Costel Stancu

 

Balada şefului de post

 

Plutonierul Alampie înainta anevoios. Şoseaua, tare, grunjoasă, plină de pietre şi gropi, semăna cu spinarea unui animal preistoric. Trecuseră doi ani de cînd li se promisese asfalt. Uneori veneau specialiştii: măsurau, notau, plecau.    

Îşi netezi cu palma buzunarul din dos, biletul era acolo, locul ardea, parcă îl muşcase o viespe.

Răsărise o jumătate de soare, cealaltă clipocea sub deal.

Din dreapta, o voce îi îngreună golul urechii:

- Să trăiţi, domn şef! Iar au săltat ţiganii cazanul, mîine dădeam drumu’ la ţuică… cu tot cu capac…

Văicărelile omului îl aprinseră pe poliţist.

- De unde ştii tu, mă, că ţiganii? Ce, voi, românii, nu aveţi mîini să furaţi? Cum e ceva, ţiganii şi iar ţiganii, m-am săturat! Mîine o să veniţi la mine să vă plîngeţi că v-au îmbrobodit muierile. Aşa vă trebuie, că în loc să le încingeţi cum trebuie în pat, voi păziţi prunii prin grădini. Auzi… cu tot cu capac! Ce mă-sa să facă cu el descompletat? Ozeneu?

- Dar, şefule, anul trecut… acum doi ani… trei… tot ei au…

Omul rămase în mijlocul uliţei, crăcit. Alampie ştia că bătrînul căzănar avea dreptate. Întotdeauna cazanul ajungea la ţiganii din margine. Îl furau periodic, îl îngropau undeva cu gîndul de a-l vinde la tîrg, duminica. Oricum, o făceau mai mult din ambiţie, să-şi bată joc, pentru că niciodată nu reuşeau să îl scoată din sat fără a fi prinşi. Oamenii pîndeau cu schimbul, ascunşi prin şanţuri, pînă ce nepreţuitul bun colectiv era recuperat. Hoţii nu suflau, ar fi fost linşaţi de săteni. Anul următor, la fel. Devenise un obicei al locului, ca mersul la tămîiat de sărbători ori ruga de Sfîntul Ilie! Se găsise mai ales unul, ţigan holtei, trufaş, frumos ca un cocoş de prăsilă, Benone, să jure că nu o să aibă astîmpăr pînă ce n-o transforma vasul din alamă într-un pumn de bani pentru lăutarii de la oraş. Alampie oftă. Cît ţinea căzănitul, noaptea, cînd beţivii satului se tăiau între ei din te miri ce fleacuri, şi el, obosit, trebuia să-i împace, zău că ar fi dus cu propria-i mînă, la tîrg, afurisitul de cazan.

O să treacă mai tîrziu prin ţigănime, e abia opt dimineaţa.

Degetele atinseră instinctiv clapeta buzunarului, acolo unde, în petecul de hîrtie îndelung împăturit, se găsea nădejdea lui.

Oamenii îi aruncau peste garduri priviri repezite, salutîndu-l fără tragere de inimă. Răspundea, la rîndu-i, de mîntuială.

Între timp, soarele se întregise şi de la mijloc în jos.

Ajuns la postul de poliţie, examină încuietoarea uşii, era neatinsă. Schimbase de la începutul anului trei yale, derbedeii le tot înfundau cu beţe de chibrit... Se răzbunau pe furiş! Cînd i-o prinde, îi va obliga să înghită o duzină. Scăpărate. Paştele mamii lor!

Îşi continuă drumul. Aerul dobîndise transparenţa hipnotică a dimineţilor de toamnă.     

Cînd călcă în curtea casei, avea ceafa rece.

- Bună dimineaţa, Marie! Ion e plecat? Mă gîndeam să mă tundă şi pe mine… mîine sunt chemat la centru… m-au reclamat din nou… cine ştie?...

Femeia stărui o clipă asupra lui cum cîntăreşti din ochi o orătanie vie înainte de a o cumpăra.

- E în casă. L-a durut rău piciorul, răspunse ea abătută. Mai adăugă ceva, însă vorbele îi fură acoperite de huruitul roţii de la fîntînă.

