Iulia Georgescu

 

Altă poveste

 

Atmosfera e apăsătoare, uşor gri, fiindcă doar rareori soarele mai salută centrul Bucureştiului de printre nori. Nu e aglomerat, dar nici lipsit de agitaţie. Corporate, hippie, ieşiţi sau foarte intraţi în tipare, trecătorii au desenată pe chip veselia apropierii de weekend. Amelia îi analizează curioasă. Îşi alege câte o persoană dacă îi sare ceva în ochi, fie că e geaca sau strălucirea din privire. O urmăreşte până îi iese din raza vizuală. Se felicită că a programat întâlnirea cu tipul de la firma de team-building în faţă la Grand Café Van Gogh. Poate observa atâţia oameni. Se joacă în minte cu scenariile: unde se duc, ce-au mâncat la prânz, cu cine locuiesc. Se amuză, se uită la ceas fără iritare, cu răbdarea omului care s-a împăcat cu timpul, care ştie că cea mai bună relaţie cu abstractul duşmănit e cea în care îl iei ca atare, un etalon, o convenţie, şi nu elementul central al vieţii. După colţul BNR-ului apare un tip cu o alură ce i-ar fi reţinut privirea mai mult, dacă nu sesiza că se îndreaptă spre Van Gogh şi ar fi cam dubios să-l fixeze aşa.

- Bună! Tu semeni cu Amelia, îi zise cu uşurinţa unui zâmbet poznaş.

- Ăăăăăăă, chiar eu sunt Amelia! Şi după ce procesă puţin:

- Hmmmm, Dan?

- Bineînţeles şi bine intuit. Iar scuzele mele pentru întârziere tocmai ce sunt

exprimate.

- Ah, nu-i nimic, mă amuză să văd omenirea din câte-un colţ, afirmă Amelia, sesizându-i ochii verzi, netulburaţi, la adăpostul frunţii uşor bronzate, deşi e final de octombrie.

- Hai să intrăm, te rog! Rămânem jos sau urcăm la nefumători?

- Eu mmmmmmnu fumez şi mă cam enervează fumul.

- Hahahaha. Ba fumezi şi tu, dar diferenţa dintre noi doi e că eu dau bani pe ele.

Totuşi, avem o întâlnire de oareşce afaceri şi nu vreau să-mi indispun clienţii, aşa că urcăm, fie.

Amelia e contrariată că un personaj atât de outdoor şi al cărui job îi permite să fie

mai mereu outdoor e fumător.

            În salonul de la etaj sunt singuri şi au libertatea să-şi aleagă doar printr-o intersecţie de priviri o masă la geam. Cele două oglinzi de pe pereţii opuşi îi aminteau fetei de o carte de literatură din liceu, când învăţa despre tehnica povestirii în povestire. Printr-un joc simpatic îi vede spatele bărbatului din faţa ei. Acum poate să-l examineze, dar ca pe un om, deci indiferent ce sex poartă. Trece răbdător prin ochii care sunt, de fapt, o nuanţă nedefinită, între verde şi gri. Probabil e cea mai reuşită combinaţie cu părul ca trunchiul unui copac al cărui nume nu şi-l putea aminti. Ceva de un castaniu deschis. Îi observă degetele frumos desenate în desele-i gesticulări. Verigheta e un aspect pe care-l sesizează la fel cum i se întâmplă la volan să le vadă pe ale şoferilor care vin din sens opus, când se apropie şi ţin dreapta la vedere: există şi spune ceva despre om. Atât. Încă e în ochii ei doar un om. La fel de riguros ar fi putut analiza şi o femeie.

            Discuţia despre team-building-ul companiei la care lucrează Amelia n-a durat mult, dar, urmare a unui consens de priviri, au mai rămas să sporovăiască până la ultima picătură de ceai amânată.

