Flori Bălănescu

 

În mîinile tale

 

(în curs de apariţie la editura Blumenthal)

 

Eşti, suflet, suflet, suflet, în câte feluri să-ţi spun că eşti toată numai suflet!?

 

Ai nevoie de multă atenţie, de grijă şi, mai ales, mai ales de iubire din partea celor de alături.

 

Crezi că oamenii ca noi se întâlnesc în fiecare zi?

 

Azi e o caniculă din aia care căpiază oile. Aşa se spune. Deşi, cred că am văzut mai mulţi oameni càpii în viaţa mea, decât oi. Dar asta nu e decât o problemă de statistică subiectivă.

 

Cu siguranţă: nu. Altfel: lumea ar arăta aşa?

Acum, de exemplu, stă suspendată în vişinul din dreptul geamului. Puiul de vişin adus de la ţară. Era atât de mic şi de fragil că nici o jordeluţă de altoit copilul la cur n-ai fi putut face din el. L-am adus într-o primăvară de la mama, de acolo de unde nu mai era tata de mulţi ani.

Trenul de Craiova trece pe lângă cimitir. Şi înainte trecea. Doar că acum îmi miroase a deşertăciune. Pe vremuri mustea de poveşti. Aci e îngropat Moşu’ Mărinică, aici este Baba Liţa, dincoace este Mătuşa Măria lu’ Bădoi, Moşu’ Andrei... din fiecare nume adia o poveste. Mama era ca un muzeu tainic, deschideai uşa, se furişa povestea, memorată, transmisă prin mine (spera mama) copiilor mei. Va fi cineva aici mâine să o ţină minte, să-i înrămeze pânzele? Avea îndoieli serioase. M-am apucat să scriu într-un caiet, mi-a spus ea, nu cu mult timp înainte să plece. Să-l iei tu, ştiu că pe tine te interesează, ăilalţi doi nu vor să ştie, se plictisesc, pentru ei sunt prostii. Ştia mama că şi frăţiorul meu ar fi vrut să ştie. Noi, ăştia nedoriţii, chinuiţii, crescuţi de milă, numai şi numai din voia Domnului, nu a omului, suntem avizi de iubire şi de cunoaştere. Ne maturizăm greu. Dacă ea nu mai este, eu ce să fac, parcă mi-a fugit pământul de sub picioare. Trag de fir, trag de el cum pot, să-mi apropii fratele, să-mi am grijă de el. Mama îl vorbea mereu, de parcă l-ar fi legănat. Cu oftat din suflet. Uneori, aveam impresia că îi dă să sugă, că îl scaldă. Lucra cu igliţa şi vorbea. Dădea din mâini şi povestea. Numai eu vedeam cum împinge cu piciorul troaca, în care dormea băiatul ei nenăscut. Numai în mine dospea golul din ea. Mi l-a lăsat. Aşa a înţeles ea să lege viaţa de mine, să o înţeleg prin toate sfâşierile ei, prin tânguiri şi moarte. Născându-mă la bătrâneţe, mi-a dat preaplinul inimii. Nimeni n-o să desprindă gândul ăsta din mine: Un zeu, ba, o zeiţă – de ce nu?, m-a transformat din accidentul care am fost într-o nesperată compensaţie. Care i-a prelungit umbra. „Dacă mai faci un chiuretaj o să mori!” i-a spus ginecologul. „Laşi doi copii pe drumuri”. Fără să-i pese de avorton. Nici mamii nu-i păsa. Era prea obosită, prea săracă, prea nefericită cu bărbatul ei, prea scobită pe la femeile din sat şi de peste pădure. Doar lui Ceauşescu îi păsa de mine. Cotrobăia femeile între picioare, ca să mai adauge un procent în statistică. Avea o armată de trepăduşi agili, care-şi băgau nasul, mâinile, pixul ideologic, limba-de-lemn, picioarele în intimitatea oamenilor. Ca muştele-de căcat, ca tăunii-de-vite. Nici o comparaţie nu poate exprima scârba, murdăria pe care ajungeai să ţi-o reproşezi din cauza poliţiei (politice, economice, a procuraturii, a miliţiei), din cauza strâmbătăţii tale omeneşti de a fi incapabil să spui nu.

Ciuma aia de nevastă-sa, urâtă ca un blestem, însă mult-slăvită de literaţii noştri, mai mult sau mai puţin culturnici, toţi pretinzând azi că au rezistat...

