George Mureşan

 

Rogojina de silicon

 

Decret

 

Senatul Ţării, reunit în sesiune ordinară.

Având în vedere că aşa-numita literatură post-modernistă este inestetică, anti-productivă şi lipsită de sens

HOTĂRĂŞTE scoaterea zisei literaturi în afara legii,

şi dispune ca aceasta să fie dată la câini.

 

Au mâncat câinii literatura postmodernistă, şi s-au trezit postmoderni.

Vorbeau vrute şi nevrute, îşi uitau obligaţiile de câini, salvau pisici de la înec, şi cereau hârtie, tot mai multă hârtie.

 

Senatul Ţării a hotărât sacrificarea câinilor şi recuperarea pieilor lor, pentru industria vestimentară.

 

Multă lume a cumpărat piei de câini, acestea oferind un raport calitate-preţ imbatabil.

 

Numai că pieile de câine erau impregnate cu cuvinte şi idei post-moderniste

Şi acestea au intrat în pielea purtătorilor de piei de câine.

 

De atunci, aceste tatuaje sunt foarte la modă.

 

 

 

Absurdul sensului vieţii

 

Într-una din zile, domnul Andratcs a văzut ceasul din perete, moştenire de familie.

Oare de câţi ani nu mai avea limbi? Cum de nu observaseră până acum ?

Domnul Andratcs, în faţa unei sticle de whisky fin şi tare, reflectă asupra sensului vieţii şi al absurdului acestuia.

Profund tulburat de ceasul fără limbi – căci ce poate fi mai tulburător ca un ceas fără limbi – îşi zise că nevastă-sa sforăia de mulţi ani încoace – şi ce poate fi mai respingător decât o femeie care sforăie.

Secretara şi colegele de birou îi arătau mereu poze ale copiilor – şi ce îi păsa lui de plozii ăia urâţi, cu capetele lor mari de prunci, care pesemne că urlau toată ziua şi îşi făceau nevoile pe unde apucau.

 

Domnul Andratcs realiză, revoltat, că în faţa clădirii unde locuia exista o groapă pe care municipalitatea nu o astupa deloc, ceea ce făcea că în fiecare dimineaţă, exact la ora când pleca la serviciu, cu pantofii bine lustruiţi, trecea prin groapa plină cu apă şi noroi Tase, poştaşul, cu bicicleta, şi îi stropea pantofii, îl stropea cu noroi, din cap şi până în picioare.

Era un om cumsecade, cu familie, dar ar fi putut fi mai atent, dacă municipalitatea e aşa cum e.

Prea îl împroşca mereu cu noroi, prea tare ignora cu câtă grijă îşi lustruia pantofii domnul Andratcs.

La toate acestea, îşi mai aminti că vânzătoarea de detergenţi de vizavi nu îi răspundea niciodată la salut, atunci când nu  îi lăsa bacşiş.

Ce revoltător! Pe vremuri vânzătoarele de detergenţi ştiau şi să surâdă clienţilor.

Gândindu-se la toate acestea, dar mai ales la ceasul fără limbi, şi având în vedere că era o vreme mohorâtă – pe copacii reci se pretindeau şuviţe de ploaie –  la baie, în faţa oglinzii, domnul Andratcs îşi puse capăt zilelor.

Luă un paloş strămoşesc şi, fără să stea prea mult pe gânduri, îşi tăie beregata, cu un gest scurt, de la dreapta la stânga.

 

Sângele negru împroşcă oglinda, şi domnul Andratcs căzu îndată pe jos, mort.

 

Îl descoperiră mai încolo, dar nu contează când îl descoperiseră, nici care din ei. Contează că a aflat de moartea lui şeful său, domnul Kawasu.

Domnul Kawasu era japonez, în japoneză, Kawasu însemnând broască. În ţara unde trăia (de fapt, trăise) domnul Andratcs erau mulţi chinezi, însă din când în când, nimereai amestecat printre ei câte un japonez, aşa cum într-o oală de fasole albă vei găsi ici şi colo boabe de fasole colorată.

 

Domnul Kawasu a reflectat asupra morţii domnului Andratcs şi a logicii (pentru el, firească) a vieţii.

Se gândi că defunctul se sinucisese pentru că, cu o lună în urmă, făcuse un raport destul de prost.

El însuşi i-o reproşase: "Domnule Andratcs, referinţele bibliografice ale raportului dumneavoastră lasă de dorit".

