Bogoș Liliana

 

Amnezicul

 

Privea îngrozit în jurul său şi nu-şi dădea seama dacă este unul din visele idioate pe care le avea deseori sau era adevărat ceea ce vedea. Simţi cum fumul gros îi străpungea fără milă ochii săi bolnavi de cataractă şi-i închise instinctiv, cum făcea de cele mai multe ori atunci când îl usturau. Se frecă cu pumnii plini de noroi şi sânge pe la ochi şi simţi cum i se umezesc instantaneu şi câteva picături de lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obrazul brăzdat de cicatricile căpătate încă din copilărie.

Prin ceaţă, la stânga sa observă cadavrul mutilat al unui copil, la doi metri depărtare îi zărise şi mâna care-i lipsea; i se întorsese stomacul pe dos şi simţise că va vomita din secundă în secundă, însă, după zece secunde, în care auzise ticăitul tăcut al ceasului de mână, stomacul i se calmă, iar el şi-a putut continua “călătoria” cu ochii prin jurul său. Ştia ce va avea să mai vadă, ştia că trupul acelui copil era doar începutul unor imagini dezgustătoare, înfricoşătoare. Auzise un zgomot slab în depărtare şi-şi îndreptă privirea într-acolo fără să simtă nici cea mai mică urmă de frică, îi era tot una dacă moare sau trăieşte în acele momente; zărise un câine vagabond care trăgea de hainele unuia dintre persoanele moarte aşezate lângă un zid, probabil executat.

“Aşa voi ajunge şi eu, să mă mănânce animalele de viu”, gândi în timp ce-şi rotea privirea în jur şi vedea ici o mamă care-şi ţinea la piept copilul sugar, colo - un bătrân fără picioare, capul zdrobit al unei fetiţe care probabil odată era frumoasă, degetul mare al unei persoane lângă picioarele lui, sânge peste tot, zgomote înădușite de durere, strigăte de ajutor înfundate, răcnetul unui copilaş care şedea lângă cadavrul mamei.

“Oare de cât timp zac aici, fără să îmi vină cineva în ajutor?” îi trecuse prin minte, dar imediat îşi uită întrebarea, căci îşi aminti de ea, “Unde este ea? Dar care ea?”, se mai întrebă contrariat încă o dată, căci chiar îi era total necunoscută această ea, dar totuşi trebuia să o găsească, trebuia să o caute, să o vadă şi îşi va aminti. Privi în jur. Ştia că îi va vedea pe majoritatea morţi, ştia că nu va mai putea merge niciodată la o bere cu ei, că nu se vor mai putea lua la ceartă din cauza jocurilor de noroc, ştia că nu va mai avea de la cine primi o băutură atunci când nu va avea bani din cauza serviciului său prost plătit, ştia că acum este un nimeni fără niciun viitor - dar nu ştia cine este.

- Cine sunt? se întrebă cu voce tare imediat ce îşi dăduse seama că nu-şi aminteşte nimic despre viaţa lui de dinainte să se trezească în mijlocul unui final tragic al uneia din barierele revoluţiei.

Privi în continuare în jurul său şi simţi cum bătăile inimii sale bolnave se accelerează; zărise zeci de persoane moarte, unele peste altele, bătrâni şi copii, femei şi bărbaţi, soldaţi şi civili. Ce fel de bătălie fusese aceasta în care fuseseră implicate atâtea persoane nevinovate?... desigur, un masacru. Vlad privea dezorientat la clădirile din jur, în speranţa de a recunoaşte pe vreo una, însă nimic nu îi era cunoscut, simţi că nu mai are putere şi vru să se lase în genunchi, însă realiză că deja era în acea poziţie; mai dezorientat ca înainte încercă să se ridice, dar nu putu, simţi o durere care-i fulgeră piciorul stâng, se uită nedumerit la el şi-şi văzu pantalonii rupţi şi plini de sânge, iar în jurul său era o imensă baltă de sânge închegat la care roiau muştele pentru a-şi depune ouăle. Se sperie şi mai tare la văzul acestora şi-şi rupse cu putere cracul pantalonului de stofă... privi, închise ochii şi clătină din cap în semn că are o fantezie prostească, apoi deschise iar ochii în speranţa să vadă ceva mai bun, însă aceeaşi imagine îşi făcu apariţia pe pupila sa: îşi văzuse piciorul rupt de la genunchi, era perforat total, însă se mai ţinea încă de restul corpului printr-o bucăţică mică de piele care se împotrivea cu dârjenie să părăsească locul în care era menit să stea pentru totdeauna la fel cum şi un sugar se împotriveşte când este luat de la sânul mamei. De această dată stomacul său interacţionă rapid şi vomă instantaneu, simţi cum tot corpul său se înfierbântă şi o transpiraţie rece îl cuprinde în braţe încătuşându-l egoistă; îşi duse mâna la frunte pentru a o încălzi, căci era rece ca gheaţa, dar fără niciun efect, căci mâna avea aceeaşi temperatură morbidă ca fruntea şi restul corpului. Văzu negru în faţa ochilor şi simţise că al său corp va ceda, se clătina ca un plop în mijlocul unei furtuni şi căzu inconştient în mijlocul străzii în care se afla, plină de muribunzi şi persoane mutilate de soldaţii care-şi făcuseră datoria în timpul acelei revoluţii.