Iar el... un cretin şiret, un bâlbâitul dracului. Cu decretul, mai mult a omorât femei decât şi-a înmulţit orbii. A crezut că le controlează viaţa, vânturându-le aşternuturile. Boul criminal, versat ca o curvă de lux! I-a reuşit mai mult decât a visat. El şi ai lui, ăia care atunci ne-au născut forţat şi azi ne dau lecţii de bunăcuviinţă democratică. Ne-au băgat frica în oase, în piele, în sânge. În priviri. Aşa că spuneam bancuri pe la colţuri şi bairamuri. Ca să ne minţim că nu ne este chiar atât de frică. Rezistam spunându-ne că nu suntem responsabili, copărtaşi la nimic rău. Ba chiar aşteptam o compensaţie iminentă pentru calitatea noastră de victime inocente. Încă o mai aşteptăm.

Ceauşescu a ajuns chior peste o turmă de orbi şi surdo-muţi care se uitau în oglindă şi simţeam o vulpe ameţită de gonaci. La o bătaie de uitătură de turbare erau. Îşi înfigeau ochii unii în alţii şi se vedeau până în adâncul scobit de tiugă uscată, până sub zdrenţele supravegheate. Dar bancurile nasoale de la cozi nu le spuneau ei, ci băieţii şi fetele vesele, ăia dezinhibaţi, cu bilet de voie, cu angajament scris pe termen nedeterminat sau cu angajament pe cuvânt de onoare utecistă, peceristă. Ei doar ascultau şi făceau pe vitejii acasă, când le repetau între patru pereţi. Doamne, cum au mai rezistat ei spunând bancuri! Au rezistat prin frică-frig-foame, iar azi sunt victime ale comunismului. Comuniunea victimelor de două parale, asta suntem! Încă vorbim o limbă ciudată, neromanică (oricât ne-am lăuda cu etnogeneza daco-romană). Nenimic. Presupunând că am fi scanaţi în permanenţă de extratereştri, cred că n-ar înţelege mare lucru despre noi. Aşa se explică, probabil, că n-am fost cotropiţi până acum. Coeficientul nostru de inteligenţă este sub standardele minime admise în galaxia lor.

 

 

E atât de lubrefiantă limba-de-partid-şi-de-stat, ţi se scurge direct din creierul de piftie, îţi apoşeşte ochii, se prelinge ca o căcuţă de sugar, dulce şi suav-puturoasă, pe la colţurile gurii. Şi cum ţi se mai despleticeşte limba, cuvintele îşi croiesc drum (de măreţe realizări!) direct din mâzga aia creieroasă până la rădăcina organului lingător. De vorbe şi de organe mai înalte. Dacă ungi pe cine trebuie cu limba asta, o să-ţi fie căldicel! Nu este ea chiar ca limba engleză. Sau ca franceza. De germană ce să mai zic, că e grea rău! Ca limba de porc în sos tartar cu măsline, nici atât! Dar este cea mai folosită şi negândită limbă din România, nu trebuie să faci efort, e bine chiar să nu oboseşti deloc. Să intri în ritm. Să devii curea de transmisie. Să priveşti fără teamă (dar paralizat de frică!) tot înainte, spre construirea societăţiisocialistemultilateraldezvoltate! Vorba şlagărului: noi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii... Nu e nevoie de nici o limbă străină, nici măcar de limba oficială, ci doar de limbajul găurilor din creier şi de golul lăuntric. Ea te supravieţuieşte biologic, te vegetează, şi îţi ţopăie pe cadavru în căutare de corpuri purtătoare. E o limbă-la-purtător. Şi uşor de deprins. Nu trebuie decât să te goleşti de memorie. În rest, totul merge ca pe roate, ca uns. E limba totală. E prea obositor să întreţii memoria lucrurilor şi a evenimentelor, unde mai pui că rişti să te doară. Aşa, fără dureri, fără întristări... doar mari sărbători muncitoreşti-colective. Voie bună între clasele muncitoare, lozinci patriotice şi aplauze frenetice. Feţe cu guri întinse până la urechi, explodând autist în zâmbetul marii împliniri populare. Cea-u-şes-cu re-a-les la al en-şpe-lea con-gres! Cea-u-şes-cu re-a-les la al en-şpe-lea con-gres! Cea-u-şes-cu re-a-les la al en-şpe-lea con-gres! Şi chiolhanurile la nivel înalt de după, şi miliţia-gărzilepatriotice-securitatea-armata întinse ca o ciupercărie peste capitală. Umblă în grupuri – de civili şi uniforme cu arma la umăr – pe străzi şi prin căminele studenţeşti. Ha, ha, ha ce glumă sinistră: ar trebui arestaţi pentru că umblă în grupuri mai mari de trei. Doamne, câte loturi ar ieşi! Pentru ce dracu i-ar închide? Bine, asta nu e o problemă. Legitimitatea creşte din nimic atunci când e stringentă nevoie. Ca bureţii de bălegar. Scuzăm mijloacele şi mergem tot înainte, cu ochii agăţaţi în vârful scopului. Scopul este măreţ, în republicamăreaţăvatră, cuib de rodşiîmpliniri. E mişto limba asta, vorbeşti la nesfârşit, guşti câte un strop, apoi merge de la sine, te vorbeşte ea pe tine. Dacă îţi place să te auzi clămpănind e şi mai mişto. Alo, tovarăşi, fiţi gravi, a venit o echipă de la televiziuneee!

