Mihai Petean

Spre Noapte

 

            Nimeni nu va mai dormi niciodată.

            Acesta este motivul pentru care m-am trezit la 10:36.

            Pentru o ultimă dimineaţă.

            În cele câteva clipe dintre somn şi realitate, mă bucur de faptul că pe obrazul meu drept bate lumina soarelui. La fel de surprinzător ca acum două mii de ani. Nu mai avem meteorologi.

            De afară se aude urletul disperat al unei femei. O acompaniază o voce de bărbat. El, spre deosebire de ea, articulează strigătele în cuvinte.

            Mă ridic din pat şi mă apropii de geam. Îl deschid în momentul în care vocea ei se stinge. Exact în momentul în care el, îmbrăcat într-un tricou bej, boxeri negri şi şlapi, îi întinde creierii pe şosea.

            Aud loviturile de piatră sfărmând în maxilar şi ţesut moale.

            Scena e destul de interesantă în sine, dar e timpul pentru cafea.

            În bucătărie, îmi umplu cea mai mare ceaşcă, după care pentru un oarecare motiv scot din priză aparatul modern negru şi roşu, familiar fiecărei dimineţi şi îl arunc pe fereastră.

            Trei linguriţe de zahăr şi 25% lapte mai târziu, încerc să mă hotărăsc în privinţa piesei cu care să-mi încep ziua. Am nevoie de o coloană sonoră. Mă opresc pe blues-ul anilor ’40. Goin’ Down Slow. Apoi Ink Spots.

            Înghit ultima gură de cafea pe Pink Floyd. Sărut cana şi îi spun, ca şi cum m-ar putea auzi:

            - Tu eşti ultima.

            Aş vrea să mai trag de timp, dar nu mai am.

Hainele pe care m-am hotărât să le port mă aşteaptă deasupra papucilor pe fotoliul din birou. Mă îmbrac mai atent ca niciodată. Îmi strâng şireturile şi îmi aranjez ciorapii. Verific cămaşa albă încă odată. Îmi aranjez gulerul în faţa oglinzii. În ultimul moment mă decid că am nevoie de cravată. Nu ştiu exact de ce prefer să mor îmbrăcat, dar mă îndoiesc că mai contează. Îmi pun un sacou, conştient că urmează cel mai important moment.

            Momentul în care îmi iau rămas bun de la toate lucrurile care mi-au făcut existenţa plăcută. De pereţii între care am dormit şi de cărţile care mi-au promis posibilitatea de a le citi. De tehnologia unui monitor şi computer personal în care să-ţi înmoi singurătatea. De dulapurile în care să-ţi ţii al doilea strat de piele. De podelele pe care, dacă ai noroc, faci dragoste măcar din când în când.

            În sfârşit, îmi iau rămas bun de la mine. Îmi privesc pentru o ultimă oară chipul, şi acum parcă îmi pot vedea fiecare petec de piele individual. Înţeleg de ce mi s-ar spune vreodată că am ochi interesanţi. E mult mai uşor să te apreciezi când urmează să te pierzi. Îmi mulţumesc celulelor că m-au ţinut întreg până în acest moment şi ochilor că nu s-au lăsat orbiţi. Oaselor că nu s-au rupt prea des.

            Dacă aş putea, mi-aş strânge mâna. Acum sunt pregătit.

            Ies în soare doar ca să-l văd pe tipul de mai devreme aşezat pe bordura trotuarului, lângă cadavrul desfigurat, ultima şi poate singura lui operă de artă. Îşi ţine capul între mâini şi se leagănă în nebunie.

            - Mulţumesc pentru o viaţă nenorocită, târfă, zice el printre lacrimi adresându-se leşului.

            Mă apropii de el cu precauţie. Îmi aruncă o privire, dar nu pare impresionat.

            - Te simţi mai bine? îl întreb.

            Vocea mea îl opreşte din legănat. Se şterge la ochi şi îşi trece mâinile prin păr, de parcă toate convenţiile sociale mai au vreun sens când toată rasa ţi-e pe cale de dispariţie ca toate celelalte.

            - Da, zice el. Îmi pare rău că n-o să am ocazia să i-o trag bine şi la soacră-mea.

            Presupun din oficiu că se referă la omucidere.