 

Deschise ochii pe jumătate, genele i se lipiseră unele de altele şi-i era greu să facă un efort atât de mare încât să reuşească din prima. Simţi o durere cum pune stăpânire pe întreg capul şi se concentră să îi rămână mintea limpede, trebuia să o găsească, dar, totuşi, cine era ea? Pe cine era atât de nerăbdător să găsească, dar în acelaşi timp nici nu ştia cine anume?

Îşi aminti că rămăsese fără un picior şi acest lucru i-a cauzat o mare durere în piept, simţi cum toate coastele i se strâng şi-i apasă pe inima care se sufoca, parcă nici puls nu mai avea, şi nici respiraţia nu şi-o mai auzea; simţi o furnicătură în piept şi vru să o aline, dar când atinse cu mâna simţi că una din coaste nu era la locul ei, se sperie şi ritmul inimii se acceleră.

- Cât mai am de trăit? Voi muri - sunt convins, dar nu mai înainte de a o găsi! îşi spuse enervat că nu îşi amintea nimic. Cine dracu’ sunt? ţipă cât putu de tare şi simţi că se sufocă, o durere cumplită i se ivise în gâtul uscat, iar în piept simţi cum un pumn îi prinde inima şi o răsuceşte în toate părţile în speranţa de a o desprinde de la locul ei. O tuse înădușitoare îl cuprinse şi sângele îi ieșea prin gură - nu se mai sperie, ci doar spuse foarte liniştit:

- Normal! aşa începe orice sfârşit.

Se târî cu coatele să ajungă undeva unde era mai puţin fum, căci simţea că se sufocă; simţea duritatea pietrelor de pe drum cum pătrundeau prin piele şi o perforau, lăsând loc sângelui să ţâşnească în voie din interior, iar Vlad gândea amuzat: “Al dracului de mult sânge mai am”. Îşi făcea loc cu mâinile printre cadavrele ce-i ieşeau în cale, simţind cum îl părăsesc puterile. Rupse rochia unei femei şi îşi învălui coatele pentru a ameliora durerea şi să oprească sângerarea, iar în tot acest timp nu avea decât un singur gând: “Cine sunt eu?”. Continuându-și drumul spre zidul odată alb al unei clădiri mari cu o placardă deasupra căreia scria “La Cârciuma lu’ Vasile”, dădu peste o bucată de pâine neagră, plină de mizerie şi uscată pe care o luă în mână. “Parcă îmi este foame”, se gândi şi o privi lung, vrând să o bage în gură, dar se opri şi rupând o bucată dintr-o altă haină a celui mai apropiat leş, şterse rămăşiţa de pâine, dar se amuză de stupizenia gestului de a şterge o bucată de pâine plină de noroi şi sânge urcat cu o cârpă mai murdară.” “Şi aşa voi muri”, se gândi şi înfulecă pe nerăsuflate bucata de pâine tare.

Ajuns la zidul mare, privi în urmă şi văzu că în urma sa lăsase o dâră de sânge, îşi inspectă piciorul şi observase că se înnegrise, “Cât Dumnezeule am stat leşinat de a început să se facă aşa urât piciorul?”, se gândi cu inima bătându-i ca un purice. Respiraţia i se acceleră şi începuse să respire cu un zgomot îngrozitor de care s-ar speria orice doctor. Sângele îi năvăli pe nas ca şi cum nu ar mai fi încăput în interiorul său.

