Cristina Nemerovschi

 

Pervertirea

 

Herg Benet, 2012

- fragment de roman –

 

[…] Blogul Tarei a început să se scrie singur de la o vreme, de când nu mai este așa mult despre ea, ci mai degrabă despre mine.

I-am trimis doc-ul pe mail. Sper să-i placă. Ies să beau o bere. Corbu mi-a lăsat puțini bani ultima dată când ne-am văzut, și ăștia pe care-i am nu-mi ajung și pentru bere, doar pentru țigări. Dar am să merg la noua bodegă de la Foișor, unde Misi îmi dă bere gratis. Misi e o fostă supusă de-a Ștefanei, s-a reprofilat, acum e chelneriță, dar mi-a zis că mai merge la petreceri sado-maso în fiecare weekend, mi-a lăsat chiar și o adresă.

 

Vinerea trecută m-a chestionat un polițist. Se vedea că nu crede că eu am omorât-o pe Amalia. Punea întrebări doar ca să-și facă datoria, așa că nu m-am temut câtuși de puțin să-i spun tot adevărul. Firește, am lăsat deoparte declarațiile lui Corbu, promisiunile lui, doar nu eram tâmpit. Când a dat să plece, l-am întrebat pe gabor dacă vor descoperi, fără urmă de echivoc, cine o omorâse. A zis că da, sigur. Eu am spus că aștept. I-am urat succes.

 

O iau pe scări și mă oprește Calcan, vecinul meu de jos. Mă întreabă dacă știu când intrăm și noi în reabilitare termică. Nu știu, îi zic, nu prea am stat pe acasă în ultima vreme...

Zice că ar trebui să ne bage și pe noi, uite pe ăia de vizavi cum i-a băgat, sigur au pilă la primărie. Acu e vremea, crede Calcan, s-a mai încălzit, dacă nu ne bagă primăvara, când să ne bage, la toamnă? Zic, da, știu, aveți dreptate, sper și eu să ne bage. Mă întreabă de ce arăt așa palid. Scriu, îi zic, ooo, face el, admirativ.

- Păi acuma și pentru dumneavoastră ar fi bine, să scrieți mai la căldurică, să nu mai aveți atâta praf în casă, e bine pentru toți să ne bage, ce să mai încolo-încoace. De aia tre să fim uniți, să facem presiuni la administrație să ne bage.

- Așa e, zic și eu, dând să scap spre ieșire și apoi spre țigări și după aia spre berea gratis de la Misi, o să insist și eu să ne bage.

- Excelent, strigă el după mine, excelent, sigur trebuie să avem și o voce cu autoritate, dumneavoastră, fiind scriitor... Apropo de asta, ce părere aveți despre revoluție, ați fost și dumneavoastră prin centru?

Fantastic, îmi zic, au luat-o razna toți. Ieri seară mă sună mama. „Ești la revoluție, mamă?”, mă întreabă. Nu, zic, într-o bodegă. Aiurea, eram în Cală, dar n-ar fi înțeles. „Bine, mamă, bine, eram curioasă, că dau ăștia la televizor imagini de la revoluție și mi s-a părut că te văd pe acolo...” Nu, zic, poate era unu care semăna cu mine. „Da, mamă, precis”, zice ea. „Dar te duci?” Unde, zic. „La revoluție!” A, nu cred, zic eu, dar cine știe, poate dacă am drum pe acolo. „Bine, mamă, dacă e, să-mi povestești și mie cum a fost. Auzi, mamă”, zice, „să nu te încalți cu adidași sau cu ceva sport, că te iau jandarmii, mamă, îi ridică pe toți ăștia mai sport așa, cică sunt ultrași.” Bine, mamă, nu mă încalț, o liniștesc. De unde pula adidași, mă gândesc, n-am mai avut așa ceva din liceu. Nici atunci nu-i prea purtam decât la vreun fotbal, dar nu mă omoram după așa ceva, după sport. Pierdere de vreme. Efort de pomană. Mai bine te droghezi sau te îmbeți, măcar gândești în timpul ăsta.