            - Se ascunde prin ceva rahat de clădire cu o cruce în vârf.

            - O bună parte fac asta, îi zic eu, aşezându-mă lângă el.

            Tipul trage o gură bună de aer şi izbucneşte în plâns.

            - Nu mai contează, zice el printre sughiţuri ca de copil, mi-am irosit timpul.

            - Tot timpul e irosit, îi zic eu. Copilăria ca să nu-i înţelegi valoarea, tinereţea ca să-ţi abuzezi fizicul şi să-ţi găseşti mijloacele de a-l ţine în viaţă şi maturitatea ca să-ţi doreşti înapoi copilăria. Asta ca să nu includem bătrâneţea, unde cu o perspectivă existenţialistă cântăreşti toate lucrurile pe care le-ai fi putut face altfel.

            Nu sunt sigur că aude ceva din ceea ce-i spun printre spasmele printre care respiră.

            - Nimeni nu mai are responsabilităţi. Nimeni nu trebuie să mai răspundă în faţa nimănui. Prietene, îi spun prinzându-l de un umăr, nu mai există mâine. De bine sau de rău, eşti liber. Îţi pierzi timpul aici. Ţigară?

            - Nu, zice el liniştindu-se pentru o secundă pentru a proteja principii inutile. Nu fumez.

            Îmi aprind eu una şi-l întreb:

            - Nu crezi că acum ar fi momentul să încerci?

            Nu-mi răspunde, aşa că îi iau mâna dreaptă şi îi pun ţigara albă între degete.

            Mă ridic şi-l las în urmă tremurând. După câţiva metri îl aud tuşind, dar nu mă mai întorc înspre el.

            Aceasta e ziua în care tragedia cea mai mare a oricui e a tuturor.

            Ziua cea mai sinceră.

            Ajung pe o stradă principală şi-mi aprind o ţigară.

            Ce văd e spectacolul disperării lipsei continuităţii pentru tot ceea ce cunoaşte oricine.

            De o lampă stradală e spânzurată o tipă de douăzeci şi ceva de ani, goală pe jumătate. În carnea spatelui, dezvelindu-i în unele părţi coloana, e tăiată o svastică. Nu apuc să privesc prea mult timp pielea cafenie, cineva tocmai a decis că îi ajunge şi din spatele volanului unui Ford roşu se grăbeşte către o moarte controlată izbindu-se de stâlpul lămpii destul încât să facă frânghia să se mişte legănând ceva ce probabil avea viaţă ieri şi să se îndrepte către un magazin alimentar destul de repede încât să treacă prin vitrinele cu reclame la cereale integrale.

            Stâlpul se prăbuşeşte cu un zgomot metalic intens şi sunt destul de sigur că ceva ia foc în locul în care automobilul a zdrobit o fiinţă. Instalaţia de prevenire a incendiilor s-a pus în funcţiune stropind apă pentru o siguranţă imaginată.

            La bancomatul din apropiere, un tip mai bine îmbrăcat decât mine, cu început de chelie şi geanta obligatorie, impasibil la sunet sau mişcare, aşezat cu picioarele întinse şi spatele rezemat de perete, arde cu răbdare câte o bancnotă dintr-un teanc de bani pe care îl aranjează din când în când.

            Nu ştiu încotro mă îndrept. Şi nu cred că mai contează.

            Pe un drum către nicăieri sunt multe de văzut.

            Atenţia îmi sare liberă de la detaliu la detaliu. Realizez pentru prima dată actuala inutilitate a numelor. Plăci stradale tăiate în metal pentru orientarea generală complet nefolositoare şi lipsa sensului de a lua în considerare identitatea cuiva. Până şi istoria, cu totul, îşi pierde rostul. Nu mai contează unde sunt munţi sau câmpii când îşi pierd toată utilitatea. Vestigii ale luptei de orice fel ajunse pietre şi metal. Şi ştiinţa şi medicina sunt moarte acum. Cu tot cu testele de sarcină şi navele spaţiale şi buncărele nucleare şi apicultura şi tastaturile ergonomice.

            Ceva mare arde în oraş. Îi observ fumul îndepărtat.