- Nu tocmai acum, trebuie mai întâi să o găsesc, se plângea morţii. Dar, cine dracu e ea?... Cine sunt eu? gândea cu voce tare nefericitul Vlad.

Îşi lăsă mâna în jos şi dădu peste un obiect fin, dar plin de praf şi bucăţi căzute din zid; era un ciob de oglindă, o ridică de jos şi o privi... văzu un om desfigurat, un om plin de răni şi de sânge amestecat cu noroi, astfel încât nici nu i se mai deosebea adevărata culoare a feţei trase, ce lăsa maxilarul să se vadă. Ochii căprui abia erau deschişi din cauza fumului insuportabil ce-i înroşise şi-i umflase. Nasul era vânăt şi umflat, iar buzele crăpate de la vântul ce bătea cu repeziciune fără să-i fie milă de persoanele neajutorate ce-i stau în cale. I se părea cunoscută acea faţă care odată părea să fi fost frumoasă, i se părea că o ştie de o viaţă, dar nu îşi putea aminti.

- De unde te ştiu, băiete? spuse zeflemitor Vlad. Parcă te-aş cunoaşte de o viaţă şi parcă în acelaşi timp nu te ştiu deloc, ciudat lucru. Sunt pe cale să mor şi nu-mi amintesc nici măcar cine sunt, cum mă numesc şi cum mama dracului am ajuns în locul acesta ciuruit de gloanţe, obuze şi tunuri. Sunt plin de vânătăi şi îmi lipseşte un picior, am ochii umflaţi de la fumul ăsta insuportabil ce nu-mi lasă posibilitatea să văd nimic în depărtare, cred că am participat la vreo luptă sau oare sunt eu comandantul?

La ultima sa întrebare deja se imagina un mare comandant, care nu făcea decât să dea ordine şi să tune şi fulgere când ordinile sale nu erau executate la timp, clătină iar din cap să alunge fantezia şi se enervă pe el însuşi că tocmai în acele momente critice avea fantezii despre o posibilă viaţă în loc să îşi amintească cine era. Mai privi o dată chipul din oglindă şi rămase pe gânduri câteva minute, apoi chipul i se lumina şi strigă ca înnebunit:

- Eu sunt! Eu sunt cel din oglindă! Eu sunt! exclamă într-un zâmbet şi bucuros că se descoperise pe sine. Eu sunt! strigă scos din minţi, dar dintr-o dată se oprise şi înlemni, groaza morţii îl cuprinse, ştia că va muri, nu va mai avea mult, părea nebun.

Se prinse de par şi i se păru tare năclăios, îşi trecuse o dată mâna prin el şi i se făcuse scârbă, îşi retrase mâinile repede ca să nu mai aibă altă fantezie despre moarte şi durere. Deja începuse să-l doară piciorul sau ce a mai rămas din el, simţea furnicături care se urcau treptat până la baza piciorului... acum simţea nişte înţepături de ace ascuţite... îl tortura cineva invizibil fără milă, îl supunea unor dureri îngrozitoare pe care va fi silit să le ducă până la sfârşit, până va muri, pentru că nu era nimeni care să-l ajute. Sau măcar să-l omoare să-i aline durerea.... dar ea? Va îngădui să moară fără să o vadă pe ea?

- Cine e ea??? strigă înnebunit de durere sufletească, dar şi fizică şi simţi cum durerea din piept se înteţeşte.

Sângele îi năvălise iar prin nas şi îi umpluse buzele cu gustul lui dulce-acrişor; era cald, ceea ce-i făcea bine buzelor crăpate şi vinete. Se gândi că ar fi bine să mănânce sângele pentru a-i intra iar în organism, să mai aibă putere, dar imediat îşi dăduse seama de nechibzuinţa sa şi râse în scârbă. Se privi în oglindă şi se sperie de râset, de înfăţişare, de tot ce vedea... se sperie şi de faptul că odată i se păruse necunoscut chipul, că nu se recunoscuse din prima şi aruncă cu putere oglinda care se sparse în zeci de cioburi de diferite mărimi cu un sunet asurzitor care făcuse ecou în liniştea ce era împrejurul lui.

