„Haos.ro”,

interviu cu Florin Dumitrescu,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare, Florin, felicitări pentru noul album Sarmalele Reci – „Haos.ro”, la care tu ai scris textele, ca de obicei. Cum se face o piesă Sarmalele Reci? De la ce porneşte – de la versuri sau de la muzică?

- Mulțumesc, dragă Mihai.

De obicei, întîi compun colegii mei muzica, apoi îmi dau înregistrarea cu la-la-la, îmi spun la ce s-au gîndit, ce trăiri au avut... după care încep să fac versurile. La sfîrșit ne mai tîrguim, mai șlefuim împreună și decidem. În ultima vreme, însă, am început să încălcăm acest protocol. Avem pe albumul ăsta vreo trei piese la care mai întîi au fost vorbele. Și avem un cîntec la care compozitorul Emil Viciu a fost și cotextier. Este vorba de „Nu mai fac”, cîntecul unui bărbat infidel, care se căiește și imploră iertare iubitei... Eu doar am făcut rîndul al doilea de strofe și am umblat un pic la refren.

 

- Cum aţi ales denumirea albumului? Aţi avut şi alte variante?

- Am fi putut folosi alte titluri de cîntece care exprimă ideea de haos, de bîlci, de talmeș-balmeș tipic românesc: „Cocktail Molotov”, „L-au ucis pe Bulă”, „Bară-n bară”... Însă „Haos.ro” sună cel mai... pizdeț!

 

- Albumul ăsta are 10 piese. Aşa a fot gîndit de la început sau aşa a ieşit?

- Băieții au tras unsprezece piese. Piesa numărul 11, care nu apare pe disc, este o preluare unplugged a unui cîntec din 1996, „MTV Is My Friend”, cu intervenție de viori și violoncel. Sună foarte bine: deși e acustică, violonistică, are o energie rock de-ți vine să strigi: „Apocalyptica!”... Totuși... parcă e din alt film: ar fi fost singurul unplugged de pe disc... și singurul remake. Ne-am hotărît să-l punem la păstrare pentru un viitor album acustic, eventual tot cu participarea colegelor noastre de la cvartetul Passione. Așa cum a ieșit, Haos.ro are numai piese noi, la prima imprimare pe disc.

 

- Cînd scrii texte pentru Sarmalele Reci şi cînd scrii poezii? Atunci cînd scrii – ştii că va fi un poem al poetului Florin Dumitrescu sau un text Sarmalele Reci ori scrii pur şi simplu şi vezi tu după aceea ce-a ieşit?

- Textul de muzică e contribuția mea la un opus colectiv. E un efort de a mă acorda în intenții și trăiri cu muzicienii, de aceea e un act mai puțin individualist decît un poem „de citit”. Experiența mi-a arătat că textele de muzică trebuie să fie mai repetitive, mai suave, poate un pic mai diluate conceptual... într-un cuvînt – mai simple. Altminteri sună ciudat, sînt greoaie la cîntat și nu le prea reține publicul.

Prima variantă la „Șpriț de vară” era mult mai încărcată de tropi, ca un Villon curat!... Băieții mi-au dat-o la întors – și pe bună dreptate: suna prea îmbîcsit, prea calofil, prea pedant. Se pierdea tocmai acea grație bahică pe care trebuie să ți-o transmită cîntecul, sentimentul acela care unește ebrietatea cu bucuria de a trăi și contemplarea liniștită a morții. Așa am învățat că, în lyrics-uri, se merge pe principiul „less is more”.

Totul e să gîndești ca un rapsod, ca un menestrel, nicidecum ca un poet filozofic. Pe albumul ăsta sper că m-am apropiat întrucîtva de acest ideal; cred că au fost momente în care m-am apropiat de alde Dylan sau Brel (nu știu de Vîsoțki, asta să spui tu)!

 

- Cînd asculţi muzică – eşti mai atent la versuri, făcînd atîtea texte pentru formaţiile româneşti? Sînt formaţii autohtone cu texte care-ţi plac?