Peste două zile se văd în autogară la plecarea autocarului către Moeciu. Ea are prima dată conştiinţa că omul e, de fapt, de sex masculin. Poate e soarele ce îi cade în unghi perfect peste creştet, poate e prea linişte în sufletul ei dimineaţa asta, poate. Noaptea i-a fost scurtă şi nu mai apucase să-l viseze pe Radu, deşi, de cinci săptămâni şi trei zile de când nu mai ştie nimic de el, îl vede aproape în fiecare repriză de somn furată vieţii ei interioare agitate. Dan îi pare un tip ale cărui trăsături sunt în echilibru, nimic în plus, nimic de condimentat, aşa cum fizicul lui e perfect adaptat la felul de-a fi, descoperit pe alocuri în prelungirea discuţiei de la Van Gogh. Are inteligenţa şi vigoarea care o măguleau.

            La Moeciu, în joculeţele de team-building, Amelia simte o atenţie specială îndreptată asupra-i, pe lângă privirea lui întârziată mereu cu câteva secunde în ochii ei, absenţi de lumea fără Radu. Nu poate crede nimic de vreme ce mina ei e mai mult zeflemitoare, iar cheful de amuzament şi coeziune cu echipa lipseşte teribil. Oricum, ajunsese să fie intrigată de tip. Poate doar ca experiment antropologic, sociologic, psihologic sau altceva ce s-ar termina în „logic”. Putea fi un exemplar de studiat.

            La sfârşitul unui adventure park improvizat original stă Dan. Amelia ajunge prima şi au timp să mai schimbe cuvinte şi luciri.

- Câţi ani ai, Amelia? se pomeni asaltată de o întrebare cu privire fixă ataşată.

O nelămureşte maxim apropierea lui de faţa ei, urmată de o depărtare bruscă în căutarea coechipierilor, de altă apropiere şi tot aşa. Mişcare strecurată printre întrebări scrutătoare. N-o crede că are 23 ani, discuţiile şi poziţia din firmă intuită de el îi confirmă opoziţia.

- Haha, dă-mi un buletin.

- N-ai nevoie de buletin. Mă poţi crede sau te poţi resemna într-o dilemă.

Acte nu dau.

Se amestecă apoi în zodii şi compatibilităţi, vârste şi ocupaţii, într-un flux natural, fără eforturile de evitare a tăcerilor stânjenitoare.

Seara, când Amelia coboară în restaurantul hotelului, îl vede mâncând singur la masă. Aerul tare şi apropierea lui îi dăduseră bruma de stare pe care-o credea prăfuită într-un trecut marca Radu. Acum e jucăușă, sclipitoare, cu părul strălucind mai frumos, cu hainele stând mai bine pe trup.

- Aaaa, cinezi singur? Parcă mi se face milă de tine şi m-aş aşeza aici, zice, ridicând uşor faţa de masă, atentă să nu-l calce pe bocanci.

            Răspunsul lui, aproape concomitent cu întrebarea, a fost un gest de invitaţie. Mestecând, nu putea vorbi. Habar nu are că ironia ei e bazată pe un soi de auto-ironie: în ultimul timp ura să mănânce singură, mâncarea i se lipea de gât, nu mai putea înghiţi, se bloca, renunţa.

- De-a lungul timpului oamenii au avut diverse sentimente faţă de mine, dar niciodată milă. Apoi aceeaşi privire dreaptă pe care o mai întâlnise azi. E genul de glumă exprimată cel mai serios şi Ameliei îi se părea cel puţin fermecător.

Au fost deranjaţi de colegii lui, care aveau detalii administrative de stabilit. Ea s-a mutat de la masă, el îi face semn să revină, dar ea refuză. Se regăsesc spre final, când el poate să respire puţin în faţa porţiei de papanaşi rumeniţi grozav. Fata se amuză de apropierea nuanţei lor cu cea a părului lui Dan.

- Îţi datorez nişte bani, ştii, nu? începu timid Amelia, gândind stupid că e cel mai bun moment pentru a calcula restul de preţ datorat de companie. Tăcere.

- Hm, poţi să-mi plăteşti în natură.

- Aaaaadică, să-ţi dau banii pe-aici pe-afară, în natură?

- Nu, dar îmi place cum gândeşti. Ştii să faci masaj?

Fata dă din cap a afirmaţie uşor îndoită. Outdoor-istul fumător o roagă să iasă împreună pe terasă câteva minute. Conversează implicat, iar, într-un moment fără vorbe, el oftează prelungit.

