eu la nuntă? Terminasem cumva facultatea, nici nu știu cum. Învățam cu gândul la el, invidioasă pe fetele care stăteau în cămin și care puteau să facă tot ce voiau cu timpul lor, fără să dea socoteală acasă pentru fiecare așa-zisă noapte petrecută cu colegii la învățat… Citeam o pagină, mă gândeam la el, la cum îi vin blugii așa, puțin lăsați pe oasele de la șold, la cum ține berea cu jumătate de mână pe gât și jumătate de mână pe corpul sticlei, la cât de luminos arată când e proaspăt tuns… În timpul unui examen oral, un prof mi-a zis Lady in Red, cum îmi spunea și el când eram îmbrăcată în roșu. Iar eu i-am tras un zâmbet larg și dulce și îndrăgostit și n-am mai știut nimic la examen… Și am picat examenul, dar ce mai contează. Că Lady in Red era așteptată la ușă de Man in Black și au plecat amândoi îmbrățișați și sărutându-se sub privirile invidioase ale fetelor care așteptau să intre la oral. Și-așa au trecut un an, doi, trei, am mers la mări și munți și petreceri, am terminat facultatea, ne-am și angajat, ne-am și mutat împreună într-o garsonieră închiriată… Parcă nu mai pluteam la fel de tare, dar ne înțelegeam perfect, eu cumpăram cireșe, el cumpăra covor cu dungi că așa-mi plac mie dungile, eu făceam salată, el aranja pe raft scoicile pe care le adusesem de la mare… Ca-n povești, ca-n filme. Ai mei mă întrebau când ne căsătorim, eu spuneam că asta e doar o formalitate, că nu contează, că la ce relație avem noi nu se pune problema de așa ceva… hârtii, acte… Și nici nu mă interesa, nici nu mă gândeam la căsătorie. Într-o duminică am mers la munte. Am oprit mașina pe un drum de țară. Am coborât până la râu. El m-a învățat să “păcălesc” apa cu pietre plate. Ne-am stropit. Ne-am alergat. Ne-am sărutat în iarba de mai, ca doi adolescenți. Mi-a “dăruit” toată poiana cu păpădii. Luni de dimineață, am avut ședință la birou. Am fost avansată. Mi s-a dat și o primă. Mi s-a mărit și salariul. Nu i-am spus. Voiam să-i fac o surpriză. Voiam să mergem la un restaurant de pește pe lângă care treceam des în plimbările noastre, dar pentru care n-aveam niciodată destui bani. Seara, am luat un taxi și m-am dus la el la birou. Eu am coborât din taxi. El a ieșit din clădire. La brațul lui era o fată. La celălalt braț al ei era un buchet mare de frezii. Tot galbene, ca și păpadiile mele virtuale de duminică. Dar ale ei miroseau până la mine. Am leșinat. Se pare că o iubea. Și pe ea. Și pe mine. Și se pare că era cu ea de mai mult de șase luni. Iar în tot acest timp, eu nu mi-am dat seama de nimic. Nimic nu mi s-a părut ciudat. Locuiam împreună. Nu “ieșea seara la bere cu băieții”. Nu pleca în delegații. Nu întârzia la serviciu decât rar și în limite absolut normale, o oră, două. Nu “lucra” în weekend. Din seara respectivă a plecat din garsonieră. Și-a alocat o săptămână să se gândească cu cine vrea să rămână!!! Și s-a gândit. Mi-au trebuit câțiva ani să-mi revin. Câțiva ani și câteva dioptrii.
Hai că urmează stația mea cu peronul pe partea dreaptă. Trebuie să cobor, să mă grăbesc să ajung acasă. Că trebuie să am timp să fac și duș, să mă și relaxez, așa a zis Popescu. Asta a zis, asta fac. Să vedem ce e cu decolteul ăla. Oare ce tricou să-mi iau, pe-ăla turcoaz simplu? Sau ăla cu dungi colorate? Nu contează. Trag la sorți.
Și asta a fost, în câteva cuvinte, povestea mea cu Ichim. M-am dus la psiholog. M-am dus la biserică. M-am dus în cluburi. În baruri. La sală. La înot. Mi-am luat bicicletă. M-am tuns. M-am făcut blondă. Am început să-mi dau cu ruj. Și cu rimel.