Uşa se deschise. În prag, Ion sorbea dintr-o cană smălţuită, fără toartă.

- Ei, Alampie, dacă ai fi spîn, nu ne-am vedea cu anii! Cafea?

- Neagră catran! Am bîntuit toată noaptea pe la pompele de apă, să nu le şterpelească iar garniturile, minţi noul venit.

- Cînd n-ai noroc, n-ai, zise gazda întinzîndu-i ceaşca fierbinte. Uite, tu păzeşti pompele şi dispare cazanul.

Lui Alampie i se păru că a nimerit o boabă de cafea nemăcinată, i-a umplut gura, aproape să îl înece. De unde dracu’ a auzit şontorogul aşa devreme de furt? Încă are oamenii lui! Negreşit!

 

- Da, mormăi poliţistul, l-au ridicat iar ţiganii… Le e necaz că ei nu au livezi. N-au sădit, de unde să stoarcă? Şi, schimbînd vorba: mă tunzi?

- Te şi bărbieresc!

Alampie se aşeză pe scaunul întins de gazdă. Aceasta se strecură dinapoia unei perdele, revenind cu o trusă de foarfeci.

- Ieri le-am primit, sunt noi, le încerc pe tine. Plus briciul şi maşina electrică. Un chilipir, se mîndri el.

Ion se învîrtea în jurul neaşteptatului vizitator, îi cuprindea capul între palme, aplecîndu-i-l cînd într-o parte, cînd în cealaltă, cu migala unui sculptor ce studiază bucata de piatră înainte de a o lovi cu dalta.  

Fuseseră colegi cincisprezece ani la post. Ion şef, Alampie ajutorul său. În dimineaţa zilei de…, după efectuarea serviciului de patrulare nocturnă, vrînd să-şi cureţe arma din dotare, plutonierul major Paraschiv Ion, şeful postului de poliţie din comuna T., a dat dovadă de neglijenţă în mînuirea acesteia, provocîndu-şi o plagă împuşcată în picior. Cazul este cercetat de o comisie specială din cadrul… etc, etc… Anunţul sec, tipărit în cotidianul judeţean, îl ţine minte şi acum. Ion se alesese cu o pensie de invaliditate, piciorul stîng amputat de la genunchi în jos, purta acum proteză din plastic. Toc, toc, se auzea pe podeaua camerei.                      

Suspină discret. Bîzîitul maşinii de tuns îl trezi, aducîndu-i aminte adevăratul rost al venirii sale.                             

- Mi-a spus Maria că te sîcîie ciotul, se pomeni Alampie spunînd, mai mult ca să aducă vorba de nevasta omului.

- Maria - oftă omul! Maria e femeie, îşi vrea bărbatul zdravăn, să o poată trece pragul casei şi la cincizeci de ani ca în ziua nunţii, or eu… Cred că se vede cu careva. Da, sigur! Ce-mi rămîne mie decît resemnarea? Sînt motan experimentat, dar neputincios, miros şoarecii de la o poştă, însă nu pot alerga după ei. Să întind capcane? Toată viaţa am aşezat curse pentru alţii şi uite cu ce m-am pricopsit, încheie lovindu-şi pulpa piciorului cu piaptănul. Poc şi gata, altul la rînd!

Alampie înghiţi în sec. Ce să-i răspundă? Îl salvă Maria, aducea ligheanul cu apă, săpunul, prosopul. I se păru că acesta din urmă fusese dat de pomană la înmormîntarea neveste-sii. Clătină capul, parcă o muscă enormă ii ouase pe creştet. Amintirea defunctei îi provoca o suspectă vinovăţie.

- Puzderie de prune anul ăsta! Ce tot mişti atîta, că te iau în scări?    

- Ce?! se trezi Alampie. Fusese al gîndurilor..

- Spuneam că o să ai de furcă cu beţivii ăştia cînd o începe să curgă zeama pe ţeavă, iar se taie ca descreieraţii, reluă celălalt.

- Să se taie, are cine să-i peticească.