            Toată lumea credea în posibilitatea, oferită de divinitate sau scumpa ingeniozitate umană, că viaţa ar putea să nu se stingă cu totul. Toate filmele cu final fericit pe care le-am văzut ne-au învăţat asta. Cândva, cumva, un erou o să apară. Cineva o să facă ceva. Altcineva.

            Apreciez destul sinceritatea celor care şi-au găsit libertatea de a face orice au ascuns întotdeauna. În urmă cu două săptămâni, dacă cineva merita cu adevărat ceva din perspectiva altuia, au primit-o. Violatorii au violat şi extremele de orice fel au fost în sfârşit satisfăcute.

            Capul fiecărei bucăţi de pământ al planetei stabilite legislativ, fiecare şi-a ţinut discursul. Fiecare a promis rezolvarea, salvarea practică ce nu poate fi pusă la îndoială. Nimic nu a liniştit haosul. Sub privirile tuturor, frica, frustrarea, ura, iubirea şi pasiunea au devenit pentru prima dată în istorie concepte vizibile şi vii, în locul exemplelor îndepărtate de fiecare suflet care înflăcărează cu sentimentul că în mod cert tu nu ai putea să câştigi loteria.

            Toată lumea în aşteptare pentru Marea Ultimă Răsuflare. Fiecare, timp de zile şi zile tăcuţi şi cu ochi căscaţi încercând să adune câtă speranţă mai era disponibilă.

            Dacă disperarea tăcută de pe lacrimile fiecăruia s-a ascuns în primele momente sub efortul de a încuraja pe altcineva sau poate o încercare cinematică de auto-însufleţire în faţa oglinzii – orice fărâmă de putere a fost dislocată şi dezmembrată în momentul în care au început sinuciderile. Mii de oameni hotărâţi că nu au să se lase supuşi de mâna destinului, în grupuri sau singuri, au încetat să respire prin propria intenţie.

            Şi aici o să fac prima mea oprire.

            Deasupra unui culoar menit să facă trecerea de-o parte şi de alta a unui bloc nesemnificativ e atârnat un stindard improvizat, o bucată de pânză pe care literele sunt desenate în spray de graffitti.

            Interesant cum grupările segmentate de obicei în cercuri sociale s-au transformat în ultimele minute în facţiuni.

            Sub literele de tipar care scriu “CEL MAI PLĂCUT SFÂRŞIT” stă sprijinit aparent comod cel mai puţin deosebit personaj pe care l-ai putea întâlni oriunde. Îşi trece mâna printr-un păr tăiat scurt deasupra unor ochi căprui care nu-mi spun nimic. Poartă un tricou vişiniu simplu, blugi şi papuci negri cu talpă albă.

            - Salutare, îmi spune binevoitor pe o voce mai groasă decât m-aş fi aşteptat. Ai venit să te transformi într-un înger?

            Nu ştiu cum să-i răspund, dar el nu aşteaptă prea mult.

            - Suntem mulţi acum. Se spune că e ultima zi.

            Poate un reflex îi dictează mişcarea, dar priveşte pentru un moment cerul ca şi cum urmează în curând să colapseze toţi pilaştrii care-l ţin încă separat de noi.

            - Regulile sunt simple, îmi spune cântărindu-mi privirile. Totul e permis în afara omorului. Pentru asta poţi să încerci la două străzi înspre centru. Şi pentru sex trebuie să ceri permisiune. Asta dacă ţi se poate oferi una, completează el zâmbind.

            Aşteaptă încă un moment pentru un răspuns din partea mea.

            - Au trecut destui Taciturni prin uşa asta, zice arătând cu degetul mare în spatele lui.

O spune ca şi cum aceştia ar fi o specie.

            - Sau poate că nu m-am prezentat cum trebuie.

            Îmi întinde mâna şi zice:

            - Poţi să-mi spui Sfântul Petru.

            - Mă bucur să te cunosc, îi spun, iar el zâmbeşte.

            - Vezi că nu-i aşa de greu? mă întreabă. Acum, să trecem la detalii. Dulci detalii.

            Tonul lui mă asigură. Le poate gusta.