Îi zic lui Calcan că n-am nicio părere despre revoluție. E dezamăgit. Cum, se citește pe fața lui, dumneavoastră, un scriitor, un intelectual, nu puteți avea o părere elaborată despre revoluție? Păi n-am, îi răspund la rândul meu în gând. Ce căcat mă fute pe mine revoluția? M-am separat de mult de lucrurile astea. Puțin mă doare dacă e președinte Băsescu sau alt oligofren. Toți vor fi la fel de retarzi, pentru că în România n-au mai rămas decât retarzi, cu atât mai mult cu cât președintele trebuie selectat dintre idioții care s-ar preta să se înscrie în partide sau în general să intre în politică. Nu aș duce lupte cu masele, e inutil. Nici măcar dacă mi s-ar spune că, odată ce aș fi ales președinte, mi se va da voie să eutanasiez proștii și să las liberi maidanezii pe străzi, și fără să-i castrez, tot n-aș accepta. Lupta mea se dă cu fiecare specimen în parte. Să manipulezi masele mi se pare grețos. Mă doare la noadă, vorba lui Mitică, de revoluție și de Băsescu.

 

Scap într-un final de Calcan, intru la magazinul de lângă bloc să-mi iau niște Lucky. Vânzătoarele vorbesc despre revoluție. „Ai văzut, fată, discursul lui Băsescu? Mie mi-a plăcut cum a vorbit, da zice iubi că e decât minciuni în discursul ăla. Iubi știe, că a fost la științe politice”, îi spune colegei care descarcă marfă, în timp ce-mi întinde restul și pachetul de Lucky. Ce trist tre să fie să fii vânzătoare, să învârți toată ziua niște cutii, să faci inventarul și să dai proștilor o grămadă de mâncare pe care o vor băga în gură și o vor scoate a doua zi sau peste două zile sau chiar trei, în funcție de metabolism, pe cur. Să le atingi banii lor grețoși, pe care au pus mâna după ce au făcut laba de dimineață. Să ai pe mână vreo 80 de specimene diferite de spermatozoizi, până seara când ieși din tură.

 

Mă urc în autobuz. Mă așez lângă o blondă bleahmarș. Traficul e nașpa, autobuzul se oprește din zece în zece pași. Acum aș fi fost aproape de Foișor dacă mergeam pe jos. Uitasem de ce merg, pe urmă mi-am amintit de Misi. Dar, căcat, parcă mi-a trecut cheful de bere. De ce naiba mai merg la Misi, doar n-o să beau ceai? Whatever, îmi zic, poate îmi vine cheful după ce ajung în bar.

Blonda bleahmarș vorbește la telefon. Despre revoluție. E speriată, zice că dacă se înmulțesc manifestațiile, ea are niște programări la un salon prin centru și n-o să mai ajungă. “Nici provizii nu mi-am făcut fată, cine știe ce se întâmplă, poate n-o să mai putem ieși din casă!”, îi spune persoanei de dincolo, tot o gagică bleahmarș probabil. Mă pufnește râsul. Măcar Tara și Amalia sunt altfel, sunt mai nebune. Tot proaste, dar măcar nebune. Mă rog... erau, nu sunt. Adică sunt doar pe jumătate, cealaltă jumătate doar erau. Așa ceva. Jumătate vie, jumătate moartă, așa ar fi corectă exprimarea. La naiba, cui îi pasă.

E incredibil, după aventura de la Urechiuți, am plecat cu masa după mine. Da, incredibil. Lucrurile au luat o întorsătură urâtă, iar eu am simțit că pe bune chiar nu mai pot sta acolo niciun minut. Cum nu puteam pleca așa pur și simplu, adică aș fi putut, dar mi-era milă tare de Mitică, să-l las singur cu biroul pe hol, m-am făcut că-mi amintesc așa, dintr-o dată, că aș avea nevoie de o masă la mine în cameră, pe care să scriu. Mitică a fost incredibil de fericit, a tot insistat să o iau gratis, dar n-am vrut. I-am dat pe ea 7 lei, cât aveam la mine. I-a băgat repede în buzunar, și probabil că nu i-a spus Vasilicăi de ei. I-o fi zis că i-au furat-o țiganii până la urmă.

Am plecat cu masa, pe care am coborât-o cu liftul, după lupte imense de convingere cu Mitică, care tot insista să se urce și el și să mă ajute s-o car până la un taxi ceva.

