Revista Tiuk!

Mihai Bădăcă

Șoricelul din Kitej-Grad

La 10 km de oraş, cam jumătate de oră pe un drum stricat, după primul cot al Dunării, lângă liziera pădurii, bătrânul Saturn trase maşina la umbră. Scoase laptopul și verifică conexiunea la internet. Era vital pentru el să rămână conectat la lumea reală. Îi scrise un e-mail scurt soţiei sale.

Aproape am ajuns. Deşi este o zi superbă, nu mă simt foarte bine, aşa că am să încerc să mănânc ceva şi să mă culc. Poate e doar oboseala. Poate după cîteva ore bune de somn mă voi simţi mai bine şi voi putea să lucrez. Promit că la fiecare pauză pe care o voi face, îţi voi trimite mesaje precum acesta, din care să afli cât de mult am avansat cu romanul, dar şi cât de mult ţin la tine.

Nu mai fusese la ţară de ani de zile. Casa veche era căzută într-o parte, iar stuful din ce în ce mai rar pe acoperiş. Doar albastrul bârnelor rămăsese intact. Bălăriile crescuseră atît de mult, încât abia mai vedeai cuşca cîinelui. Dintr-odată se simţi ca un explorator în junglă. Îi lipsea o macetă să elibereze aleea pe care o intuia sub marea verde şi mişcătoare de la picioarele lui. Își făcu cu greu drum spre casă. Simţi cum pământul se înfiora sub nesiguranța paşilor lui. Sălciile îşi încruntau sprâncenele zornăitoare, observându-l de la distanţă, fără să intervină în vreun fel sau să se grăbească cu concluzia că bătrânul cu barbă mare şi albă îşi va petrece de data asta mai mult timp alături de ele. Nucul din spatele casei se congestionă de emoţie. Maşina 4x4 trăgea speriată cu ochiul printre scândurile crăcănate ale gardului.

Saturn împinse uşa albastră, care scoase un scîrţîit de bun-venit, pe care el îl interpretă catastrofic, având senzaţia că toată casa se va prăbuşi peste el. Acest lucru nu se întîmplă. Casa se bucura de reîntoarcerea lui. Semnul cel mai clar era vibraţia uleiului auriu din candelă. Chiar şi năvodul aruncat pe jos se chinuia acum să-şi descurce plutitoarele pentru a-l îmbrăţişa tandru pe proprietar. Cu ani în urmă, obișnuiau să pescuiască împreună la primele ore ale dimineții.

Nu avea curent electric, dar frigiderul putea fi folosit ca spațiu de depozitare. Ar trebui să aducă mâncarea din portbagaj. Peste cîteva ore va fi deja foarte cald. Se privi în oglinda agăţată în holul de la intrare. Aceasta-i zîmbi prăfuită. O barbă mare şi albă cu o pereche de mîini. Doi ochi obosiţi în spatele ochelarilor cu ramă prea mare, pe care îi luase din piaţă fără prescripţie oftalmologică. O să-ţi prindă bine zilele astea, Saturn. Un pic de linişte nu strică niciodată, îşi ură singur.

Era mulţumit. Aerisise casa, dăduse cu mătura şi descărcase maşina. Deşi nu era obişnuit cu efortul fizic, acesta îl ajutase. Se simţea mult mai bine acum. Se va întinde cîteva ore, cât să se stingă căldura de afară, după care va pleca în sat să mai ia una alta. Îi era poftă de o scrumbie afumată. Ar merge bine și o ceapă verde. Să scrii un roman nu e lucru simplu. Înainte de a se arunca în bătălie, avea nevoie de toţi aliaţii pe care-i putea convinge. Scrumbie afumată, un vin de butuc, o bucată de brînză de oaie şi cîteva ouă de ţară l-ar fi susţinut pentru primul capitol. Poate şi o plătică sărată, tocmai bună de fiert cu o mână de cartofi pentru alegerea personajelor. Se uită lung prin ochelarii luaţi de la piaţă fără prescripţie oftalmologică la icoana lipovenească veche de o sută de ani care atârna strîmb pe peretele dinspre răsărit. Un subiect ambiţios. Dumnezeu s-a săturat să apară în centru şi să nu-L bage nimeni în seamă, aşa că preferă periferia, unde oamenii au rămas în continuare sensibili şi educaţi, receptivi şi atenţi la ordinea spirituală a vieţii. Şi două-trei kilograme de caras proaspăt ar ajuta. Nimic nu se compară cu un caras prăjit cu mujdei de usturoi.

