radu-ilarion munteanu

Cădere Spre Zenit

Din nou lui Liviu Antonesei

Gelu şi Nelu avuseseră vieţi paralele. De aceeaşi vârstă, născuţi pe aceeaşi stradă, într-un cartier în care ţiganii nu locuiau grupat, separat de români, ci amestecat. Lucru greu de închipuit azi, când toţi suntem, nu-i aşa, cetăţeni ai UE şi discriminarea e crimă de lez majesté la sfânta democraţie. Care n-a încurajat decât enclavizarea şi, să nu ne ferim de cuvinte, apartheidul tribal. Gelu era român, Nelu era ţigan. E adevărat că ţiganii din acel cartier nu erau nomazi, aveau mândria breslei lor, deşi n-aveau noţiunea de breaslă, iar această mândrie se manifesta ca un cult pentru muncă şi pentru cinste. Nu recitiţi degeaba titlul, nu e învăţământ politico-ideologic în limba de lemn, nu e propagandă în noua limbă de lemn, deloc dulce. E o poveste. Nu ştiu dacă are sau nu o morală, dar, ca toate poveştile, se sprijină, undeva, în adânc, pe o realitate dispărută din viaţa oamenilor obişnuiţi. Gelu şi Nelu se cunoscuseră în praful străzii, camarazi de joacă şi isprăvi eroice. Gelu nu se lăsa dus la biserică de familia lui, de care, după ce dăduse odată peste cap slujba bunului preot, fusese expediat pe-afar’. Combinaţia îi ieşise. Nelu nu mergea la biserică deoarece nici un ţigan din cartier nu mergea la biserică, deşi toţi erau botezaţi, cununaţi şi înmormântaţi de acelaşi bun preot cu barba colilie. Se nimeriseră colegi de bancă la şcoala primară din cartier, apoi, când ambele perechi de părinţi, care se mai întâlneau serile de vară la un grătar, în curţile aflate vis-à-vis pe cele două maluri ale străzii, începuseră a-şi face probleme unde să-i trimită la învăţătură după cele 4 clase, veni reforma învăţământului şi şcoala lor deveni “elementară”, adică i se mai adăugară 3 clase. Copiii puteau continua să rămână în aceeaşi bancă. În puhoiul de reforme din anul ăla, când se împlinea un secol de la revoluţia paşoptistă, multe reforme zguduiră lumea, dar n-o scoaseră din rădăcini. Tatăl lui Gelu, subofiţer de carieră, fusese epurat din armata care deja nu se mai numea regală şi-şi găsi cu mare greutate un post de conţopist la atelierul de lăcătuşerie care aparţinuse tatălui lui Nelu. Care lucra acum în subordinea unui ucenic netot, dar membru de partid. După ce moştenise din tată-n fiu atelierul. Tot ţigan, noul director, tălâmbul. Dar deh, şi atunci existau ţigani şi ţigani. Ca să-i mai ogoiască năduful, tatăl lui Gelu îi povestea de o cunoştinţă a lui, care lucra ca salariată a statului la propria ei farmacie, moştenită şi aia la a treia generaţie şi smulsă din mâinile ei pentru a deveni proprietatea întregului popor. Pe cine să angajeze să facă reţetele, nea Pilule, întreba filosofic nea Vintilă, tatăl lui Gelu, că doar analfabeţii puşi de partid să conducă mijloacele de producţie ale întregului popor ar fi amestecat, doamne feri, praf de scărpinat cu acid prusic. Angajarea foştilor “burjui” la propria lor gogoșărie, devenită de stat, avea valoare de reeducare, îi explica, molcom şi sarcastic, nea Vintilă lui nea Pilu. Ai răbdare, nea Pilule, copiii ăştia or să trăiască altă viaţă, după fiecare noapte vine o alta zi, aşa a orânduit nu dumnezeu, că ala e interzis, ci un om de ştiinţă burghez, sir Isaac Newton. Ai răbdare şi şezi blând, copilul ăsta, Nelu, cu ochii lui de viezure, o să ajungă cineva, ascultă ce-ţi spun eu.

Acuma sigur ca nea Vintilă nu credea nici el în ce spunea, dar îl vedea pe ţiganul de peste drum mai obidit. Că nu putea să nu bage de seamă câţi din neamul lui, târâie brâu, nu cu meserie ca el, şi cu demnitatea şi mândria meseriei, ajunseseră să conducă, pe lângă alte lepădături. Dar cu mintea lui limpede, de meseriaş, băga de seamă că vecinul de peste drum are dreptate, se putea şi mai rău şi el trebuia să şadă în banca lui, pentru viitorul copilului subţirel şi cu ochi de viezure.

