A. R. Deleanu

„Sânge satanic”, Cristina Nemerovschi,

Herg Benet, 2011

“Sânge satanic”, romanul de debut al Cristinei Nemerovschi, a devenit deja un hit literar. Aflat la a doua ediţie, la numai câteva luni de la apariţia primei ediţii, cartea a împărţit cititorii în două tabere mari şi late: cea a celor care îl laudă şi cea a celor care îl critică. Aşa şi trebuie. “Sânge satanic” urăşte indiferenţa, oferă senzaţii tari şi cere sentimente profunde, fie acestea de iubire sau de ură. Pentru că “Sânge satanic” este un roman dur, fără emfază şi fără menajamente.

Avem aşa: M. – un tânăr metalist, 25 de ani, bisexual, ateu, mizantrop şi misogin, drogat, nihilist, filozof; R. – gagică-sa, o metalistă dezinhibată, rebelă, uneori nebună de-a binelea, frumoasă şi sexy; D. – sora lui R., 14 ani, la fel de nebună ca soră-sa, îndrăgostită de M.; B. – băiat, 16 ani, metalist, iubitul lui M., pe care îl şi idolatrizează. Nu e cea mai bună alegere, asta cu iniţialele, dar asta avem, cu asta defilăm. Cadrul: o Românie manelizată, plină de cocalari şi jurnalişti agramaţi, de piţipoance tunate, de profesori ignoranţi şi de popi falşi ş.a.m.d. Mediul numai potrivit pentru a lăsa liber un personaj ca M., să muşte, să se pişe, să analizeze la sânge şi să vomite pe lumea asta falsă. Pentru că despre asta vorbim: M. este naratorul şi ne poartă prin viaţa lui în cele două planuri: lumea de afară – relaţiile sale cu ceilalţi, traiul său care devine poate mai suportabil cu ajutorul băuturii şi a drogurilor şi lumea interioară – confesiunile sale, zbuciumul cotidian în care se zbate M. Cu M. eşti fie de acord, fie îl deteşti. Cale de mijloc nu prea există. Ceea ce mă face să nu îl detest este fronda sa, teribilismul pe care şi-l asumă limpede şi programatic, un teribilism ca un paliativ, astfel încât aş putea spune că, mai mult decât orice, la final am simţit milă pentru el, o milă pentru care, dacă ar şti M. de ea, mi-ar aplica un bocanc fix în frunte.

“Sânge satanic” este un bildungsroman autohton şi underground, calea pe care calcă M. fiind una către adâncuri, în noapte, în subteranul fiinţei. Sub carcasa lui se află un fin observator al lumii în care trăim, un deconspirator violent al falsităţii umane, o bombă cu ceas. Nemerovschi vorbeşte din rândul lor, al marginalilor, al metaliştilor, şi o face pe limba lor. Puţini din afară vor înţelege nevoia de revoltă, de limbaj dur, de imagistică satanistă. Puţini ştiu câţi oameni inteligenţi se află printre metalişti. Puţini vor dori să şi afle asta. La fel de puţini poate ca şi cei care vor putea să accepte asta. Şi asta e o noutate în literatura noastră: lumea metaliştilor nu a fost niciodată până acum în mijlocul unei opere de ficţiune, una care se poate înţelege şi în care se poate intra şi fără instrumentele aferente acestei lumi (cartea este accesibilă şi fără să fi auzit de Mayhem, Marduk şi Dark Funeral, nu e nevoie să fi încercat ketamină şi nici nu e musai să fi ajuns pe la Măneciu şi să fi oripilat popi pe acolo).

Cristina Nemerovschi ştie să scrie. Pe bune. Poate că nu vei fi de acord cu tematica romanului, poate că te vor enerva personajele, dar faptul că autoarea ştie să scrie e de necontestat. Limbajul viu, autentic, fără ifose de literat, personaje puternice prinse în conflicte la fel de puternice, sex, droguri, violenţă, existenţialism şi o critică aspră adusă societăţii sunt ingredientele unui roman care s-a dovedit în scurt timp a fi de succes.

Poate că singurele lucruri care mi-au displăcut au fost “burţile” existenţialiste – M. gândeşte mult, oferindu-ne confesiuni misogine şi mizantropice pe multe, multe pagini. Însă atunci când acestea alternează cu acţiune pură, plină de un umor negru în mare stil, e perfect. Sunt foarte curios cum sună “Pervertirea”, cel de-al doilea roman al autoarei.

www.deleanu.wordpress.com