Zis şi făcut. Patul îi ghici intenţia şi îşi încordă toate arcurile, aşa că bătrânul întâlni o saltea dreaptă, fără găuri, nici prea moale, nici prea tare, dispusă să păstreze liniştea câteva ore. Îşi trase cuvertura peste picioarele încălţate în pantofii sport de condus, oftă şi adormi instantaneu.

În secunda imediat următoare, ca şi cum ar fi aşteptat asta de o viaţă, masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie se traseră imediat în jurul patului pentru a putea admira mai bine barba albă şi mare care le lipsise atât de mult în ultimii ani.

Deşi ceasul arăta că e cinci dup-amiaza, se trezise mai tânăr cu zece ani. În mintea lui limpezită de cele cîteva ore de somn, răsuna cu claritate un vers. Scoală-te, Lazăre, s-auzi ce mai pasăre în lanul de mazăre. Se dădu repede jos din pat, surprinzător de repede pentru vârsta lui, ieși din casă şi se îndreptă spre maşina 4x4. Porni motorul și îşi aprinse o ţigare din mers. Nu mai era timp de pierdut. O să adune cîte provizii găsea şi o să se apuce de scris. CD player-ul porni automat, reluând audiobookul cu poeziile lui Mihai Ursachi în lectura lui George Pruteanu. Poezie afară, poezie înăuntru, o seară frumoasă, gândi Saturn, mîngâindu-și barba deasă de care ar fi fost invidios orice preot rus-lipovean. Avea de scris un roman despre Dumnezeu, mai precis despre vocea lui Dumnezeu. Nu merită să scrii despre orice idee care îți trece prin minte. Dar după zece ani petrecuți în centrul Europei, mai precis în Bruxelles, această idee devenise o obsesie care-i dădea tîrcoale aproape în fiecare zi. În toți acești ani de exil, nu auzise vocea lui Dumnezeu niciodată. Așa cum știuse cu certitudine că se va căsători cu fata cu care s-a sărutat prima oară chiar în momentul sărutului, la fel știuse că va scrie un roman genial despre vocea lui Dumnezeu, atunci cînd o auzise pentru prima dată. În satul ăsta uitat de progresul civilizației, undeva pe malul Dunării, se auzea vocea Lui de peste tot, din gurile oamenilor, din toanele trase la prima oră a dimineții, din clopotele bisericii, chiar și din cotcodăcitul găinilor. Ceea ce păruse un moft, o reședință de vacanță sau investiție strategică, așa cum susținuse chiar el în fața familiei, o achiziție pe care plătise mai puțin decît câștiga într-o săptămână, avea să devină centrul lumii lui, locul în care vocea lui Dumnezeu se va auzi și din gura lui.

Murise destul cei zece ani la Bruxelles. Romanul ăsta era șansa lui. Nu trebuia decît să asculte vocea lui Dumnezeu și să scrie despre Ea. Era disperat să scrie. Simțea că moare dacă nu o face. Cînd se gândea la anii pierduți, îi venea să urle. Acum avea șansa să repare totul. Ar fi demonstrat tuturor că nimic nu se întâmplă degeaba. Poate că a fost nevoie să se pedepsească în toți anii ăștia pentru a putea auzi vocea lui Dumnezeu și scrie despre ea.

Atât de pătruns era bătrânul Saturn de propriile gînduri că abia apucă să ciupească frâna, evitând în ultima secundă accidentul. În mijlocul drumului, cu capul ușor lăsat pe spate, cu ochii închiși și mîinile întinse spre cer, stătea un bărbat. Era complet gol, avea doar o pereche de cizme de cauciuc în picioare. Scârțâitul roților nici nu l-a clintit din transa profundă în care era. Saturn se feri să claxoneze. Rămase la volan, cu gura deschisă a mirare, gândindu-se la arătarea din fața lui. Să fie oare tot vocea lui Dumnezeu. Un semn?

Coborî din mașină și se apropie de bărbatul gol.

Vă simțiți bine?

Bărbatul gol deschise ochii și zâmbi. Căzu în genunchi și pupându-i pantofii sport de condus spuse:

Te așteptam, părinte!

Nu sunt părintele, zâmbi Saturn și gândi că barba mare și albă l-a indus pe bărbatul gol în eroare. Locuiesc în casa veche a babei Sofronia! Azi am venit!

Știu unde locuiești, părinte. Știu tot.