În cei trei ani care urmară, care, până să se întoarcă lumea cu dosul în sus, se chemau liceu, curs inferior, cei doi prieteni se apucară în aceeaşi zi de fotbal, adică de-adevăratelea, nu în praful străzii, cu porţi făcute din pietre şi încălţări, ci la echipa de pitici a cartierului, sub firma unui club bucureştean. Care nu mai exista. Fusese distrus şi el, când a venit ordin de sus să se înfiinţeze o echipă a miliţiei. Aşa au ajuns Gelu şi Nelu la pitici la Dinamo, crezând că poartă tricoul Unirii Tricolor. Cu asta aţi ghicit şi cartierul: Obor. Mamăăăăă, ce copilărie era de tras acolo! Mi-ar trebui mai multe poveşti cu numai câte o felie din copilăria în Obor ca subiect.

În săptămâna de după primul antrenament, cei doi prieteni se luară pentru întâiaşi dată la bătaie pe bune. Pentru ochii lunecoşi şi codiţele ca pana corbului ale fetei cizmarului, colegă de clasă cu ei. Cizmarul, însă, nu aparţinea cartierului, era venetic, se aciuise acolo abia după naşterea lui Gelu şi Nelu şi avea un nume imposibil de pronunţat, atât de o limbă dedată cu româneasca, precum şi de alta cu accent ţigănesc. Numele cizmarului nu contează în poveste, dar tot vi-l spun: Zapatero. Şi el explica, cu accentul lui ciudat, cumva sâsâit, că pe limba natală a strămoşilor lui înseamnă chiar cizmar. Iar pe odorul lui cum era s-o cheme, daca nu Concepcion. Dar toata lumea o striga Sina şi ea învăţase să răspundă, căci vorbea româneşte mai cursiv decât tatăl ei, cizmarul Zapatero. Acuma, sigur că Gelu şi Nelu nu erau singurii cărora li se scurgeau ochii după ochioasa de Sina, dar fuseseră singurii curajoși care îşi trăseseră reciproc o bătaie soră cu moartea pe pariu: care să-i spună spanioloaicei să aleagă între ei doi? Cum nu se putură dovedi unul pe altul, se luară de mână şi, cu feţele pline de vânătăi, îi puseră vedetei clasei problema de încredere. Vedetă? Da, căci era preşedinta detaşamentului de pionieri. Cum ajunsese? Umblau nişte vorbe prin cartier, cum că cizmarul Zapatero se refugiase din Spania după ce ai lui pierduseră războiul civil, ce-o mai fi şi aia, de frică ca-l bagă unu’ Franco la puşcărie, de parcă ştia Oborul cine-o fi Franco şi ce să aibă, daca era mare şef burghez, de împărţit cu un sărman cizmar.

Concepction îi privi plictisită. Apoi îi expedie scurt. Atunci aflară şi ei ce ştia toată şcoala. Ca fiica “revoluţionarului” era, tocmai din cauza asta, gagica instructorului de pionieri, care era şi secretar cu propaganda la UTM, ce-o mai fi şi aia. Aşa că prietenia ieşi întărită din singura încăierare din viaţa lor şi din primul eşec sentimental. Se concentrară cu totul asupra fotbalului.

Numai că nea Vintilă nu dormea. N-avea ciudă pe armată ca-l epurase, era fiu de popă, la ce să se aştepte, bine că avea o slujbă, acolo. Dar sa joace fiul lui la Dinamo? Era peste poate. Se răsuceau în morminte strămoşi de care nici nu prea auzise, dar pe care îi plăcea să şi-i închipuie în conflict cu arnăuţii Agiei. Aşa că într-o bună seară de mai puse la cale o şotie, el om serios. Luă copiii şi-i duse cu tramvaiul pe Bonaparte, unde se antrena... da, aţi ghicit. Echipa armatei. Chiar dacă încurajările către cumsecadele lăcătuş nea Pilu nu aveau acoperire, nea Vintilă vedea departe. Odată şi odată numai echipa celor care-l epuraseră pe el, om cu şcoală solidă, de subofiţeri ai armatei regale, avea să pună stavilă miliţienilor. Pe care oamenii simpli, din cartierul ăla, ca şi din toate cartierele din toate oraşele, îi iubeau mai puţin decât îi iubeau şuţii. Ăştia ar fi trebuit să fie obiectul muncii lor. Pentru că-n mintea şi sufletul majorităţii oamenilor, miliţia însemna duba neagră, care venea noaptea, pe furiş, şi mai dispărea câte cineva. Aşa ajunseră Gelu şi Nelu la echipa care, peste ani, va deveni rivala celor ce distruseseră samavolnic populara echipă a cartierului Obor, Unirea Tricolor pe numele ei.