Peste vreo trei ani, am cunoscut un tip. A fost fulgerător. Nu m-am mai gândit la cât suferisem după Ichim. Nu m-am mai gândit la cât am plâns, la cât am jelit… Nu m-am mai gândit la nimic. Deloc. Am picat, pur și simplu. L-am cunoscut la o petrecere. L-am văzut de cum am intrat. Stătea pe un scaun din ăla înalt, de bar și fuma. A fumat și s-a uitat la mine o vreme. M-am uitat și eu la el o vreme. Apoi l-am ignorat o vreme. Apoi l-am evitat o vreme. Apoi a venit să mă ia la dans. Nu m-a invitat, nu m-a întrebat. M-a luat. Și-a lui am fost. Am încercat să fiu prudentă. Nu m-am mutat cu el. Îmi calculam cu precizie matematică întâlnirile. Nu mai mult de două pe săptămână. În rest aveam treabă, eram obosită, mă durea capul sau mă vedeam cu “fetele”. Cred că ar fi fost mai bine dacă eram sinceră, deschisă. Reținerile, întâlnirile anulate în ultimul moment, așa zisa muncă de peste program la birou, mă făceau să mă gândesc numai la el. Iar puținul timp petrecut împreună era cu atât mai intens. Ca să nu mi se mai întâmple ca data trecută, eram excesiv de bănuitoare. Dar pentru că nu stăteam împreună nici zece ore pe săptămână, nu aveam cum să verific nimic. Mă chinuiam doar. A avut multă răbdare cu mine. Odată am mers la munte și-am stat în aceeași cameră un weekend. A fost devastator. Luni nu m-am putut duce la birou pentru că încă tremuram. Vibram. Apoi a venit vacanța de Crăciun. În ajun a venit la mine și n-a mai plecat. Peste un an, eram aproape îmblânzită. Încă nu locuiam împreună, dar începusem să mă mai relaxez. Atunci mi-a spus că pleacă în Germania pe un proiect de minim trei ani. Și m-a cerut de soție. Nu mai aveam ce pierde. Am zis da. Mi-am dat demisia dintr-o poziție deja excelentă. Mi-am anunțat prietenii (pe care mi-i regăsisem după despărțirea de Ichim) că plec. Mi-am anunțat familia că o să mă mărit. Și că mă mut în Germania pentru o vreme. Soră-mea a plâns rău de tot. Maică-mea se ținea tare. Dar pentru că Alexandru era un băiat “super”, m-au asigurat cu toții că voi fi fericită. Și că în Germania e foarte civilizat. Mi-am făcut bagajele și-am plecat. Evident, locuiam împreună. El muncea de dimineața până pe la 7 seara. Eu decoram prin casă, pregăteam ceva de mâncare, alergam câteva ture de parc sau băgam câteva lungimi de bazin. Învățam intensiv germana. Și, după șase luni, începusem să-mi caut de lucru. Mă obișnuisem. Germania e foarte civilizată. Și cu Alexandru, totul era perfect. Ne înțelegeam foarte bine. Făceam mult sport. Mergeam ore întregi cu bicicleta sau alergam prin parcurile atât de îngrijite de acolo. Jucam tenis, ping-pong. Urcam pe munte cel puțin de două ori pe lună. Ieșeam la filme sau la restaurant. Începusem să ne facem prieteni: niște tipi pe care i-am cunoscut în parc, câțiva colegi de serviciu de-ai lui Alexandru, o colegă de-a mea de facultate stabilită de mai mult de zece ani în Germania. El era drăguț, atent. Îmi aducea flori și ciocolată cu migdale. Odată, mi-a adus un inel. Stabilisem ziua nunții, rezervasem restaurantul în România pentru septembrie. Aveam nași. Urma să îmi caut rochie. Nu mă interesa nunta. Acte, hârtii, formalități. Dar, de ce nu? Majoritatea cuplurilor se căsătoresc. Sau, cum se zice mai frumos, sfârșesc prin a se căsători. Eu am sfârșit prin a răspunde la un telefon. La telefonul fix din apartamentul nostru din Germania. Eu am răspuns, dar n-am avut cui. Că nu vorbea nimeni. Și-așa, la plezneala, i-am zis seara: deci s-a terminat, am anulat rezervarea la restaurant, am aruncat inelul. Știu tot. Mă bufnea râsul. Mă simțeam ca-n telenovele. El rămăsese interzis. Și chiar când mai aveam puțin și-i ziceam că-i o glumă, a zis ca ÎI PARE RĂU!!!!!!!!!! CĂ sunt o fată deosebitĂ Și că nu merit asta! Dar cĂ s-a gÂndit foarte serios Și cĂ viaȚa lui e lÂngĂ cealaltĂ! Am încremenit. I-am zis că-i o glumă bună și ha-ha-ha. Dar, din păcate, nu era glumă. Așa că mi-am făcut bagajele și m-am întors în țară. Le-am povestit părinților. Soră-mii. Prietenilor. Colegilor de birou care m-au primit înapoi și ale căror priviri le simțeam permanent înfipte în ceafă. Dar n-am mai plâns deloc. Am hibernat. Am înghețat. Și, încet-încet, am reînceput să învăț să trăiesc. Dar mă simțeam goală, scobită pe dinăuntru. Ca și cum cineva, într-o noapte, m-ar fi anesteziat și mi-ar fi scos totul din mine. Îmi apăsam coastele și aveam impresia că am ajuns în partea cealaltă. Mă simțeam fără inimă, fără plămâni, ficat, creier, chiar și fără sânge. Și cocoșată, ca un semn al întrebării mâzgălit de un copil. Munceam, dormeam, mâncam. Respiram. Vegetam.