Am ieșit din bloc cu ea în brațe, după câțiva pași o țigancă m-a oprit și s-a oferit să mi-o ducă până acasă în schimbul a 2 milioane de lei vechi. Am refuzat. Am mers câteva blocuri și am lăsat-o pe un fel de maidan pe care erau aruncate niște zdrențe de aurolac. Am plecat și pe drum mi-au venit în cap vreo 11 începuturi de capitole pentru romanul cu fotograful.

 

Blonda bleahmarș a dat tonul discuțiilor despre revoluție. Tot autobuzul vorbește despre revoluție, despre Băsescu și prețuri, despre Smurd și, la dracu, traficul e mai lent ca oricând. O să crape orașul ăsta, o să se ducă dracului și țara, or să supraviețuiască doar vreo câteva sute de aurolaci care ar supraviețui și dacă ar fi otrăviți. Cum naiba n-ar supraviețui o zdreanță care e călcată în picioare de bărbatu-său beat, seară de seară, care fată 3 copii într-un interval de doi ani, care iese iarna la cerșit în sandale? Cum să nu îndure aia foamea și frigul când astea pentru ea sunt exact ce a trăit și până acum? Ei sunt asigurați, îi doare în dos. Căcat. Iar din ăia 15 copii ai lor, vreo 2 tot or să reziste vremurilor, oricât de dure ar fi. Problema e la noi, oamenii, aici e mai complicat.

Ar trebui să ne tirăm și noi din țară, hm, zisese Corbu acu vreo câteva nopți. Mda, e ciudat, oricine s-ar fi așteptat de la noi s-o ștergem și totuși încă mai suntem aici. Pula mea.

Ieri pe vremea asta m-a sunat Corbu. De multe ori am avut senzația asta, că îmi citește gândurile chiar și când e foarte departe. Mă întreabă de masă, masa Amaliei, ce-am făcut cu ea după ce am luat-o de la Urechiuți.

- Am abandonat-o pe un maidan, zic eu.

- Nașpa hm.

- Păi ce pula mea să fac cu ea?, întreb.

Îmi explică el că și-ar dori mult să o găsim și să o ducem în Cală, să o ținem acolo în amintirea Amaliei.

- O să mai mergem în Iapă nu?, mă întreabă, iar întrebarea asta naivă mă înduioșează rău de tot.

- Ești nebun, zic, cum să nu mai mergem în Cală?

- Ce mișto hm.

Are vocea ciudată.

- Mergem chiar și diseară dacă vrei, îi spun.

Se bucură. Nu zice nimic, dar simt eu.

- Hai să ne vedem mai devreme un pic. Pe la 9. Mergem unde ai lăsat tu masa și poate o găsim. Caut eu o furgonetă. Un căcat din ăsta hm și o transportăm în Iapă.

- Bine, zic, dar nu sunt sigur că mai e acolo, or fi luat-o țiganii, la Urechiuți în cartier e plin de țigani. Deși, mai știi, poate e tot acolo, era rablagită vai steaua ei.

- Să încercăm, zice el. Poftă bună la bere pân-atunci.

Vreau ceva exotic, vreau să închei cu ceva sentimental discuția.

- Ne vedem atunci la 8 jumate, vii tu la mine și mă strigi de jos, ok? Și mergem după masă, poate o găsim. Auzi, bre, și vezi că ți-am făcut un CD cu niște trupe marfă, ți-l aduc diseară. Auzi, te iubesc. Hai ceau, zic și închid.

Nu-mi fac probleme că o să înțeleagă greșit. Corbu e marfă, Corbu nu se pierde în rahaturi, Corbu nu e o pizdă care să insiste să vorbească despre sentimente atunci când tu ai chef de orice altceva în afară de asta.

 

Acum sunt în autobuz, mă gândesc la el și zâmbesc. Blonda bleahmarș crede că zâmbesc fiindcă mă gândesc la gagică-mea și mă privește galeș. Ce penală.