Ei, dar şcoala elementară se sfârşi. Unde să meargă mai departe? Nea Pilu, căruia nimeni pe lume nu-i scotea din cap ideea sănătoasă ca meseria-i brăţară de aur, l-ar fi vrut pe Nelu la profesională. Dacă nu lăcătuş mecanic, ca el, mai bine sudor, frezor, strungar, începuseră a se clădi blocuri, combinate, ăştia or să câştige bine întotdeauna. Femeia lui nu scosese o vorbă în casă până atunci. Dar, spre surprinderea unui nea Pilu uluit, femeia puse piciorul în prag. Nelu va merge la învăţătură. La întrebarea “ce te-apucă, fa, cu învăţătura?”, femeia scoase, de unde, de neunde, o ediţie veche a Amintirilor din copilărie şi-l întrebă net pe nea Pilu: Dacă mama năzbâtiosului de Nică, vezi că asta-i tot una cu Nelu, că Ion îi botezară popii pe amândoi, ajungea Nică popă şi apoi scriitor de se învaţă şi la liceu de el şi de snoavele lui? Ai? Zăpăcit de cap şi de logica nemaiîntâlnită a unei femei supuse şi sfioase, care numa’ că nu-i pupa mâna când îl servea la masă, nea Pilu se duse aţă la nea Vintilă. Simţea el că un fost plotoner regal are mai multă glagore decât un fost proprietar de atelier şi nu era prima dată că-i cerea un sfat. Acolo nimeri cam cu oiştea-n gard. Că tot despre ce să facă Gelu era vorba. Ar fi vrut fostul plutonier regal, fiu de popă, să-şi ştie feciorul cu carte, avea deja măcar pe jumătate origine sănătoasă, ca slujbaş la un atelier de stat. Ba, la o adică, putea scoate din cutia de catifea şi medalia primită pe frontul antifascist, că le ştia învârti nea Vintilă, doar nu degeaba se zicea în armată ca plotonerii îs coloana vertebrală a armatei. Da’ tu cum înveţi, Gelule? Cum să înveţe jumătatea de pereche, de vreme ce toată ziulica era la fotbal? Când nu era după fete. Nu-mi fac eu iluzii, da’ te poţi încontra cu ăia de ştiu carte? Pot, răspunse, fără să gândească, fiul străzii. Da’ la ce liceu, doamne, că nu-i puteau despărţi? Nea Vintilă mai coapse una. Merse la cizmar, cu o sticlă de rubiniu păstrată de la Crăciun, că şi atunci fusese dăruit cu ea de socrii de la ţară. Domnule Zapatero (dac-ar fi pronunțat cuvântu’ draculu’ “tovarăşe” ar fi făcut scrânteală la limbă nea Vintilă). Domnule Zapatero, aşa şi aşa. Şi aşa se făcu, cum o coapse el. Pretinsul revoluţionar, care nu mirosise niciodată praful de puşcă mai de aproape decât lăţimea Ebrului, tăinui cu mândra lui odraslă, care vorbi cu protectorul ei şi ăla, din vorbă-n vorbă, se dovedi că nu toate se suciseră cu dosul plin de funingine în sus în ţara asta, câtă vreme lanţul slăbiciunilor, descoperit de un grec cu nume parcă turcesc, parcă armenesc, deşi era greco-macedonean, că mai citise câte o carte actualul conţopist, mergea şi acum. Şi cu recomandarea unui cadru de răspundere de mult mai sus decât instructorul de pionieri iubit, nu fără interes, de preşedinta ochioasă şi focoasă de detaşament, că fu nevoie de încă un eşalon intermediar şi un curcan adus în mare grabă de la socri, ajunseră cei doi nedespărţiţi la liceul Zoia Kosmodemianskaia, care din anul ăla nu mai era de fete, ci mixt. Ca peste tot, după legea asta nouă. Mă rog, nu liceu, ci şcoală medie. C’aşa scria în lexiconul limbii de lemn.