Într-o zi, am avut în faţa ochilor un tablou autentic, mi s-a învăluit pe timpane, într-un grai românesc-oltenesc nepervertit. Stă cuminte acolo şi suspină din când în când. Limba autentică este întreţinută de stimuli interni – cum ar fi obişnuinţa de mic copil de a gândi, cât şi de stimuli externi – cum ar fi înfometarea. Foamea provocată de un regim criminal şi întreţinută cu ajutorul nepreţuit al înfometaţilor. Într-o zi, un bătrân ceru o pâine. Vânzătoarea – ca orice lucrătoare pe tărâmul cartelelor alimentare din Ţara Românească a Olteniei – din Craiova... Dă-mi taică şi mie o pâine pentru baba mea, care zace în pat de ani de zile. Io mănânc mămăligă cu castraveţi acri (şi arată în coşuleţul de pe mână castraveţii luaţi din Piaţa Mare), da’ ei nu pot să-i dau că e bolnavă rău şi e şi paralizată.

Eu şi sora mea – martore neputincioase? – i-am fi dat zece lei, dar ce să-şi ia de ei? De aci vorba, azi greşit interpretată, stâlcită de nostalgicii împuşcatului „Pe vremuri aveai bani, mergeai în concedii...” etc. Nu, nu aveam bani. Sigur, aveam de o pâine pe zi acolo, dar de unde să o cumpărăm întreagă? Atunci românii nu visau la un 4x4 sau la o casă cu mansardă, nu? Îşi doreau un pui întreg şi gras, lapte, ouă şi brânză, ciocolată şi portocale pentru copii, măcar pentru Pomul de Crăciun. Pe cine păcălim noi? Românii nu visau veritabil, aşa cum nu o fac nici azi. E normal că dacă atunci idealul era să mănânce mai multă carne – şi le era teamă să o spună, acum standardele ridicate sunt culese de la televizor. Nu am reuşit să îl recâştigăm pe deplin pe Moş Crăciun, detronat zeci de ani de către Moş Gerilă Siberianul. De unde să ştim să visăm frumos, dacă ni s-a băgat în creier că nu există Dumnezeu, feţi frumoşi, zâne din poveşti şi inorogi? Moş Gerilă umbla matrafoxat cu vodcă de surcele şi cu turul pantalonilor cârpit. Să fim serioşi, din frică dai în coşmar, nu în Doamna cu unicorn! Până şi visele ne-au fost reeducate...

Tragi o limbă – ce te costă, dragă (Ce-ţi dau iubita? Un kil de portocale. Păi, n-avem iubita, da’ nu vrei trei cutii de creveţi vietnamezi?)? Aşa am rezistat noi, iubindu-ne cu greaţă, făcând amor cu forţa împrejurărilor. E ca şi când ai linge un timbru poştal făcut la normă, care nu vrea să stea lipit de plic. Lipiciul nelipicios e dulce, dar necomestibil şi, în orice caz, insuficient. Ca dragostea tovărăşească – aprigă, vârtoasă, erectivă, simulată, stimulată prin colaje colectivist-patriotice –, nici urmă de fior gratuit, totul e calculat „la normă”.