- Ce-a fost asta?

- Am oftat.

- Aha, OK. Nu voia să-l întrebe mai mult, dar el se simţi dator să completeze:

- Mă uimeşti, Amelia.

Ea găsi de cuviinţă să zâmbească amar. Înţelegea şi nu dorea să înţeleagă. Se află în faţa unui bărbat pe care îl vede ca pe un bărbat, dincolo de experimentul antropologic, şi tot Radu îi e pe retină. O sclipire umedă îi apare în privirea oprită într-un mare gol.

- Hei, ce e? La ce te gândeşti?

După insistenţe, Dan a primit un răspuns vag şi cuprinzător în incertitudini:

- Acasă.

- Ce e acasă?

Tăcerea se măsoară greu în frigul cu aromă de fum de ţigară. Continuă el:

- Am oftat tot pentru că m-am gândit la acasă, dar şi la uimirea pe care mi-o produci. Tu nu poţi, nu ai cum să ai doar 23 ani! Înţelegi?

- Ce e acasă? ignoră ea ultima parte a replicii lui.

- Acasă e asta, spuse Dan cu toată tristeţea lumii strânsă în glas, scoţând mâna cu verigheta din buzunar.

Amelia n-a continuat, vorbeau din ochi unul cu altul. Unul puternic şi trist, altul slab şi deprimat. Sau invers. Oricum nu contează, pentru că amândoi erau puternici şi slabi în acelaşi timp, dar în alt context.

- Vreau să te rog ceva: ia-mă în braţe, murmură el cu glasul copilului maturizat prea devreme.

Amelia se eschivează. Nu vrea să-l lase să-i ghicească vreo bucăţică de vulnerabilitate, dar, într-un final, îi onorează rugămintea. Nu vrea să-i arate că, în urmă cu vreo oră, după ce a sunat-o Radu cel absent de-o lună şi mai mult, să-i spună nimic, lăsând-o să înţeleagă mult, tot de acelaşi lucru avea şi ea o mare nevoie: de un om s-o ţină în braţe şi-atât. Totuşi, se eliberă inopinat.

- Puteam să jur că-mbrăţişarea ta e caldă.

- Orice om viu are sânge cald prin vene, deci şi căldură atunci când ţine în braţe.

- Ştii că nu la asta m-am referit, îndrăzni el să se apropie din nou, lipindu-şi buzele de fruntea ei. Trebuie să urc să-mi iau chitara. Masajul vrei să-l faci înainte sau după ce cântăm? Da, ştiu, am fost manipulator, cum mă acuzi că sunt, punând întrebarea aşa. Răspunsul nu e dacă, ci când.

- Mă gândesc.

Revin înăuntru şi el este din nou bombardat de responsabilităţi cu nume de activităţi şi întrebări de la colegi. În cercul format îi ascultă, întreabă şi dă indicaţii, adresând printre picături din sprâncenele-i pronunţate întrebarea. Amelia îl lasă să priceapă că se poate acum. Era învălmăşită de ideea de a nu-i permite să creadă ceva greşit, deşi nici ea nu ştia ce ar trebui să priceapă. Unul sau celălalt, puternicul şi slabul.

În holul camerei o strânge încă o dată în braţele lui antrenate de la căţărări. Mai hotărât, mai puternic, mai lung. Miroase frumos, a prea bine, a ceva ce-ar putea fi dacă nu ar fi ceea ce este. Pentru prima dată, Amelia înţelege axioma potrivit căreia oamenii vor uita ce le spui şi ce faci pentru ei, dar nu vor uita niciodată cum îi faci să se simtă. Ştie că nu va uita alipirea asta, lipsită, din perspectiva ei, cel puţin, de sexualitate. Braţele lui pe trupul ei o gâdilau pe suflet, se simţea de 13000 ori Amelia din vremurile bune. Realizează instant că nu e aşa cu Radu. El spune multe, multe se duc, dar modul în care o face să se simtă, suprema stare de bine, era estompat de prea puţinele momente de genul şi de cuvintele ulterioare. Radu a dus-o pe cele mai înalte piscuri de bucurie intelectuală şi a sufletului, dar şi în cele mai adânci văi de disperare prin complicaţiile lui ucigătoare. Pe Dan îl simţea atât de aici, pur şi simplu un om de care îi place enorm să fie îmbrăţişată. Se şi imagina amuzant răspunzând asta la vreo întrebare despre hobby-uri.