În liceu, lui Gelu şi Nelu le veni mintea la cap, mai ales că erau de-acum colegi cu fiicele nomenclaturii dejiste şi riscul era mai mare. Aşa că dibuiră ei încă din primul an două surori intrate în liceu tot pe bază de dosar, mama lor ilegalistă, fiecare având câte un tată de care poziţia mamei împiedica autorităţile să se intereseze pe ce terenuri de vânătoare se jucaseră. Pentru poveste nici nu contează, cum nu contează nici de ce se aflau în aceeaşi clasă, la diferenţa de vârstă de cam un an. Decât că fetele, Mia şi Lia, erau mai diferite decât ţi-ai putea închipui dacă ai lua la întâmplare două tinere din cele cam un miliard jumate câte respirau la vremea aia atmosfera planetei albastre. N-o să pierd vremea să le descriu, deşi, de fapt, ăsta e păcatul meu ca povestaş, îmi face plăcere să fac descrieri şi cel mai mult îmi place să descriu fete. Dar rolul lor în poveste se reduce la înţelepciunea cu care reuşiră să păstreze la foc mic legătura cu cei doi fotbalişti oboreni cu stea pe tricouri, cel puţin până la prezentul poveştii, adică ziua când Gelu şi Nelu vor ieşi la pensie, peste ani. Căci atunci va începe, de fapt, povestea. Poate că, totuşi, Mia era mai romantică, i-ar fi plăcut să-şi scrie numele Mya, dar avea destul simţ al măsurii ca să-şi dea seama că nici nu se putea separa demonstrativ de sora ei de mamă, căci se înţelegeau mai bine decât dacă ar fi fost asemănătoare, ca fizic şi ca suflet. Iar s-o aducă pe sora ei în situaţia să-şi scrie numele Lya ar fi sunat ca drakku. Nu, nu erau în clasă cu viitorul politician care va face ca această vorbă să devină celebră într-o bună zi de 22 decembrie al nu mai ştiu cărui an, dacă aţi fost atenţi la amănunte, acela era mai tânăr cu câţiva anişori şi oricum nu făceau nici unii parte din gaşca celorlalţi. Cam atât despre Mia si Lia. Terminară liceul toţi 4, nici premianţi, nici codaşi, întrară din prima la o facultate tehnică, asta era la modă atunci, se căsătoriră înainte de repartiţia guvernamentală, fireşte, Gelu cu Mia şi Nelu cu Lia, ca să fie avantajaţi, şi chiar fură repartizaţi toţi patru la un institut de cercetări. Fostul subofiţer regal, ieşit la pensie după o a doua viaţă de funcţionar, conţopist, un nimeni acolo, la direcţia mişcării hârtiilor vechiului atelier particular devenit uzină de stat de mici dimensiuni, el era mândru. Se străduise, vorba poetului, să-i fie copilul cu-o treaptă mai domn. Nea Pilu, om practic, i-o spusese pe şleau fostului fotbalist, că în facultate se lăsaseră şi de fotbal, când echipa cu o stea pe tricou îşi luase avânt, iar ei lustruiau mai mult banca de rezerve: băiete, nu te fericesc. Ce treabă ai tu cu cercetarea? Dacă făceai profesionala, acum ai fi fost în clasa conducătoare, că aşa ne-a lămurit pe noi, cei needucaţi, lepra aia de fost ucenic al meu, ajuns secretar de partid pe uzină, după ce că-i director. Acu’ o să tragi mâţa de coadă. Dar deh, ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă lucru manual, aşa era vorba când eram eu copil, nu cred să se fi schimbat. Nelu era însă mulţumit. Îl ducea mintea că într-un institut de cercetări dacă nu te bagi în politică o sa tragi mâţa de coadă, dar dacă pune în balanţă o viaţă fără prea mari bătăi de cap şi fără să fii în focarul microscopului de partid, pe de o parte, şi să-şi ducă viaţa la serviciu alături de prietenul din copilărie, fost coleg în echipa de rezerve a marii rivale a echipei miliţiei şi alături de femeia cu care împarţi fără mofturi bucata de pâine, de ce şi cui să caute el nod în papură. Vorba lui Gelu, cu doar puţintel mai mucalit: cu bucata mea de pâine am rupt dinţii unui câine.