Apoi, n-ar fi rău să raportăm că producţia de grâu a fost vara asta de zece tone la pogon (cum la hectar? habar n-aveţi!). Ce te costă pe tine să dai cu pixul? Dacă eşti preşedinte de CAP, ca unchiul meu, remorca se descarcă singură, direct în bătătură. N-a văzut-o nimeni! Din gaura de surplus plătim datoriile externe. Evident, o parte este pentru rezerva strategică naţională. Pentru când s-or introduce cartelele alimentare. (A-lo! ’ra-ţi-ai dra-cu-lui să fiţi că nu vă mai săturaţi! Alo, tovarăşa vânzătoare, daţi doamnă câte cinci cornuri să ajungă la toată lumea! Şi câte o sticlă de lapte, că şi noi avem copii! Da’ se poate?) Cum a murit unchiu’? Pe veceu, tocmai venise de la un chiolhan organizat de popa la biserică, de Sf. Dumitru. Au fost prezente (la bairam, că la înmormântare n-am fost nici eu, glasul strămoşilor dormea dus în mine) toate notabilităţile satului, aceleaşi de ieri, de azi şi (sunt convinsă) de mâine. L-au băut pe Sfântul Dimitrie de l-au zăpăcit. A doua zi, de pomenirea lui Dimitrie cel Nou Basarabov s-a cutremurat satul de o asemenea veste. Babele şi-au făcut câteva cruci cu gândul la ale lor, cum se obişnuieşte, poate şi-au amintit, poate că nu, că răposatul a fost demuuult, demult – hăt, ce, 16 ani sunt de ici-de-colo într-o ţară în care nu se mişcă nimic în bine, iar cronologia... ce-i aia? – preşedintele CAP-ului... Ce frumos erea, luam sapa pe spinare şi plecam spre muncă voioase, soarele era sus de tot, aproape de nămiaz, cui îi păsa? Ia să fi fost pământul nostru! Ni să stingeau stelele pe ochii cârpiţi de somn pi la trei dinspre zâuă când ne striga taica Mărinică să ne suim în car să mergem la câmp, la Iepuraş, să treierăm, la lumina lunii. Mamă, mamă, da’ a fost bine şi pe vremea astălaltă, la colectiv, că în pauza de masă nu ne-am mai fi ridicat de pe iarbă, spuneam bancuri şi glume deocheate şi trecea timpul de nu ştiam când s-a dus!

Îmi pare rău frăţioare, dar uite ce nu ţi-am mai povestit despre familia noastră (la ce n-am vrut să mă gândesc). Am fost ciudat de calmă, aşa că nu sunt sigură când a murit. Poate că a fost în seara Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, nu de Sf. Dumitru. Cică atunci ar fi murit unchiul nostru, Virgil (Vergea), fratele cel mai mare al tatei. Am aflat a doua zi, seara, şi n-am simţit absolut nimic. Retrăiesc şi acum lipsa oricărei pulsiuni, toropeala cu care am zis de ochii lumii Dumnezeu să-l ierte! Apoi, într-o sâmbată, a venit vorba la masă despre el. M-am auzit contrazicându-l pe fratele nostru cel mare, pe nenicu (cred că mama ar fi vrut să-ţi spun şi ţie la fel; fiind el născut în timpul revoltei ungurilor şi conform moravurilor ţărăneşti)... vorbeau ei despre rude de-ale noastre, care au făcut şi-au dres la înmormântare. Am spus fără să gândesc că n-am simţit nimic aflând că a murit, nici milă, nici întristare, nici bucurie. Mi-a reproşat pe un ton care te-ar fi deranjat şi pe tine că oricum ar fi fost era unchiul şi bla-bla-bla. Crede-mă, am suferit când a murit Petru Creţia, am avut o lacrimă lăuntrică pentru Doinaş, l-am plâns şi chiar i-am dat de pomană lui Ştefan Davidescu, trecut prin reeducare (şi n-o să-i iert niciodată pe cei care i-au grăbit moartea netipărindu-i memoriile la timp), l-am iubit pe Ştefan Popovici – tatăl dnei Bi – pe care-l ştiu din câteva poezii, m-am rugat aşa păgână cum sunt pentru ei şi le-am aprins lumânări. Dar n-am simţit nimic în legătură cu moartea tovarăşului preşedinte al CAP Coşoveni. Acum, mie mi se pare firesc, încercând să găsesc resorturile psihologice, psihanalitice. Dar mă turbează întrebarea – unde e domne glasul sângelui, unde? S-ar cutremura Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră s-ar revărsa, ba, toată Câmpia Română s-ar autoincendia în faţa mea dacă aş răspunde!

Tata n-a vrut să-l vadă nici când era pe patul de moarte. El era al doilea născut, dar a murit primul. Avea o vorbă: Nu vreau comunişti în familia mea. Pe frate-meu pot să-l ocolesc, dar mi-a dat Dumnezeu încă doi care nu sunt ai mei şi trebuie să-i suport. Şi mai avea una: Cine n-a făcut armata nu e bărbat! Trebuie să recunoşti, aveau o oarecare încărcătură vorbele lui. Făcuse trei ani la grăniceri, cu prima permisie după un an şi două luni.