Se duce apoi la calorifer să depărteze cumva apropierea periculoasă dintre ei. El se aşează în pat pe burtă, solicitând masajul. Tac. Ea îl roagă să mai aştepte puţin pentru inspiraţia către un masaj reuşit. După şase minute, o prinde de mână şi o trage în pat, începând să-i maseze el fiecare vertebră. Se pricepe. Se lungeşte apoi şi o cuprinde în braţe, fără cuvinte, fără impulsuri. Ea e moale, nu vrea să se desprindă. Îi răsuflă prin şuviţele de păr arămiu, dezordonate acum. Stau liniştiţi, aşteptând nimicul. El îşi apropie gura însetată de gâtul ei, dar Amelia găseşte puterea să-i îndepărteze faţa cu o mână. Îşi întoarce corpul către al lui, ferindu-se cât poate. Dan o strânge la piept, iar ea se cuibăreşte astfel încât să nu-şi intersecteze buzele cu ale lui.

- Cum e viaţa la 23 ani?

- De căcat, răspunse ea rapid, ca şi cum ar mai fi reflectat la asta de sute de ori.

- De ce?

- Dacă ţi-aş povesti, aş dezvălui din lucrurile despre care am refuzat mai devreme să-ţi vorbesc. Ia-mă aşa cum sunt până acum: Amelia Petre, 23 ani, Bucureşti, cu probleme în exprimarea bucuriei spiritului de echipă.

N-a apucat să continue încercarea de glumă, fiindcă se auzeau bătăi în uşă. Ameliei i se tăie respiraţia, lui i se blocă zâmbetul. Pe ea nu o interesa atât de mult de imaginea între oamenii din firmă, cât problemele pe care le-ar putea avea el. Dar Dan, cu o linişte extra-terestră, o calmă în şoaptă: uşa e încuiată, iar dacă vor suna poate să pretexteze că şi-a uitat telefonul în cameră. S-au potolit demersurile. Ea se desprinde amar şi ajunge din nou la caloriferul de la fereastră. Bărbatul vine spre ea şi-şi pune mâinile pe pervaz, înconjurând-o.

- Vreau să mă săruţi acum şi apoi să coborâm cu chitara. Mă aşteaptă lumea.

- Nu, nu, nu! Nu pot, scuză-mă! Şi ne văd cei de jos, geamul e deasupra intrării, uite.

- De ce nu poţi? Dacă îmi vei spune, mă vei ajuta. Totuşi, ar merita să ne vadă cei de jos dacă m-ai săruta, lăsă el cuvintele să iasă mai sincer decât şi-ar fi dorit.

- Vreau să... să rămân fidelă unui... unei idei, zise ea scuturând uşor capul. Ştia că n-ar înşela nimic şi pe nimeni în afară de sine dacă ar accepta. Radu alesese să dispară din peisaj fără explicaţii şi o sunase în seara asta fără scuze sau dorinţe de revedere. Probabil se simţea singur sau i se făcuse dor, dar nu suficient cât să ceară împăcarea. Oricum, nu aici şi aşa se găsea soluţia, cu toate că avea imprimată în piele îmbrăţişarea de prea bine a lui Dan, cu toate că aroma lui îi făcea mintea să zburde, cu toate...

Dan e răvăşit. Cu o foame nebănuită până acum, vrea să simtă gustul sărutului ei, îl ghicea cu gust de rodie şi miere. Însă o parte din el se bucură că a fost refuzat. Aşa e moral, nu? Oricât de impresionat a fost de firea ei, oricât de mult e atras de fiecare bucăţică din corpul ei, oricâte scenarii are în cap, e mai bine să nu. Noroc că a fost ea cea raţională. Dar oare ce-o fi vrând să zică cu fidelitatea într-o idee? Ah, mă termină cu misterul din fiecare frază pe care mi-o spune.