Copiii lor avură, în schimb, mintea s-o şteargă afară, imediat după 90, aşa de iute, că eu, povestaşul, am şi uitat cum îi chema. În fond, o simetrie în plus sau în minus nu e decisivă. Exit a treia generaţie de suşă oboreană. Pe t-shirturile pe care le purtau, nimeni n-ar fi bănuit măcar urmele culorilor Unirii Tricolor.  

Aşa trecură anii. Dumnezeu bunuţul le dăduse sănătate. Sănătate de om copilărit în praful unei străzi din vechiul Obor. Îngropată de zeci de ani sub blocuri fără har, fără haz şi fără duh. Dacă nu cumva chiar sub sediul unei primării de sector, care arăta ca o găleată strâmbă în mijlocul unei grădini de gunoaie. Sau cel puţin aşa o vedeau ei, cei doi vechi prieteni. Nu vă grăbiţi să trageţi concluzia din fraza asta că s-ar fi acrit, sufletul oborean e indestructibil. Ştiu ce spun. Cu luni de zile în urmă se apucaseră să plănuiască modul cum vor sărbători ei ieşirea la pensie, printr-o excursie numa’ ei doi, pe valea Streiului, să se joace liber, ca nişte copii care-şi trăiseră copilăria din plin, imuni la ultimii ani de război şi la mai cumpliţii primi ani de după. Căci doar când viaţa necruţătoare cu fiecare îi dusese de mână până la vârsta la care taţii lor fuseseră smulşi din rădăcini de regimul democraţiei aşa de populare începură a-şi înţelege destinul. În paralel cu pregătirile secrete, le mai trecea prin tărtăcuţe să-i dea de urmă Sinei, să-i mulţumească de multe ori, una că-i pusese la punct, făcându-le imensul serviciul de a-şi vedea lungul nasului, apoi pentru că din considerente pe care nici acum nu le înţelegeau şi-ar fi fost curioşi s-o întrebe de ce-i ajutase să ajungă la liceul nomenclaturii dejiste. Aiurea! Când ei frecau pisoiul în prăfuitul institut de cercetări, femeia urcase treptele ierarhice schimbând protectorii cu intuiţie, exact înainte de a fi trecuţi pe linie moartă, în caruselul rotaţiei cadrelor. Ajunsese sus de tot, iar de sus se vedea departe, aşa că nu aşteptase ca toţi fraierii s-o taie după 90, avea demult un post de invidiat într-o universitate americană, ca specialistă în problemele comunismului în Europa de Est. Cel puţin aşa se bârfea la locurile pentru fumat din institut. Iar Gelu şi Nelu nu aşteptară să le confirme propriii lor copii, ci se lămuriseră de îndată ce internetul ajunse şi la noi. Numai soarta, care rareori pierde ocazia să fie ironică, n-o dăruise pe frumoasa, negricioasa şi focoasa Concepcion cu copii. În ciuda numelui parcă.

Dar să ne întoarcem la jocurile celor doi aproape pensionari. Ideea fixă a lui Nelu era să descopere, cu ajutorul unui aparat la care lucra pe blat de zeci de ani în institut, numai Gelu ştia, să descopere sub albia Streiului comoara lui Decebal. Nu din lăcomie, viaţa îl învăţase să se mulţumească cu ce avea şi putea procura fără a-şi flexa coloana vertebrală, ci numa’ aşa, de-al naibii. Gelu, mai realist, făcea mişto de el, dar îl ajuta credincios. Caci ăsta rămăsese singurul lucru asupra căruia nu putuseră cădea de acord. Dacă la fotbal talentul de brazilian al fiului de ţigan era compensat de îndârjirea peste poate a fiului de fost plotonier ajuns conţopist, amândoi jucând “la halfie”, iar Gelu apucase, înainte de a se retrage, să joace mai în spate, lângă stoper, când se implanta şi la noi jocul cu patru fundaşi, dar fiecare se baza pe celălalt în joc, cu dacii şi romanii rămăsese încurcată. Ciudat, puiul de ţigan, despre a cărui rasă se zice, şi iată că se zice greşit uneori, ca n-are patrie, se simţea sufleteşte legat de dacii sculptaţi în cremene. Că pe cei din basoreliefurile Columnei de la Roma n-avusese cum să-i vadă decât în poze de almanah. Poate unde jocul lui de gleznă, mișcările feline de brazilian le simţea lipsite de temeinicia cremenii. În schimb, lui Gelu îi trecuse în sânge, deşi tatăl lui se ferise ca de drakku să-l influenţeze, dar cu vasele comunicante prin care trec trăsături de caracter în sânge nu te joci, Gelu se simţea roman. Adică, cum am zice noi acum, se simţea European. Şi deciseseră, copilăreşte, doi bătrâni cât o poveste aşa de lungă, să lămurească totul într-o călătorie numai ei doi, prinprejurul Sarmizegetusei. Cu gândul ascuns, până şi fiecare de celălalt, să ocolească pe muntele unde scriitorul care le înaripase copilăria clădise Castelul din Carpaţi. Nevestele, care învăţaseră să-i lase în doagele lor, când le venea câte o trăsnaie copilărească, şi nu le venea deloc des, ci foarte rar, nu s-au pus de-a curmezişul.