Saturn gândi că omul își pierduse mințile. Gândul ăsta îl sperie puțin. Bărbatul mirosea atât de tare a băutură, încât probabil era unul dintre bețivii satului. Îl ridică de jos și îl rezemă de mașină.

Era cât pe ce să te lovesc cu mașina.

Mai bine o făceai, spuse bărbatul gol, care acum era și trist.

Bine că nu s-a întâmplat nimic! Ce zici, te duc acasă? întrebă neconvigător Saturn.

Acasă? Păru că se gîndește bărbatul gol și trist. La cine? La tine?

Din păcate, eu am treabă în sat. Poate data viitoare, îl minți Saturn.

Ai o țigare?

Îi întinse pachetul. Aprinse și el una. Poate ar fi mai bine să plece și să-l lase pe bărbatul gol și trist să-și găsească singur drumul. Saturn era foarte vulnerabil la tristețe pentru că în trecut suferise el însuși o cruntă depresie. Nu poți ajuta pe cineva, dacă el nu dorește asta. Știa asta. Și în plus, nu mai luase niciodată un bărbat gol în mașină.

Cum te cheamă, îl întrebă Saturn.

Valodea.

Uite ce-i, Valodea, ar trebui să plec. Nu mai e mult pînă se întunecă și am ceva treabă în sat, se scuză cu bunăvoință Saturn.

Pe tine cum te cheamă, întrebă Valodea și scoase fumul pe nas.

Saturn.

Uite ce-i Saturn... ciudat nume! Mai ai o țigare?

Bătrânul îi întinse pachetul.

Ia două! îl îndemnă binevoitor.

Fratele meu Serioja s-a întors ieri din Italia. Mi-a arătat un breloc de chei care m-a întristat foarte tare. Isus pe cruce, dar dacă tragi de sfoară, aplaudă pe cruce. Știi? Uite așa, cu mîinile deasupra capului, spuse trist Valodea și începu o gimnastică vulgară, aplaudând cu mâinile deasupra capului și în același timp crăcănându-și picioarele. Tare trist, zău!

Saturn se schimbă la față. Nici barba lui stufoasă și albă nu putea masca asta. Știu că ascultă vocea lui Dumnezeu.

Trebuie să plec, Valodea. Ia țigările astea și nu te mai gîndi. Îi întinse pachetul și se urcă în mașină.

De ce fugea? Ce credea el? Că vocea lui Dumnezeu e veselă? Nu, cu siguranță că nu, dar este cel puțin și tristă și veselă în același timp. Bărbatul ăsta era doar foarte trist. Clar nu e vocea lui Dumnezeu. I se păruse. Un bețiv și atât, își zise Saturn în gând și o repetă cu glas tare pentru a se convinge singur. Îl ocoli cu grijă pe Valodea. Audiobookul cu poeziile lui Mihai Ursachi în lectura lui George Pruteanu deja suna enervant. Îl opri. Va începe primul capitol cu scena în care Valodea gol vorbește despre Isus care aplaudă pe cruce într-o gimnastică vulgară.

Găsi în sat tot ce-i trecuse prin minte, de la scrumbie afumată la bînză de oaie, chiar și mazăre proaspătă. Pentru unele nici nu plătise, pentru mazăre, de exemplu. Oamenii erau foarte ospitalieri. Deși nu-l cunoșteau, se bucurau sincer când auzeau că un scriitor venise să scrie un roman despre vocea lui Dumnezeu, care se auzea de pretutindeni în satul lor. Unii se mirau, alții zîmbeau ca și cum știau că sunt privilegiați să trăiască într-un asemenea loc. Nu luase decît strictul necesar pentru câteva zile. Neavând curent electric nu putea depozita în condiții foarte sigure alimentele. Nu conta foarte mult asta. Își planificase câte o pauză la fiecare dou-trei zile, timp în care putea veni în sat după mâncare și băutură.

Tot la prima lui incursiune în sat, Saturn făcu și o descoperire foarte importantă. O casă blestemată, în care cu ani în urmă se petrecuseră atrocități de nedescris. O lipoveancă bătrână îi indicase de fapt casa.

Poate veți găsi de cuviință să scrieți și despre ea în romanul dumneavostră! Când neamurile mele au fugit de persecuțiile pe care le sufereau în Rusia, pentru că nu au acceptat noua orînduire a patriarhului Nikon și a Bisericii Ortodoxe au avut nevoie de ajutor pentru a trece Dunărea. Și cînd spun persecuții, mă refer la ardere pe rug, nu la tunderea bărbilor, așa cum susțin gurile rele și zeflemitoare. Înțelegeți ce vreau să zic?