            - Avem la dispoziţie tot blocul. Zece etaje pline de mai multă satisfacţie decât poţi suporta şi toate substanţele importante cunoscute de om de la facerea lumii încoace. Toate donaţii, desigur. Alcoolul de la primele etaje, îmi spune numărând pe degete, de la un camionagiu. Destul pentru toată lumea. Trei etaje pentru iarbă, restul pentru orice altceva. LSD, MDMA. Deşi, zice ocolind tonalitatea enumerării, ţi-aş sugera să eviţi halucinogenele. Pare de la sine înţeles că nu o să visezi frumos în ajunul apocalipsei, dar fiecare cu ritualul său.

            - Intrigant, îi spun.

            - Toate sunt de cea mai bună calitate. Cine s-ar fi gândit că mafia are vreun sens.

            Începe să râdă, pe măsură ce-şi aminteşte.

            - Acum vreo trei zile, apare un tip cu două sacoşe mari. Ochii îi zboară dintr-o direcţie în cealaltă de parcă ar fi bile de biliard în semifinale. Şi întreabă “aici e locul?”. Îi răspund “da, aici e”. Zice “poftim” şi-mi întinde bagajele. “Fă ce vrei cu ele”, zice. “Nu ar trebui să mă îngrijorez de atenţia proprietarilor?”, îl întreb prea puţin convins de intenţii sincere. Tipul părea scăpat de la sanatoriu, doar i-au lăsat pe toţi afară, îmi spune mie. Şi zice: “nu, au jucat toţi ruleta rusească”. “Înţeleg”, îi zic, doar el ştie mai bine. “Şi tu?”, îl întreb.

            Sfântul Petru îşi pierde controlul în faţa hohotelor pe care le simt printre cuvinte.

            - Şi-mi zice: “eu am câştigat”.

            Scurta lui explozie de umor autosuficient îmi atinge empatia doar cât să iau în considerare o oarecare valoare intrinsecă umană şi în consecinţă dispariţia ei în inexistenţă. Efectul ei are doar rolul de a nega din nou orice reacţie din partea mea.

            Pe de altă parte, într-o oază de nesiguranţă şi disconfort, el pare mult prea puţin mişcat de toată ideea apocalipsei.

            - Cum reuşeşti să faci asta? îl întreb.

            - Cum reuşesc să fac ce? zice, parcă abia trezit.

            - Să oferi aşa de puţină importanţă... situaţiei în care suntem.

            - Uite cum o văd eu, zice. Toţi ne avem timpul, şi al meu e demult trecut de termen. Că suntem toţi odată, sau numai eu, rezultatul e acelaşi.

            Priveşte din nou cerul, în acelaşi mod ca mai devreme, mă priveşte în ochi şi mă întreabă:

            - Deci? Vrei să intri?

            - Poate altă dată, îi răspund.

            - Cum vrei, îmi spune. Cât timp eşti conştient că nu există un timp mai bun decât acesta, exercită-ţi libertatea cum crezi de cuviinţă.

            Lăsând în urmă ochii inexpresivi care mă urmăresc o lungime de drum, mă decid că nu are destulă importanţă ce anume arde în oraş, şi că dacă centrul are ceva de oferit e cu atât mai multă agitaţie. Deocamdată am nevoie de linişte, aşa că mă îndrept înspre periferie.

            - Îmi cer scuze dacă întrerup o meditaţie profundă, îmi spune cineva prinzându-mă uşor de umărul drept.

            E un tip bătrân, cu înfăţişare modestă şi sinceră.

            - Am o cutie de trabucuri şi un coniac învechit pentru o astfel de zi.

            Cu una dintre cele mai uşor de descifrat comunicări nonverbale îşi masează gâtul în semn de ruşinare. Expresia îi susţine gestul.

            - Problema e că nu am cu cine să le împart. Dacă nu simţi că îţi fur din timpul rămas... eşti invitatul meu.

            Îi accept propunerea aprobând în linişte.

            Mă conduce câţiva paşi între două blocuri. Peisajul se schimbă în unul de suburbie. Are pregătite două scaune şi o măsuţă care pare şubredă, acoperită de o bucată de material.

            - Ia loc, te rog.

            De unde suntem se vede pădurea.

            Toarnă în două pahare două degete de coniac şi îmi oferă un trabuc dintr-o cutie de lemn deschis la culoare. Le aprind pe amândouă. El îşi dă paharul pe gât şi-şi mai pune unul.