Tinerii pensionari, echipaţi ca pentru o expediţie în Eldorado, petrecură o noapte pe tren, apoi câteva ore în trenuri locale schimbate, apoi apucară un autobus local, pentru a ajunge cu tărăboanţa unui ţăran băştinaş exact pe locul proiectat, pe malul Streiului, în singurul loc ce nu era proprietatea cuiva anume. Internetul să trăiască. De fapt locul, un tăpşan cât să-ţi întinzi cortul, despărţit de apele râului de un pietroi plat, ca şi cum ar fi suferit legenda muntelui Retezat, nu foarte departe nici el, cu pretinsele lui canale telurice deschise din adâncuri către atmosferă. Locul era îngrădit de gardurile celor doi proprietari, cel ce poseda bucata de mal din amonte şi celălalt, a cărui proprietate era în aval. Cum se ajunsese la situaţia hilară, dacă nu aberantă, ca cei aproximativ treişpe metri pătraţi să fie ţara nimănui? (suprafaţa exactă, rezultată din calcule savante, făcute de Gelu cu ajutorul programului Google Earth ar fi fost 12.56 metri pătraţi, ceea ce i-a amuzat foarte pe cei doi bătrâni daţi în mintea copiilor aşa de tare, că Nelu, cu dansul în sânge, dăduse un recital de ceahuca în livingul lui Gelu, speriind ambele surori, Mia şi Lia, acum şi ele bătrâne. Identificând, după eforturi laborioase de fente în hățișul legalităţii şi al informaţiei publice, pe cei doi proprietari, aventurierii in spe se lămuriseră. După ce consumaseră timp, nervi şi bani pentru a stabili graniţa legalmente exactă a proprietăților, le veni ideea creaţă sa angajeze un inginer hotarnic care să lucreze neoficial. Găsiră un pensionar din Haţeg, îi dădură de băut horincă şi vinars până la locul cu pricina, îi puseră în braţe hărţile oficiale ale proprietarilor, în copie şi-l lăsară în plata domnului, după ce se înţeleseseră la preţ. Pentru ei. Avuseseră înțeleapta prevedere să stingă orice acţiune judiciară reciprocă, între proprietarii vecini, urmărind cu grijă ca sentinţele judecătoreşti să consemneze înţelegerea amiabilă a acelora asupra tăpşanului. Încă beat pulbere, adică în starea în care cu mintea lui puteai tăia o conservă metalică cu broccoli congelat, ca-n reclama aia cretină cu zeci de cuţite la preţul unuia singur, hotarnicul produse harta minusculului teritoriu. Culmea, vecinii reuşiră să mituiască judele, invitându-l la altă partidă de horincă şi vinars, cu slană afumată, încât judele nici nu-şi dădu seama când emise o hotărâre aberantă, dar inatacabilă: teritoriul era de drept al nimănui, mai puţin al statului decât al oricui altcuiva, nimeni nu avea voie să-l cumpere, câtă vreme legal nu avea de la cine, dar unii turişti selectaţi cu grijă de cei doi vecini plini de humor ardelenesc, aveau voie, o dată pe an, fix 13 zile, să campeze acolo. Fără să aibă voie să şi pescuiască. Deoarece orice peşte eventual prins în apele teritoriale ale petecului străjuit de piatra retezată ar fi venit fie din amonte, fie din aval, deci aparţinea unuia dintre cei doi vecini. Pescuitul era permis numai în prezenţa simultană a proprietarului, căruia îi aparţinea de drept captura. Iar proprietarii, altfel oameni cumsecade, îl prăjeau şi-l ofereau gratis respectivilor turişti. Uitai să spun, dar nu cred să nu se fi înţeles, cei doi proprietari erau veri buni. Că’z doară de-ar fi fost fraţi n-ar fi putut cădea la aşa o înţelegere. Ciomciolită de minţile şuie ale Gelului şi Nelului. Ba chiar la nici o înţelegere. C’aşai omu’ de la ţară, încăpăţânat şi căpăţânos. Mai ales din zona aia, sprijinită, pretindea Nelu, pe mormântul lui Decebal, cu comoară cu tot.