- Şttt... Nu mai faceţi gălăgie, nerozilor! ţipă nervos auzind zgomotul provocat de oglinda spartă, crezând că mai sunt persoane în jurul său. Mai bine a-ţi veni să mă ajutaţi, căci sunt pe moarte şi trebuie să o găsesc. Fir’ar al dracului să fie că tot o pomenesc şi nu ştiu despre cine este vorba. N-auzi, mă? se răsti scos din minţi pentru că nu vedea pe nimeni care să-şi facă apariţia şi să-l salveze din coşmarul în care trăia. Fir’ar să fii tu de jupuit, ţi-am vrut binele, dar vei vedea că te va mânca câinele dacă nu stai prin apropierea mea, căci eu put, mă, eu put, n-auzi, şi nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de mine.

Simțea cum întreg capul urma să-i explodeze de la vâjâitul ce-l domina fără niciun resentiment. Totul se învârtea în jurul său... simţea cum îi chiorăie maţele de la foame... simţea cum inima bătea neregulat, când mai repede, când mai început, simţea că se sufocă, dar nu-l mai interesa... închise ochii şi totul dispăru din jurul său, era doar negru, fără pic de culoare, fără pată de lumină, fără sânge şi mutilaţi, fără morţi şi dezmembraţi.

- Dar totuşi: ce caut eu aici? era pentru prima dată când se gândise la asta. Adevărat - era prima dată când se gândea la o întrebare care trebuia să şi-o fi pus prima dată. Ce căuta el acolo - în mijlocul unui câmp de bătălie în care toţi zăceau morţi. Pierduseră bătălia şi el era singurul supravieţuitor, dar în curând le va urma calea prietenilor săi.

Tresări când auzi focul unei arme, inima o luă la goană gata-gata să fugă speriată şi să nu se mai întoarcă, dar creierul a oprit-o şi i-a poruncit să se ascundă. Deschizând ochii, Vlad a văzut multe lumini apropiindu-se prin bezna de afară, încercă să se târască iar în coate, dar nu mai avea putere, deja îl părăsise. Se deplasă câţiva paşi, apoi se prăbuşi ca mort lângă zidul unde se postase, fără vlagă. Auzea ca prin vis zgomote apropiindu-se tot mai mult de el, strigăte disperate, lătrat de câini, împuşcături... apoi simţi greutatea imensă a unui câine care-şi puse labele peste el, apoi piciorul unui bărbat care-l lovise cu putere, dar el nu mai putea scoate niciun cuvânt, era tăcut cum doar morţii mai pot fi, apoi îşi pierdu conştiinţa.

 

Când se trezi, privi uimit în jurul său şi nu recunoscu încăperea în care se afla. De fapt, nu era o încăpere, era o cuşcă îngrădită doar de nişte pari groşi înfipţi în pământ, iar drept poartă erau trei lemne bătute în cuie pe orizontală. Acoperiş nu exista, ceea ce permitea ploii abundente să curgă direct pe cei patru prizonieri, toţi erau bărbaţi şi toţi arătau atât de rău încât credeai că îşi vor da duhul în următoarele momente. Vlad simţi cum frigul îi intra în oase şi se încleştează cu putere de ele, fără să le mai dea drumul, îşi simţea hainele ude cum se lipeau de pielea fierbinte de la temperatura cauzată de rana de la picior. Vru să îşi mai privească o dată piciorul, dar nu putu distinge nimic din cauza şiroaielor de apă ce se scurgeau pe faţă şi-i intrau în ochi. “Sunt curat acum datorită ploii”, se gândea vesel Vlad, dar se indignă în următorul moment, când îşi aminti în ce circumstanţe se bucura că nu mai este plin de sânge şi noroi şi dădu cu pumnul în parul din spatele lui ce ţinea loc de perete cuştii.

Privi mai atent în jur şi alături de cuşca în care se afla el şi celelalte trei persoane necunoscute lui, mai observă încă o alta la fel ca a sa, doar că în ea se aflau mai multe femei de vârste diferite, de la copile inocente la bătrâne trecute prin viaţă. Nu-l mai interesa nici de femei, nici de bărbaţii din cuşca sa, nu mai avea putere nici să întoarcă capul să mai privească încă o dată chipurile tuturor persoanelor prizoniere. Ploaia se înteţea din ce în ce şi nu dădea niciun semn că avea să se oprească prea curând. Întinse o mână printre stâlpii de lemn şi fu nevoit să şi-o tragă înapoi cu o repeziciune de care nu se crezuse în stare cu o secundă mai înainte, când un câine sări la el cu dinţii scoşi şi mârâind de parcă i-ar fi furat osul din faţă.