Maria ieşise repede, neutră. Ar fi vrut să-i apuce mîna de încheietura uscată şi să i-o îndese sub cămaşă, să-i oprească bufniturile inimii. Însă femeia nici nu-l privea. Nu-l mai privea! Hotărîse de una singură năucitoarea schimbare.

Ion continua să-i reteze din păr cu încetineală, parcă i-ar fi numărat firele.

- Am bănuielile mele, satul e mic, oamenii află, şoptea fostul şef de post lîngă urechea lui Alampie. Aproape mi-a recunoscut şi ea înşelătoria. Am pus-o să jure pe mormîntul soacră-mii că nu mă necinsteşte. M-a făcut scrîntit şi a fugit afară. Ce dovadă mai vrei?

Dintr-odată Alampie simţi cum i se usucă limba în gură. Dacă şontorogul ştie şi, înainte de a-i lua beregata cu briciul, se joacă? Doar îi sugerase că e cotoi bătrîn, cu simţuri treze, îşi pierduse doar agilitatea trupească de altădată. Îl încolţise? Poate. Oricum, momentul nu fusese dinainte ales, se crease de la sine, din împrejurări prielnice. Sau îl avertiza? Nesiguranţa îl revoltă pe omul legii. Avea senzaţia că o forţă nepămînteană îl trage sub talpa casei. Îşi auzea respiraţia, semn de frică. Nu ştia cum să scape, altădată ar fi improvizat, acum încremenise, victimă a întîmplării.

Clănţănitul foarfecilor făcea un zgomot ce nu se lăsa lesne descifrat. Ion tăcea. Proteza piciorului lovea podeaua din lemn şi fiecare pas marca zgomotos cîte o secundă a ceasului care măsura, fără cruţare, timpul cuiva care nu mai are mult de trăit.

Tîmpenii! conchise Alampie. Oboseala. Nu dormise, îi ţinuse de urît nopţii!   

Maria intră iarăşi cu o mătură, o rezemă de perete şi aştepta. Pentru o clipă, privirile celor trei oameni se întîlniră în oglindă, într-un punct incandescent ce ameninţa, inevitabil, să explodeze. Mîţa mieună împăciuitor. Mai departe, fiecare şi-a văzut de treaba sa. Alampie adulmeca, Ion tundea, Maria înlemnise lîngă uşă.

Musafirul hotărî: va lăsa biletul să-i cadă, cu fereală, imediat ce femeia se va apuca de măturat. Maria îl va ridica înainte ca Ion să bage de seamă. În conţinut, îi cerea lămuriri despre ei şi, în final, implora o ultimă întîlnire la locul ştiut.

Pe podea, printre firele negre de păr, bucata de hîrtie semăna cu o insulă a speranţei, dar şi a pierzaniei. Totul depindea de Maria.

Atunci se întîmplă un fapt uluitor. Femeia luă biletul, îl citi, apoi îl depuse pe măsuţă, alături de sculele frizerului:

- Alampie, ţi-a căzut o hîrtie! Uite-o pe masă!

Alampie văzu cu coada ochiului V-ul foarfecii deschise. Parcă îl pîndea. Hotărî să rămînă calm.

- Nu cred să fie ceva important, plusă. Numere de telefon din oraş, nu?

- Da! făcu femeia, parcurgînd cu sprîncenele ridicate compromiţătoarele rînduri. Numere galante, Alampie?

Soţii rîseră fiecare cu înţelesul său ascuns. Femeia îi restitui biletul. Alampie îl strînse în pumn pînă simţi cum i se scurge o picătură de apă printre degete.

Descurcăreaţă femeie!  

         

* * *

 

Soarele se rumenise. Pripea. Alampie verifică pompele de apă aflate în drum spre mahalaua ţiganilor, erau neatinse.     

Intră în ţigănime fluierînd. Domesticise locuitorii cotonogindu-i ani la rînd, acum nu îndrăzneau nici să-i treacă pe dinainte.   