No, şi amu ce facem, parodie Gelu graiul băştinaş, după ce se instalară. Dumnezeu bunuţul (expresia favorită a lui Nelu, deprinsă din familie, dacă nu v-aţi prins încă) dumnezeu bunuţul ne dărui cu masa asta de piatră. Pe ea om mânca, pe ea om pune un ţol de lână ciordit de acasă, să nu punem laptopul direct pe piatră, pe ea om aşterne cearceafuri de calcule absconse, pe ea vom şedea, bălăngănind din picioare, vom asculta ce zice apa. Susurând. Vezi bine că planul aparţinea ţiganului care se simţea dac. Românul care se simţea roman venise doar din solidaritate, el era skeptic. Dar îl şi distrase ideea. Avea şi el de căutat prin zonă o fantomă, în jurul ruinelor inexistente ale Castelului din Carpaţi. Dar asta face parte din altă poveste. A lui. Care sigur intră în povestea mea. Nelu făcuse în secret cursuri de radiestezie, dar nu cu aplicaţii medicale, ci deoarece citise el că tehnica găsitorilor de apă de pe vremuri, cu nuieluşa de alun, era aceeaşi. Şi ce apă vrei tu să găseşti pe malul râului, crezi că sub fundul râului e un alt râu, subteran? Cum o să-l simţi, întrebase vag sarcastic Gelu. O să vezi, mormăise ţiganul. Zi de vară până-n seară şezură ei de uitară să mănânce pe tabla de piatră, privind concentraţi o piatră lată de pe fundul albiei, pe care stratul de apă curgea laminar. Percehea conjugată, parcă, a mesei lor de lucru. Ţiganul scoase din rucsac o drăcie, fabricată tot în secret, în ultimele luni, în atelierul de întreţinere al institutului. Agăţă ansa, nu de alun, ci metalică, de aparat, bătu cu deştu’ pe un cadran, mormăi iar, îi dictă nişte cifre lui Gelu, până ce înseră. Apoi îl puse să ruleze un program pe laptop, în care introduce cifrele citite. La lumina unui lămpaş mineres, cumpărat la trecerea prin Petroşani. De la un miner pensionar, fireşte. Nu la lanternă. Nelu avea idei fixe. A doua zi dimineaţă fripseră un păstrăv binecuvântat de vecinul din amonte, chemat cu telefonul mobil, băură un ceai din frunze culese toată noaptea la lumina lămpaşului de Nelu, care intrase în transă. Apoi puse laptopul să cânte o melopee, pe fondul căreia recitară la unison invocaţia pregătită. Tot de ţigan. La finele căreia masa de piatră se despică pe neaşteptate şi bătrâneii intrară sub albia Streiului. Fix sub piatra lată pe care apa curgea încă laminar. Nelu luă lămpaşul şi aparatul lui, Gelu luă laptopul. Drumul se deschidea în faţa lor, cu viteza paşilor. Se opriră să verifice. Zidul rămase nemişcat în faţa lor. Păşiră iar. Zidul se deplasă, lungind canalul. Procedura funcţiona. Timpul îşi pierdu orice sens. Jumătatea de peşte se făcu de poveste. Rupeai din ea o îmbucătură şi se făcea la loc. La fel plosca cu ceai de frunze. Care deveni, simbolic, un soi de vin de viaţă lungă. Aveau asigurare. Aşa că mi-e greu, mie, povestaşul, să evaluez câtă vreme purceseseră pe sub pământ. Nici vorbă de peşteri, de caverne, de mormântul lui Decebal, de comori, legendele rămaseră legende. La un moment dat începură a urca încet. Măsurau vremea în popasuri de mâncat şi băut. După a 17-a îmbucătură, când jumătatea de păstrăv tocmai se reîntregea, văzură luminiţa de la capătul tunelului. Precum Tom Sawyer văzuse, la vremea lui, ieşirea din peştera Jackson, pe malul ol’ man river. Ieşiră într-o poiană îngustă, în pantă. La poalele… castelului. Mă rog, la poalele unui castel. Gelu preluă ştafeta. Îi dădu prietenului său o pereche de căşti. El auzea direct. Addio del passato. Aria cântată de Stilla. Era, deci, Castelul din Carpaţi. Urcară cu un freamăt al inimilor. Nu se vedea poartă, uşă, nici o deschizătură. Dar când ajunseră la un pas de peretele de bazalt, o parte din acesta se adânci, precum peretele tunelului care-i adusese aici, pe sub apa Streiului, într-un punct de unde se vedea până departe, peste văile Jiului şi a Haţegului. Cântecul Stiilei se auzea tot mai clar şi nu părea sunet mecanic. Ci emis de coarde vocale umane. Urcară trepte. 3 etaje. În sala de sub grinzile acoperişului îi întâmpină, cine credeţi, nu, n-ați ghicit, nu proiecţia electrică a eroinei romanului vernian, ci o femeie care semăna cu fiica fostului fals revoluţionar. Cizmarul Zapatero. Frumoasa Concepcion. Pentru care se bătuseră prima şi ultima oară, când erau cârlani. Şi a cărei urmă se pierduse în lumea largă, când mai erau la vârsta a doua.