Fără să ştie nimic despre motivaţiile reale ale sinuciderii subordonatului său, domnul Kawasu îi admiră şi preţui gestul. "Ce mai om !" zise el. "Uite că şi-a spălat onoarea."

 

“Cinste lui

S-a omorât cu paloşul

Strămoşesc.

Florile umede tremură

Iar în fiecare dimineaţă

Ochii tăi privesc

La florile de lotus

Vechiul lac

Şi zgomotul apei

Sunt singur".

 

Domnul Kawasu nu ştiu nimic despre absurditatea morţii domnului Andratcs.

Viaţa mergea mai departe, cu oameni precum Kawasu.

 

 

 

Fuga

 

Fratele meu avea rezultate foarte proaste la franceză.

Învăţarea limbii franceze este esenţială.

Greşelile de franceză se sancţionează după cum urmează:

- pentru o consoană dublă,

- pentru y i, ph f, th t, o palmă

- pentru topică, un pumn

- pentru conjugări, o lovitură de bici

- de fiecare verb prost conjugat ori pentru anglicisme, pierderea onoarei

- pentru occitanisme, şi alte reminiscenţe de patois, o lovitură cu vătraiul.

 

După prima dictare, frate-miu a venit acasă numai vânătăi.

Tata i-a dat o palmă: ce-o să te faci tu, bă, în viaţă, dacă n-o să înveţi franceza ?

 

După corectarea tezei, fratele meu a ajuns la spital.

A venit profesorul după el cu biciul, căci descoperise încă două greşeli în teza fratelui meu, la a doua corectare.

Fratele meu i-a amintit regulamentul:  "Pedepsele nu pot fi aplicate elevilor sancţionaţi până la vindecare şi externare." Profesorul a plecat, bombănind.

 

Apoi fratele meu a fugit din spitalul şcolii: eu am fost complice la evadare. Ajută-mă să plec, că de nu, când ajungem la l’imparfait du subjonctif, ajung infirm pe viaţă – aşa îmi spusese el.

Mi-a dat două maşinuţe, eu i-am dat secretarei un pachet de cafea, secretara i-a dat o sticlă de votcă portarului şi fratele meu a putut să fugă, noaptea.

 

A fugit în Bulgaria. Acolo, a studiat limbi fonetice: spaniola, bulgara, japoneza (fără kanji). În scurt timp, a devenit un tânăr cu viitor. S-a orientat către pasiunea vieţii sale: zootehnia. A devenit un zootehnist renumit. Urcând în ierarhie, a făcut să triumfe zootehnia bulgară. Exporturile acestei ţări au crescut cu 3000%. El e considerat pe drept cuvânt părintele zootehniei bulgare moderne.

 

Pentru foloasele aduse Bulgariei, unii bulgari i-au propus fratelui meu să intre în politică.

El, după ce s-a lăsat rugat de mai multe ori, ca orice savant sclifosit, până la urmă a intrat.

Sloganul lui a fost: "Votaţi-mă ! Politica mea, politica faptelor; cine reuşeşte să conducă un staul de vite, n-are de ce să nu conducă şi o ţară!” Şi până la urmă a ajuns preşedinte.

A fost un preşedinte destul de bun.

Numai că preşedintele Bulgariei tot nu-şi luase examenul la Franceză.

Şi despre asta scriau ziarele de scandal zi şi noapte. "Preşedintele nu ştie franceză: ce ruşine, nici nu vrea să vorbească în franceză, dacă îl auziţi cum vorbeşte vă prăpădiţi de râs".

Agresat de insinuările ziariştilor, preşedintele – fratele meu – a pus mâna pe carte să înveţe franceza.

După fiecare vizită de lucru, mai învăţa un capitol din "gramatica limbii franceze".

După doi ani, la sfârşitul unei vizite de lucru în ţara noastră, şi-a exprimat dorinţa să dea examenul la franceză.

L-a susţinut. În timpul examenului, a făcut doar două greşeli. Un anglicism şi un bulgărism.

Corectorul a aplicat pedeapsa cu un bici de mătase, special urzit pentru un asemenea prilej: pedepsirea unui oaspete de vază.

Preşedintele bulgar a luat "Certificatul de cunoaştere şi practicare a limbii franceze", cu menţiunea “bine”.

 

În Bulgaria, poporul l-a primit cu urale şi flori.

 

Sunt mândru de fratele meu. Dar mai ştiu că, dacă în noaptea fugii lui din spitalul şcolii, n-aş fi fost eu, şi portarul, şi doamna secretară, el n-ar fi ajuns niciodată aşa de sus.