- Am patruzeci și cinci de ani. Am supt Phoenix cu lapte, ca să parodiez un vers din Andrii Popa. În anii ʼ80, cînd m-am luat mai în serios cu scrisul, maestrul meu era Alexandru Andrieș, îmi plăcea Florian din Transilvania (avatarul rock al lui Mircea Florian) și m-am bucurat de prietenia lui Artan, pe care îl adulam alături de Timpuri Noi. El e cel care m-a încurajat să scriu texte de muzică și mai tîrziu m-a debutat... Pe atunci, în plină cenzură ideologică, textele de rock erau fie bucolic evazioniste, ca să treacă de comisii (Valul ce se sparge de mal, O roată de foc, Focuri vii... bla-bla-bla...); fie încifrate, cu cheie... ceea ce însemna curaj din partea artiștilor și, pentru noi, motiv de excitare subversivă... Încifrați erau Andrieș, Timpuri Noi, Florian, Roata...

Mai erau cîteva brigăzi artistice foarte curajoase, care continuau tradiția spectacolelor de revistă și, sub forma divertismentului studențesc, nestandardizat artistic, strecurau mesaje anti-sistem. Din rîndul lor aveau să se desprindă peste ani grupurile Divertis, Vouă, Vacanța Mare... E o zonă mai degrabă de cabaret... Dar a contat pentru mine ca textier implicat, așa cum au contat și cupletele scrise de Mihai Maximilian, textierul duetului Stela & Arșinel. Înainte să merg cu gașca la concerte de rock, m-a dus mama la Teatrul Tănase și la grădina Cărăbuș, locuri în care m-am alăptat cu artă contestatară de cea mai bună calitate.

Mai era totuși ceva - nici evazionism, nici încifrare. Era a treia cale în materie de texte rock-folk, în care mesajul era debitat grandilocvent, emfatic, hiperbolic. Era Adrian Păunescu. El spunea ce voia el. Dacă avea o ceartă cu politrucii, cu Ceaușescu însuși, trîntea un poem la nervi și i-l dădea unui folkist sau unui rocker să-l pună pe note. Și așa ne trezeam că intonăm - o sală întreagă – slogane curajoase, precum „Viața noastră unde e?” sau „Vrem o altă ordine de zi!”... E greu pentru tinerii de azi să înțeleagă ce-nsemna atunci să strigi că vrei „o altă ordine”. Era nesupunere pe față, era frondă la adresa sistemului... Să recunoaștem: acest tupeu - Păunescu și-l negocia la schimb cu multe cîntece patriotice, propagandistice, „pe linie”... Dar e posibil ca el să fi crezut chiar și în acestea, să fi avut într-adevăr porniri sincer maiakovskiene, de furnizor al regimului în materie de propagandă. Și, mai ales, spre deosebire de encomiaștii obișnuiți de curte, Păunescu chiar avea forță de convingere, de penetrare în mințile noastre. Părea să creadă în ce spune; iar publicul a simțit și l-a urmat. Ce îi reproșez peste ani acestui poet, care m-a influențat fără îndoială ca textier, - nu e inconsecvența etică, ci faptul că ne-a tratat ca pe o masă de manevră, în meciurile lui personale cu sistemul. Acest „tineret în adidași”, această „generație în blugi” pe care o proslăvea atît - era bună cît timp îl adula pe stadioane; cît timp ne auzea cîntîndu-i versurile, pe mii de voci la unison...

 

- Există vreo trupă care poate că ţi-ar fi plăcut dacă ar fi avut texte OK, dar aşa – n-o poţi accepta?

- Muzical, mie mi-a plăcut mai mult Sfinx decît Phoenix (Sfinxul lui Aldea, se înțelege). Dar versurile lor mi-au dat mereu o senzație de conformism, de convenționalism steril. Chiar și marea lor creație, Zalmoxe, mi se pare o peltea protocronistă. Pe de altă parte, Phoenix a reușit să clădească o lume aparte și datorită unor versuri pline de substanță. Poate că refugiul într-un Ev Mediu mitic, cu inorogi și vasisliști, intră în categoria evazionismului; dar e o evadare artistică de cea mai bună calitate, comparabilă cu Jethro Tull și cu parnasianismul poetic. Și, din lumea aceasta ermetică, mai țîșnea uneori cîte o „șopîrlă”, precum În umbra marelui urs (pe care toată lumea îl decodifica drept URSS)...

 

- Cum ţi se par textele formaţiilor hip hop din România? Ţi-ar plăcea o colaborare cu o formaţie ca Paraziţii, de exemplu?