I se făcuse sete, privi în jur în speranţa de a găsi o cană sau un pahar, dar în zadar; deschise gura şi aşteptă ca ploaia să i-o umple cu apă, înghiţi o dată şi încă o dată, dar simţi că se îneacă şi încetă; simţi cum tot sângele îi năvăleşte în cap şi iar dădea afară, faţa i se înroşise de la sângele ce-i curgea prin nas, însă ploaia îi curăţă faţa imediat.

Se lumina tot mai mult şi ploaia începuse să încetinească, îşi făcură apariţia şi câteva santinele cu puştile lor mari pe care le purtau în spate ca pe nişte trofee. Ceilalţi prizonieri primiră câte o lovitură cu patul puştii în spate pentru amuzamentul santinelelor, iar unele femei mai tinere au fost luate câte una de soldaţi şi duse într-o colibă unde-şi făceau de cap cu ele. Când se întorceau săracele femei erau umflate de plâns şi de la bătăi, iar hainele le erau pur şi simplu sfâşiate. Îşi imagina ce le putea face şi i se făcuse rău, stomacul i se întoarse pe dos şi vomă iar sânge. “Nu mai am mult de trăit, se bucura el, iar ăştia nu vor apuca să mă tortureze”, îşi zicea cu satisfacţie. Însă tot nu-şi amintise cine era şi ce implicaţie avea în revoltă sau război, nu ştia nici asta, putea să nu fie niciuna, pentru el era tot una, vroia doar să ştie cine este. Îşi aminti că nu se recunoscuse în oglindă şi începuse să râdă, dar fu întrerupt de un acces de tuse insuportabilă.

 

Nu mai ploua de vreo două ore, iar soarele şi-a făcut apariţia pe cerul acum senin, mângâind cu drag pământul. Soldaţii mișunau în jurul ostaticilor ca albinele şi niciunul nu se îndurase să le dea ceva de mâncare şi nici măcar o gură de apă, deşi se vedea pe faţa lor cât erau de sleiţi de puteri. La cererea disperată a unuia dintre bărbaţii din cuşcă cu Vlad să-i ofere o cană cu apă, unul din soldaţi i-a spus râzând batjocoritor:

- Moşulică, peste o oră nu vei mai avea ce face nici cu apa, nici cu mâncarea. Ar fi păcat să irosim aşa proviziile noastre, dându-vi-le vouă, nişte amărâţi. Vezi-ţi de treaba ta şi nu mai cere ceea ce nu-ţi este permis, şi-l lovi cu putere cu puşca peste spate.

După o oră îşi făcu apariţia o jumătate de duzină de soldaţi la poarta cuştii, scoaseră cuiele şi intrară înăuntru pentru a-i lua pe sus pe ostatecii răniţi, niciunul nu se împotrivi. Când ajunse la Vlad, soldatul care trebuia să-l ia îl privi cu scârba, îl măsură din cap până în picioare, apoi apucă în grabă de piciorul care încă se mai ţinea în bucata de piele înnegrită şi trase cu putere:

- De asta nu vei mai avea nevoie oricum, spuse soldatul scârbit că îşi pătase uniforma nouă de sângele deţinutului.

În momentul când se desprinse pielea, Vlad simţi că i se taie încă o dată piciorul, simţi o înţepătură puternică ce nu-i dădea drumul, o fierbinţeală urcând şi coborând prin tot corpul şi o durere ce nu poate fi exprimată nici măcar în cuvinte; ţipă ca nebunul din cauza durerii, iar lacrimile îi năpădiseră ochii instantaneu, fără să-şi dea seama, vroia să se zvârcolească, dar nu avea puterea necesară, vroia să o ia la sănătoasa, dar nu mai avea cu ce alerga, vroia să sugrume, să omoare, să jumulească, dar nu avea cu ce.

După câteva minute, toţi cei patru bărbaţi se aflau cu spatele la un zid alb pe care se vedeau urme de sânge împrăştiat.