Hai că am ajuns acasă. Iau o mână de alune și le ronțăi în timp ce mi se umple cada cu apă. Pun și spumă. Îmi place senzația de spumă rece și apă fierbinte dedesupt. Așa trebuie să se simtă o banană prăjită și trasă în înghețată la restaurantul chinezesc. Baia în cadă a fost și a rămas o mare bucurie de-a mea. Și pe vreme rea și pe vreme bună. Mă bag în cadă cu o carte în mână și zac acolo ore întregi. Când se răcește apa, o las să se scurgă și completez cu apă fierbinte. E opt și jumătate. Huidu a zis că vine pe la nouă. Ea întârzie de obicei. Așa că am destul timp. Mă scufund în cadă. Spuma îmi ajunge până la obraji. M-a atins pe buze. E amară, rea la gust. Și are și sidef. O să rămân cu sclipiciul ăsta pe mine. Sunt numai bună de club, o să fie încântate fetele. Încântate că mă scot la produs, vorba aia.
Că de-atunci toată lumea încearcă să mă cupleze. Mai discreți, mai direcți, jucând teatru sau spunând de-a dreptul, absolut toți cunoscuții, colegii, prietenii, părinții – toți încearcă să-mi “facă lipeala”. Ei toți sunt de părere că dacă ai avut un papagal, un pește, un câine sau un pisoi și l-ai iubit și ți-a murit, trebuie musai să-ți cumperi altul. Eu nu cred așa. N-am crezut nici prima dată, după Ichim, că mai poate urma ceva. Dar uite că a fost. Nici atunci n-am vrut să încerc. Dar uite că s-a întâmplat. Așa că, de ce n-aș mai încerca o dată?? Pentru că mi-e frică. N-am mai mers la psiholog. N-am mai mers la biserică. Am muncit ca o nebună. Am avansat. Am promovat. Am excelat. Am fost singură în Grecia două săptamâni, pe o plajă aproape pustie. N-am trăit nimic mai frumos toată viața mea decât acea vacanță. Nisip, soare, apă, sare, valuri, brânză feta, ulei de măsline și vin roșu. De-atunci m-am mai liniștit. N-am mai oftat ca o martiră. În definitiv, nu e nimeni de vină că mi s-a întâmplat asta. Da, nu e nimeni de vină. Dar nici eu. Eu n-am greșit cu nimic. Și-atunci, în Grecia, când îmi beam singură paharul de vin la masă sau limonada pe plajă, m-am uitat în jur pentru prima oară după multă vreme. Și-am văzut oameni veseli. Oameni fericiți. Familii cu copii. Cupluri fără copii. Bunici cu nepoți. Sau toate astea amestecate. Țipete, râsete, glume. Castele de nisip, stropeală în apă. Și-atunci m-a apucat ura. Păi de ce, mă, să aveți voi toate astea și eu nu?? Cu ce e mai bună decât mine grăsanca aia cu două rânduri de guși și burți? Ce face pentru copiii ei mironosița cu ochelari de soare Dior care citește reviste glossy sub umbreluță și care s-a minunat toată în a șaptea zi de stat la mare că i s-au bronzat copiii? De ce să se mărite toate gâștele și toate balenele și eu nu? De ce să vină soțul lor și să le întrebe ce vor de băut? De ce pe mine să nu mă-ntrebe nimeni dacă vreau suc sau apă, grătar sau salată? Dacă mi-e frig sau somn? De ce să nu-mi dea nimeni cu cremă pe spate, să nu mă ard la soare? De ce să nu vină și la mine un țânc cu nisip și-n ochi și să-mi spună: Uite, mami, am făcut un castel pentru tine, să nu mai zici că avem o casă prea mică… De ce? Uite-așa, degeaba… Și de-atunci, a început invidia. Nu numai că le invidiez: le urăsc. Pe toate. Pe colegele de birou care m-au invitat la nuntă. Pe colegele de birou care nu m-au invitat la nuntă. Pe prietenele care m-au chemat să-mi arate inelul. Pe soțiile și viitoarele soții ale tuturor prietenilor și cunoscuților mei. Pe toate, pe toate le urăsc. Și pe soră-mea am urât-o când s-a măritat. Am urât-o când mi-a spus că e gravidă. Am urât-o când a născut. Am urât-o când am pupat-o și i-am adus cadoul pentru bebelușul ei. Am fost la biserică. Să mă spovedesc. M-a întrebat preotul dacă invidiez pe cineva. Dacă invidiez?? Am trecut de mult de invidie. Acum urăsc, urăsc din tot sufletul pe toată lumea. Pe toată lumea asta fericită. Și mai tare, îi urăsc pe ăia care ar trebui să fie fericiți, dar nu sunt. Pe ăia care au soț, soție, au copii sănătoși și normali. Pe ăia care au tot ce le trebuie și caută altceva, în altă parte. Pe femeile care-și ignoră soții și îmi țin mie teorii despre stricatul caselor altora. Să nu mă bag în casele voastre? Voi aveți tot ce-ați visat. Aveți tot ceea ce eu nu am și nici n-o să am vreodată. Și tot eu trebuie să fiu aia care vă păzește bărbații? Fetelor, doamnelor, cucoanelor sau ce-oți fi voi! Țineți-vi-i! Cum puteți, cum vă duce capul… Eu nu păzesc pe nimeni. Voi aveți totul, eu nu am nimic. Măcar cu atâta lucru să mă aleg și eu. Voi aveți familia, copiii… Eu pot să am doar un rest, o bucățică mică, mică… Măcar pe-aia s-o am. Pentru bucuria mea, spre necazul vostru. Acum, bucuria mea e supărarea voastră, blestemele și jurămintele voastre de neveste nerecunoscătoare.