Bătrînica era mică de înălțime și avea o față scofîlcită. Era blondă cu ochi albaștri și purta pe cap o chicică lipovenească, o tichiuță în limbaj comun, de culoare turcoaz, peste care își legase o eșarfă animal print, dintre cele mai moderne. Saturn o asculta atât de atent, încât uită să dea din cap în semn că-i atent.

Vă simțiți bine, domnule scriitor? Mai luați un păhăruț!

Sunt bine, mulțumesc. Mă gândeam la ce spuneați dumneavoastră, distinsă doamnă, se scuză extrem de politicos Saturn.

Ei bine, în casa asta locuia o familie care cu asta se ocupa. Jefuiau și omorau lipovenii aflați în căutarea disperată a unei ascunzători. Kitej-Grad, ascunzătoarea în limba română. Poate ați auzit de numele ăsta.

Saturn nu auzise, dar dădu din cap că da, un fel de nu bulgăresc.

Este și numele unei reviste de cultură care apare la Iași și la care primarul nostru ne-a făcut un abonament. Numele vine de la o straveche legendă rusească, cu mare circulație printre staroveri, mentionată de scriitorul rus Pavel Ivanovici Melnikov în romanul său despre credincioșii de rit vechi, „În paduri”.

Saturn mai luă un păhărel. Îi puse și gazdei unul.

Bătrîna cu chicică turcoaz trase aer în piept, își lăsă capul pe umărul stîng, ridică privirea, își fixă șarful și recită cu emoție:

„Este întreg acel oraș până în zilele noastre, cu ziduri albe de piatră, cupole aurite ale bisericilor, mânăstiri de credință adevărată, turnuri princiare crenelate, palate de piatra boierești, case de lemn tare. Este întreg orașul, dar nevăzut. Și n-o să poată zări oamenii păcătoși Marețul Kitej... ”.

Cu lacrimi în ochi, dădură amîndoi păhărelele peste cap.

Mai puneți, mai puneți! Că este destul! Cine poate mai mult, poate și mai puțin, știți cum se zice.

Saturn le mai umplu o dată și își aprinse o țigare.

Ei bine, domnule scriitor, asta căutau neamurile mele cu sute de ani în urmă. O ascunzătoare, iar acești răufăcători se ofereau să-i treacă de pe un mal pe altul, dar când ajungea la mijlocul Dunării îi omorau și îi aruncau în apă pentru a-și însuși bunurile pe care sărmanii apucaseră să le ia din casele lor. Vocea lui Dumnezeu a aruncat blestemul pe familia cu pricina. Toți, până la ultimul, s-au prăpădit în cele mai groaznice feluri, spânzurați, arși, mutilați la corp și la minte, copii pieriți în accidente bizare...

Saturn asculta topit povestea babei, scoțând rotocoale de fum pe nas.

Anul trecut un francez a vrut să cumpere casa, dar nu l-a găsit pe proprietarul de drept. După lungi investigații, a dat de ultimul dintre ei, internat la spitalul de psihiatrie din Brăila. Medicii au zis că nu e bun de semnătură. Poate așa vrea Dumnezeu. Să nu mai locuiască nimeni niciodată în această casă. Sper să scrieți și despre asta, ar însemna mult pentru satul nostru.

O mină de aur, relatarea babei! gândi Saturn și nu își putu reține un zâmbet de mulțumire. Va închide primul capitol al romanului cu această poveste absolut fabuloasă.

Să scrii un roman înseamnă să știi să aștepți, gîndea Saturn, aranjând pe masa de lucru o spirală din boabe de mazăre proaspătă. Să știi în primul rînd să asculți, să nu întrerupi. Cu toții știm cît de greu e, cum îți vine tot timpul să-ți dai cu părerea. Să vorbești peste vocea autorului. Să vorbești din ce în ce mai tare pînă o acoperi cu totul. Probabil asta făcuse el în cei zece ani la Bruxelles. Vorbise peste vocea autorului. Inadmisibil. Îngrozitor. Interzis. E ca și cum ai merge în vizită la cineva și ai începe să-i muți mobila prin casă după cum crezi tu că ar fi mai bine. Da, chiar așa. Sau ca și cum ai intra într-un magazin și ai schimba tu locul produselor pe rafturi. Ai pune băuturile scumpe pe rafturile de jos, acolo unde stau de obicei băuturile ieftine. Și ai crede cu tărie că în felul ăsta produsele de lux devin dintr-odată accesibile. Dar cu băuturile ieftine ce faci? Le pui în locul celor scumpe. Le lași pe jos?