Chestia asta cu neplecatul din România e un fix imbecil, recunosc. Ar fi trebuit s-o tăiem cu toții și să-i lăsăm pe cretinii care se simt bine aici să-și spargă capetele, să se invidieze și să se înjunghie pentru un ou fiert, al vecinului e întotdeauna mai mare, mai rotund, pentru câte o țigancă sexoasă cu 10 puradei și 3 burți etajate, pentru un cauciuc nou la roata de la roaba de cărat cimentul, pentru preșul franjurat de la ușă cu Welcome pe el. Dar ne-am încăpățânat să nu ne lăsăm izgoniți de niște cretini. Până la urmă, de ce să plecăm noi și să nu plece ei, doar pentru că noi suntem câteva zeci iar ei sunt milioane? Nu văd logica. Cine are nervii mai tari rezistă până la capăt, și n-am niciun dubiu în privința rezistenței nervilor mei. În plus... sigur o să-i vină unuia deștept ideea de-a face o emisiune la TV în care să-i îndemne pe păduchiuți să sară de pe cele mai înalte clădiri din București, deci șanse sunt în viitor să ne mai despopulăm puțin.

 

În afară de asta, mă gândesc că în alte părți nu-i la fel de fun. Ca să găsești un nebun protestând în stația de tramvai că a fost răpit și exploatat sexual de extratereștri ar trebui să-l cauți. Nu ca aici, unde sunt pe toate drumurile. Și babe nebune care te ceartă în autobuz că stai pe scaun, și gospodine care bârfesc la coada dacă te văd îmbrăcat ca-n Devil’s Rejects, și pițipoance, și martaloci, și manele, și maidanezi și atâtea alte lucruri colorate ridicol și oribil care te inspiră când scrii. Poate în altă țară aș avea tripuri banale și m-aș plictisi și mă îngrozește ideea, deja am senzația că mă depersonalizez mai mult decât ar trebui.

 

Am ajuns la Misi, mă dau jos. Îmi aprind o Lucky. O fumez uitându-mă la zăpadă. Parcă începe să se topească. Prima ninsoare a venit exact în seara în care Amalia a fost omorâtă, potrivit descoperirii pe care a făcut-o poliția, care a stabilit data decesului după urmele găsite pe cadavru. Știam că după ce o să se rezolve asta, după ce aveau să-i descopere cadavrul, o să și ningă. Așteapta așa să ningă, era inevitabil. Acum, deja s-a dus feelingul ăsta, în aer plutește ca o adiere de primăvară, parcă te aștepți în curând să vezi prostiile alea de tarabe cu mărțișoare, păsărici îmbrăcate în fustițe, 8 martie, copii cu flori pentru doamnele învățătoare, uite, ce chestie funny, nu mi-am tras-o niciodată cu o învățătoare iar acum e prea târziu pentru asta, acum nu m-ar mai interesa s-o fut nici măcar pe Scarlett J., ce căcat zic eu, nici pe Tara darmite pe Scarlett.

Nu știu cum o să trec și peste primăvara asta, mă gândesc, s-au schimbat multe față de anul trecut. Anul trecut pe vremea asta, sfârșit de februarie, de abia îmi conștientizam criza, încă mai aveam speranțe că voi termina cartea, și îmi făceam planuri de publicare, aveam oferte de la edituri, apoi lansare, apoi turneu și pe urmă venea vara, plecam undeva singur, nu știu unde, începeam să scriu altă carte. Dar criza mi-a încurcat planurile și m-a băgat în letargie. Un an. Cine știe, poate că n-a fost chiar cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla. Poate că cel mai rău ar fi fost să fiu Amalia, și un nebun să mă porționeze ca pe un pui congelat, să mă tortureze și să mă omoare ca să-i arate prietenului său cel mai bun că îl iubește. Mă rog, asta ar fi fost situația romantică în care ar fi omorât-o Corbu, nu bătrânelul ăla, paznicul nebun. Ce trist că n-a omorât-o Corbu. Mi-am dorit mereu o soap opera din asta extravagantă. Paparazzi and all the shit. Am avut într-un timp și așa ceva, dar poate că vreau din nou. Pula mea, am fumat prea mult.

Intru în barul lui Misi, și Misi e într-adevăr acolo, la tejghea, și mai sunt și alte gagici, toate poartă țoale colorate, fuste, unele au trecut deja la pantofi, mărțișoarele sunt pe vine adică, Misi îmi face semn cu capul și abia atunci o observ și pe Ștefana, se ridică felinic și mă pupă pe obraz, foarte aproape de buze și realizez că e ca și cum m-aș fi întors în timp exact cu un an, fix cu un an, că am chef să mă îmbăt și n-am nevoie de nimeni și sunt foarte fericit.