Mă duc să-mi caut un decolteu generos. Îmi vine să plâng.
Țrrrr! Țrrrr! Hai c-a apărut Huidu.
- Salutare, ce faci, Huidule?
- Bine, băi. Uite, transpir pe scări că nu-ți merge liftul… Stați în buricu’ târgului și e mai rău ca la mine-n Militari, frate!
- Haide, măi, că și tu ești culmea! Te plângi atâta pentru două etaje…
- Două – nouă – nu știu. Tot ce știu e că a trebuit să le urc pe jos. Dacă stăteai mai sus, nu urcam deloc. Îți aruncam cu pietre-n geam…
- Hai, lasă prosteala, intră. Vrei un suc, o cafea, apă?
- Apă??? Apă beau doar boii. Bere n-ai?
- Ba, parcă mai am o bere…
- Ad-o-ncoa…
Mare ca un urs, dar fleșcăită ca o pară bătrână, plină de expresii golănești, Huidu e o fată extraordinară. Și-o prietenă bună. Și nu se supără că-i zicem Huidu. Huidu de la huidumă. Uite că pe ea nu-s invidioasa deloc. Deși ea are iubit. Și-l are de ani buni. Dar pe-al ei nu-l vrea nimeni. Și nici el nu se îndrăgostește de alta… Stă acolo, în biroul ăla făcut în fosta lor cămară și butoneaza la laptop. Ce-o fi butonând, numai el știe…
- Și cum urci tu, măi Huidule, pe munte, dacă nu poți să urci două etaje?
- Ei, și tu acuma! Păi ce, eu mă duc pe munte să urc??? S-a întors Geo din Italia săptămâna trecută și a sunat adunarea. Mergem toți, toată grupa din facultate. Unii or urca, dar cei mai mulți o să stăm și-o s-o ardem rău de tot la cabană.
- Aaa, păi spune așa, că mă speriasem. Și ce mai face Geo?
- Pai ce să facă, s-a însurat, are deja un borac mic și nevastă-sa e iar kinder cu surprize. De-aia nici n-a putut să vină, a venit doar el, singur…
- Cum adică kinder cu surprize?
- Adică borțoasă, băi, fato, nimic nu știi… O să-l vezi, diseară, zicea că vine și el, poate ne vedem în club. Îți dai seama, cât e de stătut… Vrea s-o arda și el pe vreuna că pe nevastă-sa – ioc!
Râde cu hohote marinărești. A deschis berea cu bricheta, capacul a sărit în perete și de-acolo pe sub masă unde s-a învârtit puțin pe gresie. L-a bagat în pizda mă-sii de capac jegos și-a dat pe gât o gură mare de bere. I-am pregătit rucsacul și l-am dus la ușă.
- Ești sigură că vrei să iei rucsacul în club? Poți să treci pe urmă pe la mine să-l iei. Sau dimineață…
- Ei na! Și dacă tu ți-o pui diseară, eu ce fac? Nu vă supărați, stați puțin, nu vreau să deranjez, am venit să iau ruscacul și pe urmă o tai…
- Numai prostii vorbești. De câte ori mi-am pus-o eu cu indivizi din club?
- Niciodată. Niciodată până acum. Dar poate ți-o pui acum. Și poate nu ți-o pui cu indivizi din club. Poate ți-o pui cu Geo. A rămas tot la fel de mișto…
Huidu face cu ochiul golănește. Părul îi atârnă la întâmplare, fără formă, un păr care ar trebui tuns cumva, nu contează cum – oricum - și mai ales spălat… I-a rămas spumă de la bere pe buze. Are mâna mare, groasă, numai bună să apuce o sticlă. Mână de băiat. Neîngrijită. Cu unghii mari, tăiate scurt, roase din când în când… E vulgară, nu e vulgară… Nu știu. Dacă n-aș cunoaște-o de atât timp, probabil că nici n-aș saluta-o…
- Geo nu ma interesează. Geo e însurat.
- Însurat sau nu, tot mișto e. Iar nevastă-sa e în Italia. Deci e ca și cum ar fi singur. Serios, dacă ai cunoaște un tip în club, de unde-ai ști că e însurat? I-ai cere buletinul sau pașaportul sau ăla – cum îi zice - unde scrie dacă e însurat sau nu? Sau l-ai căuta de verighetă?
