Diana CORCAN

 

un fel de câine al universului mic

 

trăiesc prea mult

realitatea cară totul pe spatele meu

- ar fi bine să fie aşa

măcar războiul violul mirosul fetid

le-aş simţi şi respira cu pielea

nu cu febra care incendiază interiorul

 

la final când se va linişti totul

eu ştiu că mă voi odihni

voi rămâne în sfârşit singur

îmi voi putea întinde picioarele

mă voi putea întoarce de pe o parte pe alta uşor

voi putea scăpa de ceilalţi - pe care nu-i cunoaşte nimeni – doar eu

şi care m-au înghesuit toată viaţa prin colţuri

sau m-au scos la intersecţii

să văd - să aud - să miros

ca şi cum calitatea mea cea dintâi ar fi fost

să extrag şi să prelucrez încontinuu senzaţii

într-un laborator ambulant

- un fel de câine al universului mic

 

şi ce-i mai important

voi putea să mă întorc la primele gânduri

să surprind reveria aceea cu care eu am fost trimisă (de acolo aici)

şi imperfecţiunea primelor gesturi

când intrasem deschizând uşa cu capul

părea că sunt al nimănui

printre atâţia care hoinăreau liberi ca mine

pe străzi - intrasem ori ziua ori noaptea la ore diverse 

prin nişte găuri (necesare) tăiate în cupolă

şi nimerisem piaţa oraşului cu aceeaşi busolă

căci drumurile fug ca să scape de apă într-acolo

aveam să fiu

- un fel de câine al universului mic

 

şi uite trec pe lângă mine diverşi

(de mulţi dintre ei mă feresc)

sunt un fel de emigrant (obligat să-şi ascută mirosul)

eu mă voi întoarce tot singur şi tot după

căutările mele

la adresa dintâi.

 

 

 

e prea mult

 

îmi iese Dunărea prin apa de la robinet

se umflă ţevile în calorifere – e mult – e prea mult

podeaua e un ring de ecouri şi voci – becurile pocnesc

se lovesc între ele

casa asta (un fleac!) în care locuiesc ca un şoarece

a devenit o jucărie modernă a ziarelor a facebook-ului

a televizorului fără suflare în el – a celor de-acolo

care se strâmbă de râs privindu-mă

în casă cum tremur

eu şoarece cu două labe enorme şi cu capul pătrat

cum îmi pocnesc degetele care se aud

ca păcănitul pistolului – după mine

 

când fug şi mă ascund sub un scaun – şi mulţimea

de necunoscuţi

fără sens intrată în casă într-un circuit sigur – un jaf

- ţipând devastând

în primul rând ceasul şi orele lui care-mi aparţin

mie (!)

 

bat în tavan stoluri negre – în casă pixelii fac

ceaţă

bat în poartă nebuni

n-am cum să-i ajut

(nici pe mine).

 

 

 

odată, bine

 

aceşti trei câini aceste pisici mă cunosc

foarte bine

ştiu că vreau să fac ceva cu un

pistol

vreau să-l cresc în mine ca pe singurul

organ disponibil

să respire

aşa cum cresc unii o floare să respire

pentru ei

alţii nişte munţi să şi-i pună pe creştet ca

să se înalţe

să înhaţe gălbenuşul de aer direct din capul

lui Dumnezeu

- singurul cap de care nu se atinge nimeni!

ha, ha, cât îmi e de sete

aş putea să ţin eu ţeava (îndreptată către gură)

sau să-i pun mâna pe creştet

s-o legăn (nani-nani cum se moare poţi să fii

cât un deget de mic!)

eu care am crescut debilă

în loc de pistol de la bun început

am vorbit şi am spus: vreau să res-pir

eu care am crezut că se poate să ţipi

înlăuntru aici după uşă

nu e decât praf care umblă cerşeşte nimic

(cartuşul e gol şi pot să-l înghit

l-am închipuit şi pe el)

cred că am să ajung într-o zi în

mâna unui nebun talentat să deseneze

cu mine ce vrea (pe asfalt)

să facă jocuri (de copii mici)

cine sunt eu

hoţul sau vardistul?

 

 

 

estetica unui piroman

 

                                    ştiam

                        cu o voce ca asta urlase

                        un morar la o lună

 

şi totuşi ea avusese dreptate când îmi spusese că

rămăsesem cu o palmă mai scundă ca toţi

îmi crescuseră mâinile cât să rup şi să bag în gură

ceva de mâncare

picioarele ca să merg unde vreau

şi îmi crescuse o voce ascuţită (de fluier) să strig dacă

izbucneşte

undeva vreun incendiu – poate chiar la picioarele mele

în somn – aprinseseră destui talpa mea de la ghete şi

fugiseră să se ascundă – în oraş

sunt atâtea apartamente secrete care gem

de piromani – cresc albine ascuţite la ambele capete pline

de fosfor şi le ţin pregătite în cutii de carton

- ei au ajuns cu mâna cât să apese chibritul pe cap

dar de unde să ştiu – când umblă întotdeauna

pedanţi cu incendiul în ochi cu chibritul sub limbă – şi mama

îmi spusese (de mică) – dacă simţi că ţi-e cald

încearcă să fugi cât mai departe către o apă ceva

dar nu

mă hotărâsem pentru postul de ajutor de pompier în

oraş – nu că aş fi făcut parte din viaţa cetăţii

dar pentru că o voce ca a mea era rară şi stârnea

puţină teamă printre cei care-şi conduceau elegant

propria afacere cu o flacără în gură – transportată

de o voce ca o limuzină de lux

m-a păcălit deseori şi m-a ars

şi pe mine.