Toate aceste gânduri care fugeau prin mintea lui Saturn cu viteza luminii, în timp ce el aranja spirala din boabe de mazăre proaspete fură întrerupte de o apariție spectaculoasă, care luă prin surprindere pe toată lumea.

Masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie nu-și putură stăpâni un strigăt de uimire. Saturn auzi cu claritate vocea lui Dumnezeu și sări ca ars în picioare. Un șoricel mic și naiv se apropia timid de boaba de mazăre care deschidea spirala aranjată de Saturn. Ajuns la ea, nu o apucă cu boticul lui mic, așa cum se aștepta Saturn, ci doar o mirosi, după care trecu la următoarea boabă, o mirosi și pe-asta și apoi trecu la următoarea și tot așa, coborî în spirala construită de Saturn, cu pași mici și temători, până ajunse în centrul ei, unde se opri, se ridică pe lăbuțele din spate și îl privi pe Saturn drept în ochi. Privirile lor se întîlniră și Saturn știu că apariția șoricelul este o intervenție divină. Cu siguranță, acest episod va apărea în roman. Categoric.

Zilele următoare au curs firesc în sensul unei relații din ce în ce mai strânse între Saturn și șoricel. Saturn scria. Tastatura lui se auzea clănțănind în tot satul. Șoricelul dansa pe tastatură, ca și cum credea că-i vreo joacă, se ascundea în barba mare și albă a bătrînului, îi intra într-o ureche și ieșea pe cealaltă, îi anunța pauza de masă de cîte ori era nevoie de ea. Pe scurt, șoricelul făcea tot ce credea el că poate inspira un scriitor care lucrează la un roman genial. La un moment dat, lui Saturn i se păru că șoricelul chiar îi semnalează anumite greșeli de scriere, inerente ritmului foarte alert în care curgea romanul. De cîte ori făcea o greșeală, șoricelul i-o arăta cu năsucul lui mic pe care avea o cicatrice strălucitor de albă. Ce-ai pățit la nas, prietene? îl tachina Saturn. Vreun semn de bună-purtare, nu-i așa? Știe Saturn că ești un șoricel năzdrăvan!

Dormeau împreună. Mâncau împreună. Erau nedespărțiți.

Saturn îl iubea pe șoricel. Șoricelul îl iubea pe Saturn.

Masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie îl iubeau și ele pe șoricel, considerându-l parte din familie.

Cât timp erau împreună, Saturn auzea vocea lui Dumnezeu și asta îl încânta nespus, deoarece de asta era el acolo, să scrie un roman genial despre vocea lui Dumnezeu.

Nimic nu anunțase ce avea să se întîmple. În a treia zi de scris, Saturn plecă în sat după mâncare. Era puțin abțiguit de la vinul roșu de butuc pe care-l băuse de la primele minute ale dimineții. Îl luă pe șoricel și îl ascunse în barba deasă. Plecară împreună la drum, ca doi prieteni vechi. Dialogurile pe care Saturn le purta cu șoricelul întreceau cu mult poezia lui Mihai Ursachi în lectura lui George Pruteanu, dar niciodată nu acopereau vocea autorului. Niciodată.

Drumul păru foarte scurt. În sat, umblând din poartă-n poartă după cele necesare următoarelor capitole din roman, Saturn se îmbătă de-a binelea. Localnicii ospitalieri nu-l lăsau necinstit, mai ales că Saturn le povestea frumos despre ce se întâmpla în roman, despre legăturile invizibile dintre Valodea, șoricel și casa blestemată, despre cum descoperise și el Kitej-Gradul fără să-l caute sau, cel puțin, fără să știe că-l caută. După ore de povești și cine mai știe câte pahare de vin roșu de butuc, Saturn se sui la volan și conduse cu greu până acasă. Asta și din cauză că uitase să aprindă farurile. Șoricelul nu s-a supărat pe Saturn pentru că s-a îmbătat ca un porc și l-a uitat nemîncat. Din contră, l-a ținut de vorbă și l-a ajutat să ghideze mașina 4x4 în întunericul zdrobitor care se lăsase peste peisajul deltaic. Ajunși în curte, l-a ajutat pe Saturn să se dea jos din mașină și să ajungă în casă. L-a suit cu greu în patul cu arcuri, l-a descălțat și, după ce l-a învelit bine cu cuvertura de pat, s-a ascuns în barba lui mare și albă și a adormit mulțumit.

