Emanuela Sprânceană

Mashka

Prima grijă matinală a tatei era s-o scoată din garaj pe Mashka. Devenise un fel de tabiet fără de care, pentru el, soarele nu strălucea destul. Un întreg ritual care începea, în mod obișnuit, cu dezmierdarea “Hai, Mashka!”, înecată uneori de tusea sacadată a tatei și vuietul răguşit al mașinii. Inevitabil, acel huruit pe două voci greu de confundat, însoțit de mirosul de benzină arsă dizolvat în fum de tutun, deștepta întreaga mahala. Tata, cu faţa-i colțuroasă, uscată, ce amintea de craniul de pe pachetele de ţigări și avertizarea că fumatul e dăunător și Mashka, jiguliul alb, jucăria lui preferată și cel mai fidel prieten, o căsătorie… în căsătorie. Mama, tata, copilul și mașina - asta era familia. Relaţia cu Mashka nu se încadra în nici o tipologie, or, ca oricare altă relație de dragoste, era deosebită. Mashka apărea în discuții ca un om viu, membru cu drepturi depline al familiei. Prezenţa ei, în pofida numărului de înmatriculare (Mașka fiind traducerea umană) întregea oarecum uniunea aceea pestriță, cîrpită a familiei – mama se recăsătorise, avînd un copil care purta, în mod firesc, numele tatălui biologic, iar tata își purta numele lui, dar mai ales grija pentru Mashka, care își găsise locul potrivit în această veselă familie.

Automobilul și tata se cunoșteau de demult. Încă din vremurile unei tinereți eterne ancorată în timpuri imemoriale. Ea îl însoțise în momentele importante ale vieții sale: „eh, cînd am adus-o pe Mashka acasă!…” și „Cum ne-am mai plimbat noi cu Mashka prin tot URSS-ul!” sau „am dus o mulţime de mirese cu Mashka mea!” şi multe altele. Iar pentru a mări credibilitatea vestejită căuta îndată să-i arate ascultătorului ultima păpuşă care a stat, conform obiceiului, pe capota Mashkăi… în clipa cînd tocmai fusese anunțat că unica lui soră decedase.

Îi era recunoscător celui care accepta să-l asculte. Istorisea pe îndelete cum, lucrînd din greu mulţi ani la rînd, a adunat banii. Apoi cum a decis să-și ia mașină. Pe urmă, cum a ales modelul și de ce anume i-a plăcut jiguliul. Povestirea căpăta trăsăturile unui epos, adăugînd alte peripeții: „cum am căutat mult, am căutat, am căutat și am ales-o pe Mashka” apoi, “cum am condus prima oară mii de kilometri pînă acasă, în RSSM” – de parcă fusese în altă lume, pe un alt tărîm, să aducă apă vie ori tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Vorbea despre rablă cu atîta nostalgie, de parcă ar fi fost o femeie. Iar mama glumea uneori că tata are harem: mașina și ea. Anume în această ordine…

Mashka era visul împlinit al vieţii lui, pe care nu obosea să-l tot repete obsesiv şi să descopere de fiecare dată ceva nou, detalii „uitate”. Hotărît lucru: mașina era o garanție că făcuse ceva în viață. Se ostenea s-o tot spele și s-o lustruiască cu îndîrjire ori de cîte ori avea ocazia. Orice urmă de noroi sau fisură pe parbrizul automobilului erau percepute ca o pată pe visul lui imaculat…

Maşinii îi erau iertate toate vinovățiile. Chiar și faptul că odată se defectase, în imediata apropiere a postului de miliţie, cînd - ghinion curat - portbagajul maşinii şi salonul erau pline de mere furate din încă sau deja ex-colhozul „Moldova Socialistă”… Mashka avea voie să fie capricioasă! Mashka ştia să se lase rugată… Și tata se învîrtea mîndru în jurul ei. De cîte ori au stat aşa, în mijlocul drumului, tata căutînd să vadă ce are și rugînd-o, dumnezeind-o, implorînd-o să pornească, să nu-l facă de ruşine… Iar mama dîndu-şi cu părerea despre… care ar putea fi buba. Atunci cînd reuşea s-o convingă, privea victorios, de parcă ar fi vrut să spună: Ei, vedeţi? Ce v-am spus eu? V-am zis că o să pornească! Trebuia să mă credeţi pe cuvînt! N-avea nicio importanță că la următoarea răscruce ori la celălalt capăt de sat Mashka iarăși făcea un popas. Tata o iubea atît de mult! Era ca o femeie!… Îl provoca de fiecare dată, o făcea pe supărata, pe inaccesibila, iar el ştia cum să se apropie de ea, cum s-o ia cu binişorul.