“Voi fi executat, ce bine!”, se gândi Vlad, sperând că va scăpa de durerea ce încă îi domina corpul slăbit. Trebuia să spea în picioare şi să-şi privească călăul în faţă, iar el se sprijinea de perete pentru a putea sta în picioare. Era cu capul în jos şi auzi un prim glonţ pornind de pe ţeava pistolului. “Unul s-a dus, mai sunt trei”, medita în tăcere. “Mai sunt trei şi eu nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce am fost înainte, am fost o persoană bună sau am fost un criminal ca şi cel care mă va omorî din minut în minut?”.

Un al doilea glonţ şi-a făcut cunoscută apariţia când s-a auzit un zgomot asurzitor.

“S-au dus doi şi am mai rămas doi. Doi e număr cu soţ, doar la morţi se mai aude de numărul ăsta - dar deja sunt mort - ce mai contează un minut sau două? Nici măcar nu ştiu ce căutam în strada aceea, nu ştiu ce caut aici. Care este vina mea? Poate mă aflam în locul nepotrivit la momentul nepotrivit...”

O a treia bubuitură i-a dat de ştire că e rândul său. Avea ochii în pământ. “S-a sfârşit, atât mi-a fost”. Ridică privirea pentru a-şi înfrunta călăul... zări doi ochi plini de lacrimi... ochi atât de cunoscuţi... “Vă ştiu”, le zise telepatic Vlad ochilor înlăcrimaţi. Mai privi o dată... doi ochi de copil... “De unde vă ştiu?”, închise ochii şi-i deschise imediat dându-şi seama că face o prostie, mai are puţin timp în care are şansa să-i privească şi nu îşi permitea să țină ochii închişi.

Îşi amintise prima zi de şcoală a sa, ultima zi de facultate, prima căsătorie, apoi divorţul mult prea rapid, a doua căsătorie, copilul... atunci totul îi era clar: o văzu născându-se, o văzuse crescând, plângând, zâmbind, alergând... o văzuse dansând la o serbare la şcoală, o văzuse plângând la capul mamei sale când murise, îi cunoştea ochii ca în palmă, căci îi sărutase de mii de ori, de zeci de mii de ori... văzuse când o căuta înnebunit pe strada plină de oameni cu puştile în mână, o zărise pentru un moment, apoi o pierduse... îi privi ochii, erau ochii ei.... ea era... inima îi pompa cu mare viteză, aerul îi intra în plămâni fără greutate acum... şi ştia că o găsise... era fetiţa lui pe care jurase că o va proteja în schimbul vieţii lui... era copilaşul său... era ea... dar bucuria se risipi când văzuse pistolul mult prea mare în mâinile frumoasei sale copile, iar acel pistol era îndreptat chiar spre el, acel pistol omorâse trei oameni înainte, iar acu el urma... o regăsise, dar o şi pierduse în acelaşi timp... Era ea: copila sa. Era ea: un criminal, o ura pentru că fusese în stare să-i omoare pe ceilalţi ostateci. De ce ezita acum? De ce nu-l împuşca şi pe el? Trebuia să împartă aceeaşi soartă ca şi ei, doar au fost colegi de carceră... au stat cu toţii în acea cuşcă şi au suferit de frig, de sete şi foame, trebuia să-i urmeze... nu-l mai interesa că jurase să o protejeze orice ar fi pe ea, acum ieşea omenia din el - vroia să moară pentru ca să se alăture suferinţei.

Mâinile fetiţei tremurau pe trăgaciul dornic să se mişte un pic pentru a provoca explozia mult dorită, însă nu se îndură să apese... ştia că e tatăl ei, îl cunoştea, îl cunoscuse de la început şi ştia ca nu va fi în stare. Simțea cum lacrimile sărate îi acoperise toată faţă şi-i intraseră şi în gură, iar frigurile ce o cuprinseseră o făceau să se cutremure din toate încheieturile.

“Mai bine murim amândoi acum, dar nu-mi voi omorî tatăl”, gândea copila în moment ce lăsase pistolul jos.

În acea clipă se auzi o detunătură din spate, iar copila căzu ca secerată cu un glonte în cap pe pământul umed de după ploaie.

“Aşa îţi trebuie!”, gândi satisfăcut Vlad că cineva, din umbră, omorâse criminalul, apoi, după sunetul mult aşteptat şi cunoscut căzu cu zâmbetul pe buze, încă rezemat de zid, atingând cu mâna cadavrul unuia dintre bărbaţii care au fost cu el în cuşca în care au stat prizonieri câteva zile.