            - Cum de nu eşti cu ai tăi? mă întreabă. Pare în continuare incomodat de situaţia lui.

            - Nu cred că aş fi putut să le comunic destule încât să-mi satisfac sentimentul inevitabilităţii în faţa faptului de a-i pierde. Mi-am petrecut timpul cu ei conştient că va veni vremea pentru a le spune adio.

            - Eşti unul dintre cei norocoşi, în acest caz.

            - Tu nu ai... copii? îl întreb, încercând să evit cuvântul “urmaşi”. În primul rând pentru fonetică, în al doilea rând pentru că nu mai urmează nimic.

            - Nu, nu am avut niciodată, îmi spune. Soţia mea a murit acum douăzeci de ani. Tumoare, completează, turnând peste limbă paharul de coniac.

Pare să fi acceptat acest fapt.

            - Sunt fizician, zice. Nu m-am hotărât nici până în ziua de azi dacă există o corelaţie între acest lucru şi singurătate, dar cert e că mă consider un om destul de retras. Am fost întotdeauna un om plictisit de superficialitatea lumii sociale. Nimeni nu mă ascultă niciodată până la capăt. Prima funcţionalitate pe care am avut-o în faţa cuiva a fost să le spun ce să facă.

            Îi înţeleg punctul de vedere. Fiecare ştie ce-i mai bine, şi fiecare cere o reconfirmare, niciodată o soluţie.

            - M-am plictisit de toate astea, îmi spune. Eşti cumva un om religios? mă întreabă.

            - Nu, îi răspund.

            - Foarte bine, îmi spune mulţumit. Ar fi fost o pierdere de vreme. Bănuiesc că Herbert avea dreptate. “Frica e ucigaşul minţii”, contemplă acesta bând un al treilea pahar.

            Ia puţin din al patrulea şi-şi pufăie trabucul.

            - Când au început toate astea, zice, arătând cu degetul mare în spatele lui, de parcă toate s-ar fi întâmplat doar acolo, am fost complet neimpresionat. După primele zvonuri şi retestarea lor, primul care a murit a fost idealismul. La revedere imagine a unei lumi mai bune în lipsa unei posibile aplicări a acesteia. Era şi timpul, zice oferindu-şi o clipă. Toţi vegetarienii, ecologiştii şi criticii politici, sociali petrecându-şi timpul pentru a spune tuturor cum ar trebui să fie. Ăştia n-au priceput nimic niciodată. Fluenţa universului şi în consecinţă şi a istoriei şi a rasei umane conţine destulă frumuseţe încât să te îneci în ea. Şi ei cred că ştiu mai bine. Valorile şi morala de orice fel cu tot cu nonsensul lor, ele s-au risipit primele. Cine ştie, poate au încercat o habituare pe Marte. Dar mi-aş pune banii mai degrabă pe faptul că s-au dus până la capătul galaxiei şi s-au aruncat în nimic, zice zâmbind.

            Îi zâmbesc înapoi.

            - Cine ştie, poate sunt doar un bătrân la care îi lipsesc câteva rotiţe, zice învârtindu-şi degetul arătător în jurul tâmplei, dar eu mă bucur de turnura pe care au luat-o lucrurile.

            Nu pot să spun că sunt de acord, dar adevărul e că m-am acomodat prea obiectiv la noile situaţii încât să mai judec în termeni de bine şi rău.

            - Influenţa infimă a speciei umane se termină astăzi, şi asta nu înseamnă în definitiv absolut nimic pentru univers.

            Îmi place bătrânul.

            Ne petrecem următoarele minute privind în jur în linişte.

            - Ai auzit de concursurile de paintball şi noul regulament? mă întreabă.

            - Nu, îi răspund, confuz într-o oarecare măsură. Sunt puţin surprins de faptul că sunt mai prost informat decât el.

            - Pe viaţă şi pe moarte, zice. Fascinant. Sunt atât de multe modalităţi de a-ţi da duhul; bănuiesc că e şi asta una.