- Nu, măi, dar nu se pune problema…
- Ce problemă, mă, să se pună sau nu? Ți-o tragi și tu o dată și gata. Mare lucru. Sau de mai multe ori, dacă-ți place… toată lumea face asta… doar nu curge sânge… Sau nu MAI curge sânge…
Râde iar. Tare, ca pensionarii care joacă table în fața blocului. Îmi face cu ochiul. I se strâng la tâmple patru riduri prin grăsime. Mai băuse și niste vodcă acasă. Și cu berea de la mine, ochiul ăla mi se pare că lucește ca în filmele de groază…
Pornim spre cal să ne vedem cu fetele. Huidu înjură liftul care nu merge. O înjură pe administratoră că nu se ocupă sa-l repare. Înjură scările pe care trebuie să le coboare pe jos. Afară înjură frigul. Și iarna. Și primăvara care nu mai vine odată în paștele mă-sii. Și Paștele. Și țigăncile care o să apară cu ghiocei. Și mărțișoarele și toată schimonoseala de martie. Îl înjură și pe Geo că s-a însurat cu vaca aia în Italia și n-a stat aici să-i facă și ea o lipeală.
Vedem calul. Bună statuie. Toată lumea își dă întâlnire aici. Le vedem și pe Popescu și Teo. Tropăie să se mai încălzească.
- Salut! Mai stăteați mult? Am înghețat de tot…Hai să mergem, că Aneta nu mai vine.
- Păi ca de obicei, zice că vine și nu vine! Tot i-o coc eu odată și-odată! O chem undeva și-o las să mă aștepte ca proasta, să vedem ce părere-și face…
- N-ai cum, Huidu. În primul rând că tu n-o să reziști să nu te duci și în al doilea rând că ea, mai mult ca sigur, n-o să vină…
- Ce e cu ruscacul ăla la tine? Ai fugit de-acasă?
- Mergem mâine la munte.
- Nu mai spune, alpinisto… cu ce ocazie?
- Păi a venit Geo din Italia și-a strâns toată gașca.
- Mmm, Geo… Tot aşa de valabil a rămas?
- Vine și el în club, o să-l vezi cu ochișorii tăi… uite că mă și sună. Da, băi, Geo, sigur… Prima dată mergem în 4 Whites. Pe urmă ne mai mutăm… vedem noi… Bine, te așteptăm acolo.
Mamă, ce înghesuială, ce omor… Și numai puștani, ca de obicei. Păi aici, numai să-ți lași haina la garderobă și e o întreagă aventură. Bine c-am venit din timp. Și Huidu mai vrea să mai mergem și-n altă parte. Nu, aici rămânem. Când o fi să plecăm, eu mă duc acasă. Bine că suntem cu Huidu. Ea se ocupă să dea o șpagă ăleia de la garderobă să ne ia hainele. Ea se ocupă să ne aducă băuturile de la bar. O ajută și Popescu. Eu rămân cu Teo să păzim jumătatea de masă pe care a obținut-o tot Huidu… Are un stil… s-ar descurca și-n deșert. Teo a și plecat să danseze. E moartă după dansat. De-asta și vine în club. Popescu vine la agățat. Huidu vine la bere și la atmosfera de hărmălaie. Dar eu???
- Salutare, măi, frumoaso, de când nu ne-am mai văzut… Cred că s-au făcut doi ani deja…
E Geo. Tot înalt. Tot suplu. Tot frumos. Pupături. Se mai uită o dată la mine. Iar pupături.
- Mamă, da’ ce decolteu ai!!!!!!!
- M-au pus disperatele astea de fete să-l iau, cică să agăț și eu ceva…
- Păi dacă ești așa ascultătoare, să vorbesc și eu cu ele, să te mai învețe de bine…
Au apărut și Huidu și Popescu cu băuturile. Iar pupături. Geo își ia o bere. Vorbesc de Italia, de cum e viața acolo. Viața de noapte, respectiv. Geo nu știe, că nu prea ies. Nu au cum. Cu nevasta gravidă și copilul de doi ani, e mai greu să ieși. Mai ales când nu ai pe nimeni să te-ajute. Popescu turuie continuu. Și ea are doi copii. Și ea știe că e greu. Grădinițe, febre, Nurofene, pampers, pipi în pat, nașteri și probleme la nașteri, dinți ieșiți și gingii inflamate, se aruncă de colo-colo pe deasupra capului meu. Popescu jubilează. Îmi șoptește din când în când la ureche.
- Al meu e! Numai că n-avem unde să mergem. La mine e toată lumea acasă, inclusiv soacră-mea Milka. Auzi, putem să venim la tine? Și te duci tu la Huidu. N-o să muriți nici voi o noapte..
- Da, mă, da…
- Ah, știam eu! Ești o bomboană!
Urmează discuțiile despre concedii, de la cort și chitară la all inclusive și lopățele în nisip… Urmează amintirile din facultate, cu profii, colegii, restanțele și bursele fiecăruia… Apare și Teo să bea ceva. Pupături și tot ca o puștoaică arăți… Teo și Popescu pleacă să danseze. Huidu pleacă să alimenteze cu bere de la bar. Rămânem doar eu și Geo. Tăcem. Apoi dansăm acolo, lângă masă. Văd în stânga mea ochiul lucitor al lui Huidu, care s-a întors cu berile. Jubilează. Doar mi-a zis ea că o să ne-o tragem. Uite – primul pas.