- Zoltan s-a întîlnit o dată întîmplător cu Cheloo. Nu se cunoșteau personal, dar se admirau reciproc. Au băut o bere și au zis, așa, ca românul cînd face planuri: ce-ar fi să cîntăm ceva împreună? De atunci au trecut cîțiva ani... și nimic. Cine știe?! Poate cîndva, o dată...

Eu rareori ascult rap sau hip-hop sau r&b... Tot Emil și Zoli mă fac atent la ce se întîmplă în zona asta. Sînt amic de familie cu Bitza și îmi place de el, că e mai melodic decît ceilalți. Îmi place La Familia, care a scos cîteva slogane puternice în ultimii zece ani. „E foame de bani, băieți!” e un refren pornit de la o polemică din industria muzicală, dar a ajuns o definiție a tuturor fraudelor – materiale și morale – de la noi.

Evoluția pe care a avut-o rapul și hip-hopul m-a făcut să îmi chestionez poetica. Am înțeles că greu pot concura cu oamenii ăștia care scandează, în versuri lungi și dezgolite de melodie, mesaje cît vor ei de complexe; în timp ce eu sînt constrîns la versuri scurte, ciuntite, gîndite predominant melodic. Și atunci am început să negociez cu Sarmalele: hai să facem și cîntece cu versuri mai lungi... hai să ne avîntăm spre forme de rap-rock sau r&b, în care să-mi pot desfășura și eu mesajele mai în voie. Așa au apărut „Bară-n bară” și „Lăsați-mă să-nvăț” - cîntece care ne-au uimit și pe noi cînd am văzut ce forță degajă.

 

- Tu eşti cu un picior în lumea muzicală şi cu unul în lumea literară. Cu cine te înţelegi mai bine – cu cîntăreţii sau cu scriitorii? Unde e mai mare mîncătoria?

- Muzicienii trăiesc într-o lume mai eterată și mai estetică. Parcă sînt pe jumătate păsări, te aștepți să descoperi la radiografie că au oase mai ușoare decît noi... sau că au înăuntrul lor cutii de rezonanță. Sînt mai aproape de îngeri decît noi, ceilalți. Cînd petrec o zi cu ei la studio, mă simt ca în tabără: toate grijile se suspendă, timpul nu mai contează... Uit să mănînc sau să beau. În general, ei parcă se hrănesc cu aer. Atunci cînd îi întreabă jurnaliștii cum supraviețuiesc doar cu artă și idealuri, unii prind ocazia să se văicărească, dar majoritatea (inclusiv Sarmalele) bravează și spun: da, frate, eu nu doar că supraviețuiesc, ci și trăiesc frumos, într-o lume mai bună.

Comparativ cu ei, literații sînt mult mai prozaici: o spun cu toată simpatia, că și eu sînt la fel. M-am împrietenit cu cei mai tineri decît mine, născuți după ʼ70. Din partea celor mai mari simt o anumită răceală și un anumit dispreț, pe care le înțeleg și nu le judec. Sînt oameni care au crescut într-o paradigmă clasică, conform căreia literatura e ceva sacru, iar scrisul e o vocație, ca aceea a sacerdotului. Eu mă situez într-o paradigmă care pune accent pe comunicare și pe forța mesajului. Cartea pentru mine nu e un obiect sacru, o biblie; ci un obiect birocratic, un suport de stocare a informației. Eu îi înțeleg pe ei și îi prețuiesc. Îmi dau seama că au ales o existență nobilă, chiar eroică, prin sacrificiile pe care le fac pentru tot acest cult al literaturii. Dinspre ei înspre mine, respectul nu e mereu împărtășit. Pentru mulți dintre ei, sînt un panglicar, un versificator abil care împușcă succesul fără efort. Dar e OK, e bucățica de sacrificiu care-mi revine mie...

Cei mai tineri însă mă văd altfel. Mulți dintre ei au crescut cu Sarmalele Reci, nu se rușinează să admită că le place rockul sau genurile mai lejere de muzică; și s-au format ca autori într-o lume mult mai tolerantă, mai deschisă către toate stilurile și poeticile...