- Coborâm? şterge Amelia continuarea gândurilor de acasă ale ambilor.

- Sigur. Îţi voi cânta ceva, să fii atentă: Oamenii spun că ce e normal e bine.

Cântecul s-a potrivit situaţiei echivoce, iar privirea lui săgetată către ea pe parcursul melodiei o face să înţeleagă atâtea. Şi ce sens au toate? Îşi strânge mâinile în pumn până unghiile intră cu urme în carne. Parcă ar stăpâni un acces de furie, dar îndreptată către cine? Către viaţă? Către destin? Către Radu? Către Dan? Ouf, mai bine ascult cântecele şi trăiesc momentul de acum...

Dimineaţa, reflexul a trezit-o pe la 7 şi a ieşit pe terasa hotelului să salute soarele. Telefonul sună neobişnuit pentru oră. Soare în faţa ei şi soare la telefon: Dan Soare.

- Ţi-ai închis telefonul azi noapte.

Apelul nu-i putea cuantifica zâmbetul. El continuă râzând:

- 23, hai, te rog, urcă până la camera 23.

Amelia realizează că nu ştia unde fusese aseară, camera lui era din alt timp, din altă dimensiune. Oamenii spun că ce e normal e bine. De-aia ar fi normal să nu-mi pese de tine. La dracu cu ceea ce e normal!

Intră pe uşă şi e întâmpinată cu aceeaşi îmbrăţişare aromată, fierbinte şi de durată. Dan simte că are nevoie să stea cât mai mult aşa, cu nasul afundat în puful de pe gâtul ei. Discută generalităţi, apoi Amelia întreabă cum l-a ajutat explicaţia ei de seara trecută. Îi promisese să dezvolte. Singura lămurire a fost legată de faptul că motivul ei îi micşorează lui sentimentul de vinovăţie. N-a priceput. Continuă să pună alte întrebări. Află că Dan nu dormise în ultima săptămână mai mult de 10 ore adunate şi că relaţia lui conjugală suferea. Şi-ar dori să creadă, dar are convingerea minimă că lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Pe de altă parte, îi înţelegea evadarea în muncă. De câte ori nu încercase ea să scape de fantasme lucrând cu fervoare? Dan i-a mai spus lucruri flatante şi ea nu găsea raftul potrivit pentru ele. Apoi s-au despărţit, au mai avut ceva activităţi, a urmat prânzul cu atingeri absolut din greşeală ale picioarelor şi drumul înapoi. Priviri fixe şi replici cu sensuri.

Amelia îşi ia la revedere cu un zâmbet trist şi o îmbrățișare scurtă. Pleacă spre gura de metrou, punându-şi căştile. Revine în lumea ei, la muzica lui Radu, la luptele sale interioare. Ajunsă acasă, stăpânită de un nor cu nume de lumină, l-a căutat pe Dan pe Facebook. Nimic necunoscut, nimic aiurea pe perete până când, în puţinii prietenii arătaţi în prima pagină, găseşte o femeie de o frumuseţe princiară: Larisa Soare. Străbătând profilul ei, găseşte un album intitulat Luca. Un micuţ de doi ani cu trăsături ce-i aminteau de reclamele la biscuiţi cu lapte şi ai cărui ochi erau de acelaşi verde trăgând înspre un gri o privea pe Amelia din monitor. Necruţător. Era în poze fie doar cu Dan, fie cu Larisa, niciodată cu amândoi. Oftatul ei cuprinde acum toată casa-i goală de sens. Nu se poate, nu, nu, nu. Şi era atât de aproape să cad...

Intră la duş şi porneşte puternic apa călâie. Ar vrea să se spele de îmbrăţişarea lui dulce-amară acum, de atracţia pe care o simţea sau, cel mai bine, de viaţa ei. De ce? De ce găsesc doar oameni complicaţi? De ce nu poate fi uşor aşa cum vine fericirea la alţii unde mai şi rămâne? Gata, din momentul ăsta dau dracului toate ideile chinuitoare şi oamenii care mă chinuie. Vreau să mă purific de ei.

Iar apa a continuat să curgă pe conştiinţa ei convinsă că n-a încălcat nicio normă socială.