Într-adevăr, vorba lui Huidu, Geo e stătut. Urâtă vorbă. Mă umflă râsul. El ia micul meu tremur de râs drept răspuns la strângerea lui destul de insistentă. Îmi cuprinde tot spatele cu brațele. Mă trage să-mi pun capul pe umărul lui. Își lipește tot corpul de mine. Deja mă mângâie pe spate. Nu-i pot spune nimic. O să par penibilă, speriată. Ce mi-a făcut?? Dansăm, doar… Suntem la al treilea dans. La rând. Idioții aștia care pun muzică! Bagă trei blues-uri unul după altul… M-am plictisit. Vreau la baie. I-am zis lui Huidu că vreau o bere mică la 0,33 sau 0,25, iar ea mi-a adus una mare, normal. Huidu refuză sa dea banii pe o litră de bere, cum zice ea. Chiar și banii altora. E jecmaneală la drumul mare, în paștele mă-sii de hoți. Geo dansează cu ochii închiși. Nu am cum să văd asta, dar îmi mimează Huidu, care ne studiază fiecare mișcare. Apare Popescu. Îmi arată pumnul prin spatele lui Geo. Apoi o văd pe Huidu cum îi arată pumnul lui Popescu și cum o smucește lângă ea. Huidu o face cu ou și cu oțet. Sigur, îmi apără interesele. Dacă e cineva care trebuie să stea cu Geo, eu sunt aia. Popescu e măritată, are tot ce vrea. La Teo nu se uită nimeni, pentru că arată ca un băiat, dar o să vezi c-o să se mărite rapid cu primul individ care o să aibă tupeul să stea cu ea. Și care o s-o suporte cu dansurile astea ale ei. Asta tot teoria lui Huidu este. S-au terminat și blues-urile. Geo se duce la baie. E evident că nu mă pot duce și eu. Nici nu mă așez bine, că Popescu mă atacă:
- Haide, haide, spune tot! Ciripește!
- Ce să spun?
- Ce-ați vorbit, ce-ați stabilit?
- Nimic, măi, ce-aveți? Omu’ e însurat, la casa lui, cu nevastă, cu copil…
- Ei na! Nevasta e departe. Copilul – și mai și. Dar el e aici lângă noi. Întinzi mâna și-l atingi… spune Huidu și face cu ochiul, complice. Cu ochiul ăla lucitor de atâta bere.
- Lasă că dacă nu-l vrei tu, îl iau eu, stai liniștită… se repede Popescu să ocupe eventualul loc liber.
- Frate, ca ciorile la hoit… bolborosește Huidu între două gâturi de bere.
- Ia te uită unde s-a găsit poeta…
Primesc un mesaj. Cine să-mi dea mesaj la ora asta? Aștia cu reclame, cu cupoane, cu reduceri… sau vreo factură… Nu! E de la Geo… “E cam multă gălăgie aici. Nu-mi aud nici gândurile. Și mi-au venit niște gânduri acum…”. Ei na. Poftim, asta-i acum! Ce prostie! Păi dacă el nu-și aude nici gândurile, eu cum să aud că am primit un mesaj? Și are cam mult tupeu. Așa direct: ce decolteu ai și ce gânduri mi-au venit… Stă și el o săptămână în țară, fără nevastă și copil și s-a gândit să aibă gânduri. Am înțeles, e greu cu copil, cu nevastă gravida, o fi nervoasă, o fi stresată, or avea și ei problemele lor. Așa că s-a gândit să-l ajut eu să-și rezolve problemele astea mai presante. Astea de bărbați. Pe urmă el pleacă la familia lui și eu rămân ca proasta. Cu problemele mele de femei. De-astea mai puțin importante și mai încurcate, cum sunt toate problemele de femei. Cu sentimente, cu senzații, poate și cu puțin suflet… Până la urmă, poate au dreptate și fetele astea. Mi-o trag și eu într-o seară. Ce mare lucru? Elegant, lejer, fără obligații… Ne mai relaxăm și noi… Altele fac masaj, eu mi-o trag. Băi, ce-ai făcut aseară? Băi, ce să fac, uite, m-am mai relaxat și eu puțin, mi-am tras-o cu unul însurat și cu copil. Da, nevastă-sa e gravidă, așa că, săracu’ nu și-a mai tras-o probabil de câteva luni bune și era cam ofilit. Da, l-am ajutat eu, am făcut o faptă bună, am ajutat o bătrânică să treacă strada, l-am ajutat pe unu’ însurat să mai scape de stres. Poate să-mi mulțumească nevastă-sa: când o să se întoarcă acasă o să fie alt om, mai puțin nervos, mai bine dispus… Iar pe mine o să mă ajute Cel de Sus că am făcut o faptă bună… Nu-l puteam lăsa așa, săracu’ băiat. E și el om, ce dumnezeu? Și dac-ai ști cum mă strângea în brațe… Chiar, de când nu m-a mai ținut cineva în brațe… M-aș duce cu