            Bea un al cincilea pahar şi zice:

            - Va trebui să-mi cer iertare, dar cred că am ajuns peste nivelul de alcoolemie la care să pot fi mulţumit de nivelul de conversaţie pe care sunt capabil să o port. Îţi mulţumesc pentru îngăduinţa în faţa unui bătrân necunoscut. Îmi întinde o mână cu piele veche.

            Îi strâng salutul în palmă. Nu-mi dă drumul şi-mi zice:

            - Poţi să rămâi, dacă vrei. Nu am vrut să insinuez că cel de-al doilea scaun ar trebui să rămână gol.

            - Mulţumesc, îi spun, dar mai am de mers puţin.

            - Mult noroc, atunci.

            Las în urmă şi bătrânul fizician şi peisajul pădurii. Îmi vine greu să cred că soarele e deja mult spre vest. Mai e doar puţin.

            Curând, amintirea vieţii umane va fi complet pierdută în ultimul capitol al vieţii pe care o cunoaştem. Nu reuşesc să stabilesc măsura în care ne-am dezamăgit strămoşii prin această impotenţă generală, cert e că ar fi trebuit să fondăm programele spaţiale mult mai repede ca să avem o şansă. Dacă evoluţia ne-a adus până aici doar ca să fim prea puţin capabili, poate că era mai bine fără evul mediu. Sau poate e vina extratereştrilor că nu s-au grăbit să ne găsească. Decât dacă au trecut la rândul lor printr-un ev mediu. Să ştii că e o scuză bună.

            Zâmbesc pentru asta.

            Pare greu de crezut că suntem la capătul oricărui drum. Pe de altă parte, cred că organizaţiile pentru drepturile omului câştigă o victorie răsunătoare. Suntem mai egali ca niciodată.

            Nu mai există probleme fundamentale. Problema internaţională a foametei s-a rezolvat aparent de la sine. Războaiele au încetat să mai fie necesare. Poluarea ar fi putut să fie de mii de ori mai serioasă, nu mai contează. Terorismul şi încălzirea globală sunt o chestiune a zilei de ieri.

            Coliziunea între Calea Lactee şi Andromeda va avea loc în de la trei la cinci miliarde de ani după dispariţia rasei umane, trecută demult în detaliile tendinţei de separare atomică obiectelor fizice.

            Suntem deţinătorii unor răspunsuri finale, în sfârşit.

            Până şi la nivel personal, în lipsa unui viitor, atât de multe problematici umane simple se rezolvă. Cei care vor trece în lumea nefiinţei nu sunt aleşi nici după CV sau stăpânirea unui număr de limbi, nici după filosofia de viaţă, nici după funcţie sau statut social.

            Dacă societatea spera în înlăturarea Secerătorului, prelungirea timpului până la lovitura coasei, se pare că acum urmează să se planteze altceva în locul nostru. O lipsă a noastră. O linişte care nu are pe cine să apese. Strigătele şovăitoare şi radiante ale universului o să rămână inaudibile.

            Mă întreb dacă am avut vreodată totul. Dacă în lipsurile noastre superficiale am considerat vreodată existenţa ca fiind ceva preferabil nu dintr-un sentiment de auto-conservare, ci pentru o oarecare valoare esenţială a existenţei conştiente şi a potenţialului ei. E o lecţie de umilinţă şi recunoştinţă şi rămâne exact nimeni ca să o aprecieze.

            Adevărul este că nu pot să văd aceste circumstanţe decât ca fiind logice. Filosofic vorbind, am făcut ceva extraordinar ridicându-ne de la fiinţe simple la complexitatea conştientă de sine, doar ca să fim retransformaţi în elemente impasibile, răspunzând doar la legi ale fizicii şi chimiei.

            Dacă e să se mai ridice viaţă în univers e discutabil. Dat destul timp, e chiar probabil. Dar nu o să fim noi.

            Dacă simt ceva pentru toate aceste lucruri, e un sentiment al evoluţiei naturale pe care fără să am de ales, o respect.

            Se face din ce în ce mai linişte. Sutele de sunete, urlete, muzică şi explozii ale ultimelor zile încep să se liniştească. Putem inspira deja. Marea Ultimă Suflare e aproape.