Prosperitatea de astăzi a Bulgariei ni se datorează (şi) nouă.

 

 

 

Darul

 

Am un dar (nu, nu e ceea ce credeţi; am un dar, un dar neasemuit; cel puţin, mie unuia mi se pare neasemuit). Vrăjesc.

Dar nu oricum, nu oriunde, nu cu fite-oricine eu vrăjesc cum pot, cum vreau şi cum trebuie.

Am un dar, cel de a vrăji şi o fac sistematic, cu consecvenţă, cu silinţă.

Vânzătoarei de la colţ, de pildă i-am vopsit părul în violet.

Lui Lucy, secretarei i-am adăugat cincisprezece kile la înzestrarea fizică.

Lui Lubi, câinele vecinei, i-am dat o carte de poveşti de Ion Creangă, dar nu înţelege nimic. Nu cunoaşte moldovenismele arhaice.

Dar fac aşa încât să creadă fiecare că totul e adevărat, că aşa a fost, firesc, dintotdeauna.

Că vânzătoarea s-a născut cu părul violet - ce, ce e mai normal decât ca cineva să aibe părul violet?

E la fel de normal ca o intervenţie Nato în Iugoslavia (aoleo, iar fac politică).

Şi Lucy putea să fie grasă dintotdeauna - pardon, Beautiful Big Woman (BBW)

Şi câinele vecinului chiar că ar fi putut să nu fi fost niciodată în Moldova.

Niciodată.

 

 

 

Inutil

 

Unii dezvoltă virtuţi şi capacităţi absolut inutile.

Vecinul meu, de pildă, vede prin ziduri. Dar nu priveşte niciodată, că îi e ruşine. De aceea, aproape toată ziua se ţine cu nasul în pământ.

Vânzătoarea de la tutungerie, Rodica, are un deosebit spirit de sacrificiu. E gata să-şi apere cu preţul vieţii pachetul de ţigări şi trusoul de chei.

O dată a pus pe fugă o gaşcă de vagabonzi care încercaseră să-i fure trusoul de chei. I-a bătut de i-a uscat. S-a ales, ce-i drept, cu două coaste rupte. Dar de atunci nu mai îndrăzneşte nici un vagabond

să se ia de cheile şi ţigările ei. Până şi Portarul o salută.

 

Fiul meu vede viitorul... (La ce bun, de vreme ce nu reuşeşte să-l schimbe);

Levitează (deşi i-am spus că îl pot lovi autobuzele);

Vorbeşte cu broaştele ţestoase (dar ce-o să-l ajute asemenea relaţii în cariera profesională);

în schimb, are note proaste, la biologie, de fiecare dată.

 

Când îmi arată carnetul de note şi văd cât a luat la biologie, îi dau o scatoalcă, de zboară prin casă.

Păi bă, dobitocule, cum o să ajungi şi tu Om cu notele-astea la biologie ?

La vârsta ta, eu dormeam în cameră cu încă opt fraţi.

 

Vecinii mei de deasupra fac dragoste zi şi noapte, de o lună încoace. Dar nu fac nici copii, nici un film porno, să le iasă un ban. Se chinuie degeaba. Cumplit viciu!

 

Am auzit că e o orhidee care înfloreşte sub pământ.  Păi cine s-o vadă ? La ce bun să înfloreşti sub pământ? Ar trebui dată o lege care să permită să se facă săpături, floarea aia să fie scoasă de sub pământ,  şi distrusă.

 

Fiul doamnei Sava – cercetător -  a descoperit şi făcut o pelerină ectoplasmatică. Nu foloseşte la nimic, şi - zicea el - că în cincizeci de ani, poate, o să descopere careva la ce foloseşte. Şi pe găselniţa lui, statul a dat o grămadă de bani.

L-am luat la întrebări: Păi pentru pelerina ta ectoplasmatică, bă, crezi că ţi s-au încredinţat banii contribuabililor ?

 

A mai fost descoperit şi un poet care scria degeaba. Versurile lui nu foloseau la nimic.

Ele nu aduceau pacea în lume, nu vindecau cancerul, nu făceau să crească producţia la hectar, şi nici măcar frumoase nu erau. Barem dacă s-ar fi vândut bine...! Ar fi făcut şi editura profituri... ar fi prosperat, s-ar fi creat locuri noi de muncă.

Dar el umplea hârtia degeaba. În plus, trăia în concubinaj cu două gemene. Păi din ce să le întreţină?