Poliţistul hotărîse ca acum să dibuie el cazanul furat, nemaiaşteptînd să-l intercepteze sătenii, după tradiţionala pîndă anuală. Dindărătul gardurilor putrede, printre lătrături, îl însoţeau ochii urduroşi ai puradeilor, mirosul fierturii de lobodă îi strîngea nările. Tot ce îl înconjura semăna cu o hazna unde Dumnezeu îşi deşertase lăturile rămase după facerea lumii. Doar caii bine legaţi la trup îl priveau cu ochi umezi ca bălţile. Bărbaţii erau geambaşi, de aici şi grija lor desăvîrşită pentru sănătatea bidiviilor. Nu-şi îngrijau nicidecum nevestele, copiii, casele, însă caii ajunseseră să fie răsfăţaţi. Pe cei rămaşi nevînduţi îi foloseau la cărăuşie, tocmiţi fiind de ceilalţi săteni, românii.

- Unde-i Benone? o întrebă pe mama acestuia, o ţigancă arătoasă, proţăpită în faţa porţii unei cocioabe. Multe cuţite se spălaseră în sînge de dragul ei!

- Să adape caii, răspunse femeia simplu, fără ocolişuri. O singură fîntînă cu jgheab scobit în lemn dădea apă pentru oamenii şi animalele locului. Ce a greşit copilul?

- Minţi, stărui bărbatul neîncrezător. E aici!

- Dumneata crezi cum vrei, doar eşti stăpînul satului! – răspunse ea ţeapănă din poartă.  

Auzi, stăpînul satului! Îl lua peste picior, afurisita. Îl ştia neputincios în preajma ei şi nu greşea defel.

Cînd a venit aici, tînăr, necopt, uitătura Fanei, aşa o strigau pe femeie, i-a încins sufletul. Degeaba se ferise, la sfatul lui Ion, să fie prins în vîltoarea ochilor ei. N-a avut de ales. Un an încheiat s-au iubit neştiuţi de nimeni, pe cîmpuri, printre flori şi balegi uscate de vită. Alampie revăzu aievea chipul îngrijorat al fetei de odinioară, îngălbenit de lumina lunii. Apoi au fost dovediţi. Ameninţaţi. I-a fost mai dragă viaţa decît fata. Imediat Fana fu măritată, peste voia sa, cu cel ce-i fusese ales. Timpul, hain şi neîndurător, le-a cojit rănile. Tresări înfiorat la gîndul că, poate, şi ea rememorase odată cu el acele nopţi ….

Se scutură. Îşi aminti de cazan.

- Nu e ascuns, undeva, între acareturi? tună poliţistul ruşinat de momentul de slăbiciune din care tocmai se smulsese.

- Băiatul e la ciutură, altceva nu ştiu! ripostă femeia, fără a se da la o parte din cale, să-l lase să intre.

Atunci Alampie înţelese şiretlicul. O întrebă direct:

- Ce ţii sub fustă?

- Nu-ţi aminteşti?…

Lui Alampie i se luă vederea, îi propti o mînă în piept şi o răsturnă pe spate. Femeia ţipă, se rostogoli, iar de sub fustele creţe şi lungi se ivi întîi un petec arămiu, apoi vasul cazanului. Ei drăcie, stătuse aşezată pe el!

Auzind strigătul maică-sii, Benone ţîşni de după casă şi, din fugă, îl păli pe poliţist cu un retevei. Victima icni, scoase pistolul şi dădu să tragă în fugar. Disperată, femeia i se agăţă de braţ, implorîndu-l:

-Nu, Alampie, e copil, n-are minte!

Omul legii privi o clipă printre umerii cătării, ţinta părea închisă între aceştia fără putinţă de scăpare. Îl înduioşară vaietele femeii şi puse pistolul înapoi, în toc.

- Trebuia să ţi-l împuşc, aşa o să facă puşcărie. Găseşte-mi o căruţă să duc nenorocirea asta, ordonă împingînd cazanul cu vîrful piciorului. Scoate şi capacul!.

Ţiganca îl fixă crunt, printre lacrimi. Alampie nu descoperi nici o urmă din lucirea de altădată a ochilor ei.

Părăsi ţigănimea la amiază, cînd pe apa din fîntîni săltau focuri reci, bălţate.

O să vină Maria la locul ştiut?

Ar fi fost bine să schimbe locul?

Deh, temeri de om îndrăgostit…!