el acasă la mine. Am bea un pahar de vin roșu. Se întâmplă să am acasă un vin roșu foarte bun. Dulce, cum îmi place mie. Că doar mie trebuie să-mi placă, nu lui… Lui, în halul în care e, îi place orice. Aș pune o muzică oarecare. Și-am sta de vorbă. Sau n-am sta de vorbă. M-aș cuibări la el în brațe. Doar atât aș vrea: să mă țină în brațe. Ei na! Asta e o tâmpenie! Cum pana mea să mă duc cu un tip acasă și el să mă țină în brațe și atât? Păi mai avem 15 ani? Oricum, e penibil. Îl știu pe Geo de zece ani. Suntem prieteni buni. Păi și tocmai de-aia: prietenii trebuie să se ajute unii cu alții. Ne-am ajuta reciproc. Unul pe altul. Și amândoi pe nevastă-sa. Dar nevastă-sa nu știe. Și n-ar ști niciodată. Chiar așa! De ce n-a venit cu el? E gravidă și mai are un copil? E greu să călătorești cu un copil în brațe și cu unul în burtă? Păi și eu ce să-i fac? Ar trebui să fie fericită că are bărbat și copii. Dar dacă-i are, trebuie să și-i apere. Și, oricum, dacă nu sunt eu, e Popescu. Și dacă nu e Popescu, e alta. Nevastă-sa tot și-o fură. Dar tot ea învinge până la urmă. Sau poate că nu. Poate că și-o fură de tot și-și crește copiii singură, vorba lui tanti Viorica. Poate învinge cealaltă. Oricum, nu e cazul aici. Așa că… de ce nu? Mă mai distrez și eu. Ce, parcă alea cu care s-au cuplat Ichim și Alexandru al meu și-au făcut probleme din cauza mea? Nici gând. Cred că e timpul să învăț să gândesc ca un bărbat. Un bărbat și-ar face toate problemele astea? Nici jumătate. Nici un sfert. S-ar gândi numai cum să-și mai sugă puțin burta și să pară mai dotat. Sau cum să se furișeze în baie să verifice dacă e spălat ca lumea. Sau nici atât. S-ar putea ca și astea să fie tot probleme de fete.
- Băi, unde-o fi Geo?
- O fi plecat la agățat.
- O fi agățat-o pe Teo.
- Cred că și mor dacă văd așa ceva. Mă duc să verific.
Popescu a plecat s-o verifice pe Teo. Sa nu cumva să-l ia pe Geo. Pe mine cred că mă lasă să-l iau, dar pe Teo, nu. Rămân cu Huidu și o să mă înnebunească din nou. Parcă o văd. Dă niște bere pe gât și începe să mă împingă de la spate să mi-o trag, nu contează cum și cu cine, cu Geo, cu altul, cu cine vreau eu, numai să mi-o trag. Pe urmă o să-mi povestească cum și-a tras-o ea cu unul în facultate: și când m-am urcat pe el și-am început să-l călăresc… Mai bine plec la baie.
- Mă duc la budă, Huidu…
- Fugi, fugi, vezi să nu te-mpiedici și să cazi în ceva.
Străbat cu greu mulțimea de oameni care dansează. Beau, fumează, se împing, mă împing, mă calcă, unii se scuză, alții nu, unul mă ia de mână – m-a confundat… Dau nas în nas cu Geo. Mă ia în brațe, se lipește de mine, mă sărută pe gât… îmi șoptește cu buzele lipite de ureche: m-ai ucis în seara asta, m-ai facut praf… Aș vrea să fim doar noi doi singuri undeva… să bem un vin roșu și să mă uit la tine… Îmi vine în minte bancul ăla cu Ion care o strigă pe Maria: Mărie, vino fă, până la mine, că nu-ți fac nimic! Și Maria zice: Păi dacă nu-mi faci nimic, de ce să vin??
ÎI desprind mâinile de pe mine. Îl informez că mă grăbesc la budă. Probabil că se minunează de ce insistă lumea pe romantismul și sensibilitatea fetelor. Că până acum, el n-a cunoscut vreuna, nici romantică, nici sensibilă. Remarc cu surprindere că mi-a făcut plăcere să întârzii cu mâna pe mâna lui. Era fierbinte. Și mie mi-ar plăcea să fim undeva numai noi doi, singuri. Cred că ar fi bine dacă m-aș îmbăta. Nu rău de tot, să fiu doar puțin amețită. Așa nu mi-aș mai pune atâtea întrebări. Trec acum pe la bar și beau repede ceva. Ceva puțin și tare, să-l dau repede pe gât. Whisky. Nu, are gust de spirt. Lichior. E cam scârbos, cam prea dulce, o să-mi vină să vomit. Ce mai există de băut? Un cocktail. Nu, e prea mare. Dar poate există și niște cocktailuri mai mici. Sau Tequilla. Asta cred c-ar merge. Tequilla. Sau Metaxa. Sau rom.
- Ce doriți?
- Un rom, vă rog…
- De care?
- De cel mai scump.