            În peisajul contemporan de distrugere generală e ceva ce îmi atrage atenţia mai mult decât orice altceva. De câteva ori, pe acelaşi drum, observ trecând oameni îmbrăcaţi festiv, mergând în aceeaşi direcţie. Un astfel de individ pare să se grăbească, privindu-şi ceasul de pe mâna dreaptă cu ecranul plasat înspre interior.

            - Scuză-mă, îi spun. Unde mergi?

            Tipul pare să sufere de o boală de piele. Are pete roşii şi albe pe părţile vizibile ale corpului.

            - La bal, zice. Nu-mi poţi spune cât e ceasul? mă întreabă cu o expresie îngrijorată.

            Se pare că îl privesc prea încruntat, pentru că, aranjându-şi floarea albă de la butonieră, îşi dă ochii peste cap şi zice:

            - Bine, recunosc, nu ştiu de ce mă mai prefac. Habar n-am să citesc un ceas.

            Îmi arată ceasul întinzându-şi mâna ca pentru a-mi permite să o analizez.

            - Hm, zic, după ceasul tău e cinci şi un sfert, acum... trei luni şi jumătate, aproximativ.

            - Ca să vezi. Măcar arată bine, zice zâmbind. Poţi să vii, dacă vrei, zice.

            - Unde? îl întreb nepregătit pentru o invitaţie.

            - Nu ţi-am zis deja? La bal. Se dă stingerea finală şi o să încheiem festiv.

            Tipul se uită la mine o secundă şi-mi zice, hotărât:

            - Vii sau nu vii? Trebuie să prind o puştoaică şi n-ar trebui să întârzii, zice trecându-şi mâna printr-un păr slinos.

            Mă las urmat de el. Parcurgem câteva sute de metri. La fiecare cotitură mă apucă de o mânecă şi mă trage după el, asigurându-se “că nu-l trag în spate”.

            - Aici e, zice.

            Suntem în faţa unei clădiri bej. Pare a fi o şcoală. Pe porţile de metal negru, larg deschise, intră din când în când un cuplu sau un personaj.

            Ceva îmi pare ieşit din comun la fiecare, orice ar mai însemna asta acum.

            Unii sunt îmbrăcaţi în frac şi rochii de seară mult prea flagrante.

            Un tip care trece pe lângă mine are destulă apă de colonie pe el încât să-mi facă ochii să lăcrimeze.

            Intenţionez să îl chestionez direct pe individul de lângă mine, dar nu apuc.

            - Puştoaico! zice el deja la câţiva metri de mine.

            E vorba aparent de o tipă de peste 45 de ani, mult prea strident machiată, pe care o conduce înăuntru.

            Arunc o privire împrejurimilor şi mă decid să intru.

            Pare a fi o veche sală de sport, cu podeaua marcată în linii de teren.

            E plin de oameni. Toţi par bine dispuşi. Sunt cei mai plini de viaţă indivizi pe care i-am văzut în ultima lună.

            Printre ei, pe un rând de scaune aşezate în linie dreaptă, spătar la perete, e o tipă cu câţiva ani mai tânără decât mine. În afara faptului că deşi îmbrăcată în acelaşi manieră, nu pare nimic exagerat la ea, e şi singura care pare deznădăjduită.

            Până mă vede pe mine.

            Privirile i se înflăcărează şi porneşte hotărâtă înspre mine, zâmbind.

            Nu pare să fi purtat tocuri până în seara aceasta.

            În timp ce eu verific dacă nu mă înşel în privinţa direcţiei ei, privind peste ambii umeri, doar ca să fiu sigur, sunt asaltat de o îmbrăţişare strânsă.

            Nu mă aştept nici la faptul că ea îşi saltă picioarele în jurul meu ca şi cum eu aş fi fost pregătit, lucru care mă face să-mi pierd echilibrul.

            Nu e grea, dar inerţia ei mă împinge în spate şi cad fără nicio şansă cu ea peste mine.

            - Ştiam eu că aştept pe cineva, zice ignorând expresia mea.

            - Aşa, fată, zice râzând cineva dintre cei care dansează stângaci undeva în jurul nostru. Dacă îl prinzi aşa de la început, ştii că e al tău!

            Ea ignoră remarca, în schimb se dă jos de pe mine şi mă ajută să mă ridic cu mai multă forţă decât m-aş fi aşteptat de la o fiinţă aşa de firavă.