 

* * *

 

Sări din somn buimac, visase urît. Se făcea că îl aleargă un cîine mătăhălos, vroia să scape de arătare, însă, în ciuda strădaniei, picioarele i se împleticeau şi urmăritorul se apropia… se apropia…avea o gură asimetrică, uriaşă… gata să-l apuce.

Bău un pahar cu apă să se liniştească. Prostii, visele astea!

Soarele scăpătase demult. După culesul viilor, ziua se micşorează treptat, să nu simtă nimeni; dar oamenii au ochi potriviţi pentru orice, nu se lasă înşelaţi.

Privi ceasul din perete şi tresări. Maria!

Mergea încordat pe mijlocul şoselei. Mărul lui Adam i se însufleţise peste măsură, zvîcnea, gata să-i sară din gît. N-avea să-l bănuiască nimeni, se încurajă, făcea rondul în fiecare noapte. Pornise azi mai devreme? Cine-i număra lui orele?      

Alampie îşi legăna bastonul de cauciuc înspre păduricea de la marginea satului. Mirosea a cîmp tăvălit de vite, liniştea era aproape rotundă, doar ţipătul scurt şi înţepător al boului bălţii se auzea, în răstimpuri, din depărtare. Răsărise luna. Cînd era copil, credea că luna e un drob de sare, îl lingeau caprele toată noaptea pînă se topea, de aceea el n-o mai găsea pe cer, dimineaţa, cînd se trezea. Mare păcat! A urît o vreme caprele, a încercat să stea treaz, adormea către ziuă şi blestematele de capre iar o lingeau… 

Apoi, o pasăre din metal sclipitor se retrase în tufişuri, Alampie simţi că se desprinde dintre coastele lui. Duse mîna la şold după pistol, însă era prea tîrziu, celălalt îl înjunghiase a doua oară, mai aprig, mai cu poftă, de astă dată prin faţă. Se prăbuşi tăcut în genunchi, urletul i se ghemuise în gît, nu voia să iasă, asemenea unui animal ce ştie că îl aştepţi la gura vizuinii, să-l prinzi. Împrejur, frunzele se învîrteau într-o horă de fete nebune.  

- Unde-i Maria? icni muribundul săltînd fruntea. Atacatorul tăcu. Alampie îl privi în lumina ochilor, îl recunoscu şi vru să-l strige pentru ultima oară pe nume. Nu apucă, ucigaşul îl înţepă a treia oară.

O umbră se desprinse din întuneric şi se îndepărta greoi. Alampie nu mai avu timp decît să ridice palmele spre cer, încercînd, aşa, fără vlagă, să alunge puzderia de capre şi iezii lor neastîmpăraţi care se năpustiseră asupra lunii, întunecînd-o.

 

* * *

 

Toată noaptea a plouat, aşa, din senin. Apa s-a împreunat cu sîngele, sîngele cu apa şi tot aşa pînă s-a crăpat de ziuă. Atunci ploaia a contenit şi soarele n-a mai întîrziat, ca altădată, sub deal. Sau doar li s-a părut oamenilor.

La prînz, sătenii s-au strîns în curtea primăriei. Primarul le-a dat vestea. N-au crezut. Le va alunga orice îndoială notiţa de mîine din ziarul judeţean:

În timp ce se afla în serviciul de patrulare pe timp de noapte, plutonierul Haralambie Popescu, şef de post în comuna T., a fost atacat şi înjunghiat de numitul Benone Murgu, cetăţean de etnie rromă din localitate. În urma rănilor provocate, poliţistul a decedat. Vom reveni cu amănunte în ediţia de mîine a cotidianului nostru.

Au venit maşini cu necunoscuţi de la oraş. Au pus întrebări, au notat.

Seara l-au ridicat pe Benone. Nu s-a zbătut. Lumina asfinţitului juca pe obrazul său de ţigan mîndru.

Lumea l-a privit descumpănită. Nu credea în vinovăţia lui.

În urma şirului de maşini, mama băiatului îşi frîngea mîinile, plîngînd tot ce nu plînsese pînă atunci:

- Nu el, nuuuu… era din osul lui…