Stau sprijinită cu un cot de bar. Acum să mă vadă maică-mea. Cum stau la bar și dau un rom de dușcă. N-am mai băut niciodată rom. Cum o fi? Probabil că groaznic. Ce mi-o fi venit să cer rom? Ma gândeam la rom și m-a luat prin surprindere barmanul. Îți dai seama cum ar fi fost dacă în momentul ăla m-aș fi gândit la otravă. Sau la sex: ce doriți? Sex, vă rog. Câte, o partidă, două? Cred că de vreo zece am nevoie, dacă se poate…
L-am dat peste cap. Brrr! Hai că n-a fost chiar rău. Mi-e rușine de toată lumea asta care se holbează la mine. Cum stau eu așa la bar, cu decolteul ăsta penibil și machesc rom. Cum or vorbi între ei: ai văzut-o, băi pe-aia de la bar? Da, aia cu decolteul ăla uriaș. Da, e venită la agățat, sigur. Tocmai a lins o sută de rom, ca-n port… Simt cum îmi ard obrajii de rușine. Și picioarele. Picioarele – nu de rușine. De la rom, probabil. Simt un val de căldură care urcă de la picioare spre cap. Parcă sunt suporterii din galeriile de fotbal care se ridică să facă valuri. În mine. Oricum, așa parcă e mai bine. Parcă toate sunt mai simple. Mai funny. Viața e frumoasă. Pornesc spre masa noastră. Geo e acolo, cu Huidu. Se întoarce spre mine. Se ridică să-mi facă loc să mă așez lângă el. Când trec prin spațiul mic dintre el și masă, mă prinde și mă lipește de el. Mă pipăie de-a dreptul. Să-i zic ceva? O să spună că a glumit, ce nu mai știu de glumă?? Se vede că am îmbătrânit. Noroc că Huidu n-a văzut nimic. Se uita la televizorul prins în perete chiar lângă noi. Acum îi bagă în pizda mă-sii pe căcănarii de la Oțelul Galați care-au dat două goluri pe Dinamo. Și pe urmă și pe ăia de la Dinamo că dorm în cisme și sunt niște jegoși ordinari. Geo se uită fix la mine. Îi simt privirea adânc, până în ceafă. Se apropie să-mi spună ceva la ureche. E normal, altfel n-aș auzi nimic în gălăgia asta. De fapt, mă sărută. Huidu îi înjură pe suporteri că au vandalizat nu știu care stadion. Se bucură că au primit interdicție la nu știu câte meciuri. Geo mă sărută continuu. Îmi place și sunt îngrozită că-mi place. Că nu-i zic nimic. Că-mi place prea mult. Stau destul de îngrămădită pe bancheta asta. Huidu s-a împrietenit cu unii de la masa vecină, care s-au mutat la noi la masă, că de la noi se vede mai bine la televizor. Acum stau și mai rău. Mi-am pus o mână pe piciorul lui Geo, că altfel îmi pierd echilibrul. Oricum, suntem lipiți complet unul de altul. La adăpostul părului meu vâlvoi, a trecut de la ureche, în jos, spre gât. Mă sărută pe gât, de-adevăratelea. Cred că dacă nu beam romul îl pocneam până acum de zece ori. Și pe urmă cred că-mi părea rău. Sunt inadmisibil de excitată. Și rușinată. Probabil că sunt roșie ca un nas de clovn. Cu voce gâtuită, îmi propune să dansăm. Mă ridic cu picioare moi, de vată. Nu mai pot. Îl sărut și eu. Pe gură, pe gât… Ne sărutam și ne pipăim de-a dreptul. Nu mă mai interesează nimic. Bun a fost romul ăla. O bag în pizda mă-sii, vorba lui Huidu, pe nevastă-sa. Doar n-am pus-o eu să rămână în Italia. Și doar n-am lăsat-o eu gravidă. Lasă, ea să se bucure de copii și de soț. Eu, o să mă bucur de altceva.
Nu mai știu când ne-am luat hainele. Nu mai știu când am ajuns la mine. Nu mai știu de câte ori am făcut dragoste în noaptea aia. Eram pe jumătate adormită când i-a sunat telefonul. Era dimineață. Era Huidu. L-a întrebat unde e, că s-au adunat cu toții și îl așteaptă zece oameni în trei mașini, ca proştii, în stradă. El i-a spus în șoaptă că nu mai merge la munte, că și-a rupt un picior și să ghicească ea care anume. Am auzit-o urlând la el și băgându-l în pizda și paștele mă-sii de javră ordinară. El i-a închis. Mi-a cerut cheia, încet, ca și cum ar fi vrut să nu mă trezesc de tot. Voia să iasă puțin să cumpere ceva. Se întorcea repede. Am sărit din pat când am auzit ușa închizându-se. M-am uitat după el pe geam, din spatele perdelelor. M-am uitat la cearșafurile smulse, jumătate pe pat, jumătate pe jos. M-am uitat la sticla goală de vin roșu.
M-am uitat în oglinda. M-am văzut ușor buimacă și fericită, cu un zambet larg, cum nu mă mai văzusem de ani de zile. Nu mi-a venit să cred. Și-am început să râd, complice.