În schimb, generațiile mai vîrstnice au apucat marile dispute din lumea literară, care nu erau neapărat lupte de idei, ci mai degrabă de împărțire a influenței. Au deschis ochii într-un mediu cvasi-mafiot, parcelat în vasalități și adversități. Dacă erai uns scriitor, cu patalama de la USR, era musai să-ți faci prieteni și dușmani literari, să intri într-o bisericuță, într-o gașcă, într-o lojă... Îmi place la generația nouă că e mult mai relaxată, mult mai receptivă și mai deschisă către diversitate, către diferențe culturale. E drept, în ultimii ani au izbucnit și printre ăștia mici certuri și polemici, dar cred că e mai mult vorba de orgolii puștănești decît de împărțeli politice sau economice...

 

- Ai lucrat multă vreme în publicitate. Acum ce faci?

- Lucrez într-un domeniu nu cu mult diferit, care cică se numește marketing integrat. E și publicitate, și strategie de comunicare, și puțin PR... Sînt lucruri la care am ajuns să mă pricep și care chiar îmi plac, fir-ar: mă surprind că lucrez cu plăcere, ceea ce doresc tuturor!

 

- Pregăteşti o nouă carte de poezie sau e prea devreme?

- Ba... începe să devină cam prea tîrziu! Am în lucru de vreo cinci ani un poem epic, ceva oarecum între Apolodor și Levantul (foarte aproximativ spus). Iar lucrul la el stagnează, mai ales pentru că îl tot reformulez ideologic, naratologic, psihologic... Cred că, pînă îl dau gata, o să reeditez volumul ÎNcîntece de la Vinea (premiat de Tiuk! anul trecut, încă o dată mulțumesc), cu niscai adăugiri...

 

- Ai piese preferate de pe „Haos.ro”?

- Preferata mea acum este „L-au ucis pe Bulă”: încă mă uimește că ne-a ieșit așa ceva!

 

- Poţi să faci un playlist din 10 piese Sarmalele Reci?

- Este chiar conținutul albumului Haos.ro: fix zece bucăți, în ordinea de pe disc.

 

- „Cocktail Molotov” e un cîntec frăţesc, nu? Cum ţi-a venit ideea să faci o astfel de piesă?

- A fost un impuls pe care nu am reușit să mi-l definesc: patriotism? spirit de solidaritate? simplă reacție omenească la știrile care ne tot vin dinspre Republica Moldova?... Am vrut să le propun Sarmalelor un text despre „frații noștri”, am vrut să-mi exprim sentimentele confuze și amestecate față de situația confuză și amestecată de acolo... Mi-a fost teamă să nu am o atitudine paternalistă, atotștiutoare, arogantă, ca mulți intelectuali de dincoace de Prut, care tind parcă să-și „civilizeze” neamurile „înapoiate”... Inclusiv despre asta voiam să vorbesc în cîntec: „Exploziv este podul de flori” e un vers care face aluzie la heirupismul acesta lipsit de înțelegere al băieților de București care „știu ei mai bine”... Am făcut pretestări cu prieteni basarabeni (parcă și cu tine?!); lor le-a plăcut cîntecul, așa că i-am dat drumul pe radiouri în toamna-iarna lui 2010. A avut succes instantaneu, mai ales pe Guerrilla, a intrat în topuri, i s-a făcut clip... În general, a plăcut hipsterimii din București, care a receptat un mesaj mai general: noi toți sîntem un cocktail de culturi și rase... întreaga societate românească – omenească poate - e un amestec exploziv... (Deci hai să ne distrăm împreună! - se subînțelege...). Melanjul stilistic de horă moldovenească și polcă preparat de Zoltan a avut succes, pentru că a fost perceput ca un soi de punk-ska (foarte cool, frate)... Zoltan s-a străduit să redea anumite finețuri folclorice, dar publicul ne-a pus direct alături de Gogol Bordello și nu’ș’ce trupă din Țara Bascilor, de care nici n-am auzit... Cocktail de stiluri – cocktail de receptări... Clipul e cu niște lăutari țigani care intră pe scenă peste trupă, cu care fraternizează într-o mare veselie! Am fi vrut să facem un featuring cu un cîntăreț basa, dar nu s-a legat nimic. Acum nu regret: ar fi fost ceva de dragul marketingului și nu o colaborare sinceră, venită dintr-o afinitate artistică. Pînă la urmă, singurul basarabean de pe înregistrare e trompetistul Laurențiu Moise, care îndeobște cîntă un jazz foarte fin, dar care aici a fost pus s-o ardă mai spre folclor...