În dimineața următoare, Saturn se trezi cu capul greu și gura uscată. Șoricelul îi pornise deja laptopul și îl invita să înceapă un nou capitol prin tot felul de tumbe și chițăituri amuzante. Saturn însă nu avea chef de scris. Se îndreptă într-o traiectorie tremurată spre frigider, care, deși nu funcționa, folosea ca spațiu de depozitare, pentru a-și potoli cu o tartină de icre de știucă, puternicul sentiment de vinovăție care-i strica diminețile după astfel de beții. Trase de ușa frigiderului, se dezechilibră și căzu în fund. Ușa frigiderului se deschise și o armată de șoricei gri cu ochișori negri îi invadară gîndurile. Degeaba lupta Saturn cu ei, erau foarte mulți. Unii ronțăiau brînza de oaie, alții rămăseseră prinși în icrele cleioase de știucă. Dăduseră gata scrumbia afumată și ceapa verde. Toate proviziile lui atât de prețioase pentru următoarele capitole ale romanului erau compromise. Lasă că vă vin eu vouă de hac, gândi Saturn și se ridică cu greu în picioare. Trânti ușa frigiderului cu ură și ieși din casă. Degeaba îl striga șoricelul prieten la masa de lucru. Saturn nu mai auzea nimic. Sute, poate mii de șoricei îi invadaseră rețelele neuronale și îi rodeau sinapsele. Un singur gând funcționa în aceste momente în mintea lui, gândul răzbunării. Așa cum arterele lui Saturn, puse cap la cap cu venele și capilarele puteau face înconjurul lumii într-o secundă, cât s-ar fi gîndit el la asta, la fel și gândul răzbunării găsi aplicarea imediat. Saturn se întoarse cu un tub mare de silicon și încercui frigiderul cu o bandă suficient de lată cât să nu poată fi sărită de o mie de șoricei, nu de unul singur. Ați atentat la proviziile mele? Încercați să întârziați terminarea romanului meu genial? Să văd cât o să vă țină siliconul ăsta de foame!, spuse Saturn și înjură bâlbâit printre dinți. Se întoarse în patul cu arcuri, își trase cuvertura peste cap și adormi la loc.

Când se trezi, realiză că armata de șoricei care-i rosese sinapsele și-i invadase structurile comunicării dispăruseră. Își aminti totul. Armata asta abominabilă încercase să-l împiedice în a duce la bun sfârșit romanul genial. Luă pachetul de țigări de pe noptiera care veghea la capul patului, își aprinse una și se gândi De ce nu pot conviețui oamenii și animalele în armonie? Cât va mai dura războiul ăsta pentru resurse? Oamenii sunt buni de la naștere, de ce nu pot fi și șoriceii la fel? Se ridică și merse să verifice banda de silicon. Cât dormise? Oare îi prinsese pe toți? Scăpase vreunul?

Sub soarele arzător al amiezei, satul paralizat asculta vocea lui Dumnezeu. Pescarii la cârciuma din sat rămași cu paharele la gură, dar fără să bea din ele, babele aruncând găinilor grăunțe care în cădere deveneau mărgele de toate culorile, un bătrân care căra într-o căciulă de blană o pasăre albă și rară, un copil blond cu ochi albaștri scuipând sîmburii înapoi în damigeana cu vișinată, toate arterele și venele lor puse cap la cap, la un capilar distanță de a face înconjurul lumii într-o secundă ascultau vocea lui dumnezeu.

Masa, scaunul, năvodul cu plutitoarele lui încurcate, icoana lipovenească veche de o sută de ani, candela cu ulei auriu, perechea de cizme de cauciuc şi pălăria de paie, fiecare la locul lor, ascultau vocea lui dumnezeu.

Saturn nu auzea nimic. Se duse să verifice banda de silicon. Goală. Ba nu, o singură captură, într-un colț. Ce naiba? se gândi Saturn. Ăsta vroia să intre, nu să plece!, deduse el după poziția și direcția probabilă de mers a șoricelului sufocat în banda de silicon. Își aranjă apăsat ochelarii luaţi de la piaţă fără prescripţie oftalmologică, se aplecă și se uită mai bine la trupul chircit și neînsuflețit. Inima i se opri pe loc. O cicatrice mică și albă strălucea pe năsucul șoricelului.