De cînd URSS-ul se clătina din toate încheieturile, iar inima imperiului bătea tot mai disperat, într-o progresivă aritmie, tata se îndîrjise să stea numai lîngă Mashka lui. Avea un presentiment, îl urmărea o disperare apocaliptică… Întîi, mașina era dovada istorică că imperiul existase cu certitudine. Apoi, se temea de hoţi! Nu știai dacă mai apuci dimineaţa… Hoţii puteau veni peste tine şi în somn, lipsindu-te într-o clipă de bunurile adunate o viaţă întreagă. Satul în care copilărise, unde cunoștea orice hudiță, gard, cîine sau om devenea, odată cu căderea nopții, un fel de infern în care sărăcia transformase oamenii în hoți. Ajunsese de cîteva ori chiar să înnopteze în garaj, dormind pe bancheta din spate, covrigit, cu un morman de cuverturi aruncate de mama peste dînsul.

În fapt, nu se ştie cine ar fi avut nevoie de Mashka. Probabil se puteau scoate ceva bani pe ea doar la fier uzat. În rest, toată valoarea sentimentală era lipsită de importanţă pentru eventualii hoţi, care aşa şi nu s-au încumetat să le fure mireasa.

Mai era ceva - tata era un fel de șomer, ceea ce li se întîmpla aproape tuturor în acele timpuri. Muncea, dar nu primea bani și, disperat, într-o vreme s-a apucat, ca toți ceilalți, să se plătească singur. Fura și el. Paza mașinii devenise o activitate cu sens și, într-un fel, cu răsplată.

Cînd apa din băltoace îngheţa, în bucătărie reîncepea ritualul de încălzire a apei pentru Mashka. Cu gravitate în mișcări, tata punea fierbătorul în cana emailată de un litru şi aştepta răbdător să fiarbă, de parcă ar fi încălzit apă pentru a spăla un mort. Rar faţa tatei avea parte de apă caldă şi clăbuci de săpun, Mashka însă era îngrijită în fiecare zi. „Ai să dai de negru!”, comenta mama înrăită. Se întîmpla în perioada cînd încă mai spera că o să reușească să-l convingă. S-o vîndă pe Mashka. Cît încă mai aveau ce vinde, cît încă lumea nu pricepuse gustul modelelor străine de automobile. Degeaba! Mortul era lăut, colindat și bocit, dar din casă nu se lăsa dus. Tata devenea de neînduplecat. Fără discuţii! Mama exploda că jiguliul a ajuns demult o rugină, că au investit o grămadă de bani în nenumărate reparații. Adăuga că n-a meritat şi ar vrea să recupereze ceva cît încă se mai poate.

Ca în scenele clasice, ajunsese să-i ceară să aleagă între ea ori Mashka. Tata o privea tăcut și îşi aprindea două ţigări. Fuma din ambele ducînd cînd o mînă, cînd alta la gură și făcea pași mari prin ogradă, privind atent în pămînt, de parcă ar fi căutat sfaturi și argumente. În cele din urmă se apropia de mama şi o ruga să nu se facă a uita că anume Mashka i-a dus la Lvov, în luna lor de miere. “O săptămînă întreagă! Pe urmă la Truskaveț… ”. Să nu se facă a uita că „aşa ceva nu se uită!”. „Cum s-o vindem pe Mashka?”. Iar dacă mama îl răzbea de-a binelea, o întreba: „Cu ce o să cărăm gogoşari şi pătlăgele din colhoz? O să cari cu spatele, ai? Ca să te prindă mai uşor?… Acum pentru vreo două kile îţi face proces verbal! Dacă eşti cu maşină… Ce mai vorbă! Nici nu mă gîndesc!”.

În cele din urmă mama ceda şi, oarecum, se bucura. Totuşi, tata nu avea alte vicii, aşa cum li se întîmpla bărbaţilor rămaşi singuri acasă. Toată atenția fusese focusată pe Mashka. Dacă i-ar fi acordat şi mamei atîta considerațiune, măcar în scurtele perioade cînd revenea acasă de peste hotare, bănuim că s-ar fi simţit ca o regină.

Vremurile se schimbau cu o viteză copleșitoare şi pe lîngă poarta lor tot mai multe Mercedes-uri şi Opel-uri ridicau colbul. Însă tata nu se lăsa bătut, nici ademenit. De un devotament comparabil poate doar cu fidelitatea nemților pentru Volkswagen-uri. Mashka era parte din ființa lui. Nu-l deranjau nici zîmbetele pe sub mustăţi ale prietenilor și vecinilor, nici apropourile răutăcioase ale nepoţilor pricopsiți cu ditamai mașinuțe.

Mashka se ruina lent alături de tata, care se simțea tot mai rău. Două epave într-o strînsă îmbrățișare. Inseparabile. Cînd îl internaseră la oncologie, cam tîrziu, şi deja îl pompau cu morfină, îi tot amintea mamei să nu uite garajul descuiat, să fie atentă unde pune cheile, s-o mai lustruiască.

După moartea tatei, Mashka a mai ruginit ceva vreme în garaj, apoi mama găsise cumpărători. Un băiat care adunase ceva bani lucrînd la negru o luă pe Mashka “de nevastă”. Mama observă că seamănă cu tata în fotografiile din tinereţe şi din acest motiv îi mai cedă din preț.