 

- Textele tale uneori lovesc destul de dureros, dar cîntate de Andras par senine, încît aproape că-l văd pe Băsescu, de exemplu, ascultînd „Balamucu-i lege / şi nebunu-i rege / votat din nou!” sau „N-are rost nici bancu’ prost cu „să trăiţi bine” / Nu pun botu’, nu-ţi dau votu’, n-ascult de tine!”:)). SR a avut probleme cu cenzura?

- Asta e marca noastră: vocea senină, instrumentele hard, mesajul dureros. De la „Țara te vrea prost”, folosim această antifrază care e destul de punk. Emil, care are o voce mai aspră, îl dublează uneori pe Zoltan „gură-de-aur” și se obține efectul ăla de Clash (vocea-ntîia suavă, oarecum naivă + vocea a doua dură, corozivă). Într-o anumită fază a înregistrărilor, mi s-a întîmplat să aud o variantă de lucru doar cu vocea lui Emil, care suna cavernos și dădea piesei o apăsare grea, intensă... interesantă poate, dar care nu ne reprezintă, nu e a noastră. Evident, piesa n-a rămas așa, era un stadiu provizoriu. Sarmalele Reci trebuie să aibă vocea copilului din piață care strigă „Împăratul e gol!”... Nu negăm și nu disprețuim calea altor trupe, care merg pe o exprimare mai patetică și mai încrîncenată. Ei au ceva de zis, noi avem altceva de zis. Uneori și noi o mai cotim către ei, și ei mai înspre noi... asta e frumusețea. Publicul să trăiască și să asculte muzică bună!

Probleme cu cenzura n-am avut în anii ’90, deși trăgeam tare cu „Ilici Ilici uber alles!”, „Prostia la putere!” și toate celelalte cîntece protestatare... O singură dată, cînd Sarmalele au cîntat la Tîrgoviște, mare fief PDSR (partidul lui Iliescu, din care tocmai se desprinsese aripa Roman-Băsescu), patronul clubului le-a șoptit: Vă rog eu, săriți-o pe aia cu Ilici, ca să n-avem discuții...

Adevărata cenzură o trăim acum, în anii 2000, și nu vine pe cale politică, ci comercială. Radiourile și televiziunile se feresc să dea cîntece anti-sistem; nu neapărat pentru că media e controlată politic sau pentru că servește interese ale vreunui partid sau ale vreunei sfere de influență... Poate că uneori sînt și motivele astea, dar, de cele mai multe ori, motivul e teama de a nu deranja, de a nu speria, de a nu necăji vreun sponsor sau vreun spender de publicitate... E conspirația generală a divertismentului tîmp, lipsit de substanță, destinat imbecilizării oamenilor. Nu e conspirația imbecililor, e conspirația imbecilizării: e controlul minții venit din partea detergenților. Am mai spus și în alte ocazii: dacă-i îndemni pe oameni să se drogheze, ai șanse mai mari să fii difuzat decît dacă i-ai îndemna să gîndească, să reacționeze, să își trăiască viața cu demnitate. În fond, marilor păpușari ai țării (și poate și ai lumii) le convine să ne știe drogați, resemnați sau apatici.

Poate că ar trebui să mulțumesc și pe această cale Gazetei Sporturilor, o entitate media curajoasă, care a sfidat această conspirație a spălării creierelor și s-a încumetat să producă albumul, pe care l-a vîndut apoi împreună cu ziarul... Trebuie spus, pentru cine nu știe, că achiziționarea ziarului nu implică obligația de a cumpăra CD-ul. Există cititori care au cerut numai ziarul. Dar au fost mai multe mii de oameni care au vrut și să citească Gazeta, și să asculte discul.

 

- Mulţumesc, Florin, felicitări pentru album şi salutări SR-iştilor:).

- Mulțumesc, Mihai, ai fost primul (și, deocamdată, cel mai serios) cronicar al albumului. Iar SRI poate fi un nume tare de trupă... Poate preia cineva ideea...

 

(mai 2012)