            Încă mă ţine de mână de parcă s-ar bucura de contactul pielii mele. Se blochează aşa câteva secunde.

            Are părul lung, şaten deschis, ars puţin la câteva capete, scurt până mai jos de gâtul subţire în a cărui fiecare parte i se văd oasele umerilor. Are sâni mici, peste care poartă o rochie dintr-o bucată care pare un număr sau două prea mare pentru ea.

            - Bine ai venit la ultimul bal, zice zâmbind.

            - Ce se întâmplă aici? o întreb, încă destul de confuz.

            - Cea mai mare parte dintre noi nu au avut niciodată ocazia de a merge la un bal adevărat, aşa că ne-am hotărât să ţinem unul. Îmi pare rău dacă te-am speriat. Odată ce înveţi să trăieşti pe străzi, îţi pierzi orice ruşine.

            E o zi în care expresia mea indică mai multe decât aş prefera.

            - Nu eşti unul dintre noi, nu-i aşa? întreabă întristându-se.

            - Cine exact sunteţi voi? o întreb.

            - Suntem restul. Oamenii nimănui. Cei care trăiesc de pe-o zi pe alta.

            Nu îi răspund, aşa că presupune că nu înţeleg.

            - Cerşetorii, cei aruncaţi dintr-o parte în alta, cei pe care societatea îi calcă în picioare. În afară de majoritatea târfelor, cred că suntem toţi.

            - Ce s-a întâmplat cu ele? o întreb.

            - Au murit. Unele de supradoze, altele de extenuare, dacă înţelegi la ce mă refer. Oricum nu ne prea înţelegem cu ele. O să îmi acorzi acest dans? mă întreabă.

            - De ce nu, îi spun.

            Se apropie de mine. Miroase a căpşuni şi vanilie.

            - Nu am avut niciodată un... pe cineva, zice nesigură de cuvinte.

            Nu spune nimic pentru câteva secunde, şi se ascunde la pieptul meu.

            Presupun încărcătura emoţională, motiv pentru care nu spun nimic. Ceea ce mă încurcă într-o oarecare măsură, pentru că din mişcările ei simt mai mult decât aud cum plânge.

            Aş vrea să o pot consola, dar nu mai există nimic în lume de promis.

            Când îşi ridică privirile spre mine, însă, observ că zâmbeşte.

            Respiraţia îi miroase a mentă.

            - Să ştii că nu mă aştept la nimic, zice. Nu trebuie să mă placi. Nu trebuie nici să încerci să faci să pară că e aşa. Doar... dacă ai putea să rămâi...

            Nu are destulă răbdare să-i răspund, şi îi dau dreptate, nu mai este decât foarte puţin timp. Mă sărută apăsat şi îi răspund. Nimic nu mai are nicio semnificaţie pentru mine.

            - Sunt atât de fericită, zice strângându-se din nou de mine.

            - De ce? o întreb.

            - Pentru noi, zice arătând spre restul lumii, acestea au fost cele mai frumoase zile.

            Gestul ei mă face să-i privesc pe majoritatea. Unii râd sincer, alţii cântă alte melodii decât cele care răsună între pereţii tapaţi cu lemn, beţi şi fericiţi.

            - Majoritatea n-au mâncat o masă caldă sau purtat vreo haină bună de când aveau vârsta mea. Alţii niciodată. Când toată lumea a luat-o razna, pentru noi a însemnat mâncare şi apă curată şi un loc cald. Medicamente şi orice altceva. Am făcut duş după duş.

            - Şi nu vă deranjează... sfârşitul? o întreb.

            - Pentru majoritatea e mai bine aşa decât mizerie pentru ani întregi şi apoi o moarte dureroasă. Pot să te sărut din nou?

            - Da, îi spun.

            Se aşează înapoi la mine în braţe. Nu îi pasă cine sunt sau ce am făcut, doar că sunt.

            - Mulţumesc, îmi spune.

            Nimic nu mai înseamnă nimic în afara acestui loc.

            Aşa că ne învârtim printre cei lipsiţi de noroc, într-o mare de parfumuri, lângă mesele cu orice, în fumul ce ne-nconjoară, într-un apus inefabil, lung, spre noapte.