Mai aveţi de trecut o singură probă, rostiră buzele arcuite ale femeii. Care?, spuseră prietenii într-un glas. Asta voi singuri trebuie să aflaţi. Eu mă retrag. Cât îmi veţi auzi vocea, sunteți pe drumul cel bun. Şi vedenia dispăru, în spatele unei draperii pe care abia atunci o observară.

La ce bun atâtea calcule, atâta aparatură, atâtea teorii, inginerule, nu mai bine rămâneam la pescuit? Eşti tu, nu mi te-au schimbat, numai tu puteai spune cu dezinvoltură aşa o dobitocie. Tu nu vezi că totul se leagă? Sau nu vrei să admiţi? Pune-ţi dovleacul la încercare, cum aflăm ce avem de împlinit? Păi e limpede, pasionatule, scotocim prin sala asta şi o să găsim o hârtie, un semn, ceva, care, după ce ne vom pune creierii pe moaţe, ne va vorbi. Păi vezi tu vreo mobilă în care sa fie vreo hârtie? Nu-i nevoie, când ajungem la locul potrivit, un sertar se va deschide din piatră. Cine-a zis că totul se leagă, nu tu? Zis şi făcut. Gelu consultă busola de pe cureaua ceasului şi se îndreptă, aţă, către cartierul oraşului îndepărtat, unde, nu departe de strada de odinioară, în apartamentul lui de la bloc, îl aştepta Mia. Când ajunse în faţa peretelui, se deschise ca un sertar. Pe un pergament era un text cu semne aliniate, dar necunoscute. Spuse în minte tatăl nostru. De trei ori. Apoi, îl invocă pe sfântul Antonio de Padova. Îşi aminti de ce-i povestise un fost prieten din institut, care şedea în alt cartier, unde statuia sfântului patrona o biserică catolică, singuratecă între zeci de biserici majoritare. Avu viziunea unei femei de abanos, cu o frunză de arţar în locul celei de viţă, care plonjase în apele mării, de culoarea peruzelei. Imaginea era din povestea fostului prieten. Odată cu clarificarea vedeniei, semnele căpătară sens. Erau în limba constructorilor de piramide de peste marea în care femeia de abanos îşi înşurubase capul tuns scurt. Avu apoi viziunea şarpelui cu pene, zeul acelui popor. Îl chemă alături pe ţigan. Citiră, pe muzica fiicei falsului revoluționar, ariile lui Verdi, textul în aztecă. La capăt simţiră că pot zbura. Oriunde şi oricând. Atinseseră libertatea. Din praful străzii copilăriei nu se mai simţiseră aşa de liberi. Acum ştiau că pot ajunge, după voinţa lor, în orice punct din timp şi din spaţiu. Cu singura condiţie ca punctul cuadridimensional să facă parte dintr-o zonă unde fie se spuseseră, fie se vor spune poveşti. Iar eu v-am adus în pragul nesfârşitului şir de poveşti posibile. Cu condiţia ca cei doi prieteni să dorească a le asculta măcar odată.