Ana Dragu
Păzitoarea
Ed. Charmides, 2012
d poem
azi e cumplita zi de luni,
căscându-se la picioarele tale ca un început de avalanşă
ziua în care deschizi ochii cu spaimă
viaţa ta poate dispărea oricând din viaţa ta
odată cu tatăl bunica fratele sora
prietenul tău cel mai bun
azi e cumplita zi de luni
când nu crezi că dragostea ta are o şansă
şi faci tot ce poţi să te-asiguri că n-are
nici o şansă
ziua de după noaptea în care
ai visat că îţi arde copilul de viu
în pat
ziua de după ziua în care ai jefuit
în care eşti prins
şi totul pare ireal
şi nu apare nimeni c-o portocală în mâna stângă
pe care să ţi-o paseze greşit
cu un gest
retardat şi dulce
ape
să vedem ce se vede dimineaţa pe ape:
dragostea noastră e crema de ciocolată care se-ntinde
şi întinsă îndulceşte orice suprafaţă
o păstrăm în borcan.
aici e un cireş
un loc bun pentru dragoste.
putem să ne oprim o vreme din tăcere şi să vorbim cuvinte care nu strică
facem orice pentru ca hainele mele să nu poată ieşi să-ţi caute trupul
şi să atârne moarte de frig prin aer.
(ca să evităm haosul înghesuim tot frigul din cameră
în borcan)
apoi ne felicităm pentru ordine
şi ne felicităm călduros pentru viclenie.
noaptea ne acoperă ca o cârpă ruptă
să vedem ce se vede dimineaţa pe ape:
stă întins pe nisip
şi încălzeşte marea cu un fierbător rusesc
îşi aşteaptă iubita.
ea e tînără, frumoasă şi pe moarte
şi ca să n-o vedem murind
o înghesuim lîngă frig
în borcan.
un animal îmi ţine locul noaptea şi vreme de câteva nopţi nimeni nu poate vorbi.
dimineaţa
fierbătorul rusesc dispare
înghiţit de un uriaş peşte de apă dulce
care-mi scufundă trupul în borcan .
eu nu mai încerc să înţeleg ce se întâmplă cu instrumentele cu care se
iese din ceea ce se întâmplă
pentru că de la bun început,
mi-a fost frică de liniştea asta.
febră
am febră
şi în lumina asta
văd frumuseţea hidoasă a tuturor plantelor silite să crească
pe întuneric.
doar mă gîndesc la tine şi mă dor mîinile pînă la umeri
asta le îndepărtează de trup
împiedicîndu-le să mă îmbrăţişeze
în locul umerilor
am două gropi în care plouă.
de cîte ori îţi vorbesc, afară fulgeră.
///
nici nu pot să-i spun vis
după ce am văzut-o întrupându-se stăruitor şi scrîşnit
aidoma mestecatului pe care îl fac manechinele
devorîndu-se într-o debara
în cea mai cumplită linişte
dragostea noastră perfectă trece din noapte în noapte.
nici regrete. nici moarte
doar febra asta miraculoasă
în care raţiunea dă greş
pentru că e un instrument prea precis.
lumină simplă
să nu se supere familia ta
dar familia mea e mai bună
familia mea e la fel de frumoasă ca familia popescu
mult mai adevărată decât arta
ochii mamei mele nu mă bagă în pământ
ea nu mai poate de bine.
când eu înjur sociocraţia cu gândul la tine
mama spune:
dormi acum
până când inima ta nu învineţeşte totul în jur
şi-i tremură fusta.
să nu se supere familia ta
când după o săptămână de dragoste
tu minţi la raport
iar eu le zâmbesc şi le cânt:
despre uitare
despre uitare
da, mama voastră a uitat
şi a plutit într-una
ţinând în dreapta soarele
în stânga luna
dar ştiţi. voi ştiţi că nimeni nu-i frumos ca voi
să nu se supere nimeni
să nu se supere nimeni
pentru că dragostea vine de unde vine
şi-ajunge doar la unul
sau la doi pe care nu-i mai poate deosebi.
nimic din ce e făcut să reziste nu se poate prăbuşi.
se surpă doar structurile cu erori de proiectare
iar dragostea mea
e o cobră regală
nemuritoare şi esenţială
perfectă în forţa şi rezistenţa ei.
aniversară
vii tu şi-un val de frig apoi un val
de căldură şi-un val
de frig.
vii înaintea celorlalţi
şi zâmbeşti
miroşi a cărţi
şi mănânci tremurat însă cu siguranţă
pe tine te-aş alege,
prietenul meu cu trei capete şi şase mâini
pe tine şi sfârşitul
& tristeţea tabagică a unui local de noapte
luminat şi pustiu.
când vii
îmi bate inima-n tot patul
pentru că ştiu
că mergem acolo
unde soarele nu străluceşte şi totuşi
nimănui nu-i pare rău după lumina lui