Zice fratele nostru ăl mare: Ce vorbeşti, bă, şi ce dacă, bla-bla-bla, este fratele lui tata. Pe cuvânt? Tot aşa cum era şi când m-a trimis în „practică agricolă” la grădinile de zarzavat (în vale, la cişmea, pe vatra legendară a satului, ăsta este arealul paradisiac transformat de comunişti în grădină ceapizată)? Eram singurul copil, aveam 13-14 ani, şi stăteam în nămol până la gât şi femeile ziceau nenorocitul, să-l ia dracu, nu i-a fost milă de copilul ăsta deştept şi frumos şi aşa mai departe. Cum nu s-a sinchisit când le-a luat părinţilor noştri şi din cei câţiva ari ai grădinii de acasă, metri pe care îi permitea legea comunistă. N-a zis nimic, a deraiat subiectul. Că el are cultul familiei doar când îi convine. Şi, mai ales, este liberal... Iubite al meu frăţior, iată o pată cenuşie până la şobolaniu a comunismului românesc!

Conştientă până la vomă de schimbarea atitudinii mele (de fapt, îmi vine să zbier Jos oportunismul!), aş prefera să mă gândesc pentru o vreme la altele. Nu cred să fie posibil, decât prin mici escapade.

 

Uneori zilele sunt puf de păpădie. Dulce şi molipsitoare derivă. Pe unde trece, lasă vălătuci de conuri translucide. La un capăt picură mirosul suav al întâlnirilor neaşteptate, ţesute din istorioare mici, neconsemnate de cronică. Prin celălalt ochi, bolnave de grijile zilei se cern mititele şi mari întrebări. Se izbesc de tangibilul fără loc de întoarcere. Când pică în gol, rămâne amintirea unei atingeri mai mult închipuite. Întotdeauna cuvântul.

Ascultă cu mine vântul foşnind încetişor printre frunzele vişinului. Cântec de leagăn împietrit pe troaca de lemn a copilului. Închid ochii. Picură pere pădureţe, mici, mălăieţe şi aiuritor de parfumate. Îi deschid. Încă bine. Dacă-i închid iar, simt mătasea roşcovelor, amăruiul imortelelor sălbatice, răcoarea adormitoare din poiana cu meri, peri, corni. Ştiu, sunt sigură că am împărţit acelaşi ţinut Amnios. O simt. Într-o zi tu ai căzut din el, ca dintr-o barcă nesigură, iar eu nu te-am putut salva pentru că nu eram decât promisiunea care s-a întrupat mai târziu, împotriva tuturor previziunilor. Nu pot explica altfel de ce atunci când bucuriile mărunte îmi inundă viaţa mă sufoc: respirăm amândoi în aceeaşi păstaie.

Mă aplec pe sub păducei să miros tămâioarele şi florile coapte de cucurig. Dincolo de umbrele crengilor zăresc adăposturile căprioarelor. Nimeni nu le îngrijea ca Ion Păduraru. Pe vremea când şi cabana din inima pădurii era vie, loc al întâlnirilor ascunse, unde câinii rupeau în lanţ. Spumegau când pe potecă sau printre mărăcinişuri adulmecau alt miros decât pe-al Măriii, furişată cu măiestrie ducând coşul pe cap. Nada iubirii. Twin Peaks pare o pastişă obosită şi forţat-inteligentă pe lângă raiul tainic al pădurii mele.

De la mirosul şi zumzăirea poieniţelor copilăriei va fi venind starea în care mă trezesc oftând din rărunchi: nu este asta cea mai frumoasă moarte?

Să fie raiul altceva decât curtea mamei? Altceva decât pornirea de a sta sub mărul în floare şi de a mă lăsa în voia lalelelor roşii (cu flori cât pepenii de mari, în care te-ai putea pierde, precum Alice…); puzderii de lalele galbene, narcise simple şi bătute, panseluţe şatirate, pisicuţe alintate; lămâiţa cât copacul, din dreptul geamului de la camera mare… şi atâtea altele. Pe lângă garduri, la umbră, dragavei cu frunze tropicale, căpşuni, leuştean şi un covor verde-mov de flori de coada-rândunicii.

Atâtea flori de primăvară, şi mulţimile care-şi aşteaptă rândul: cuişoare, crini albi, imperiali şi roşii, trandafiri, bujori, micşunele, gladiole, dalii, tufănici şi crizanteme… Şi bruma asta de flori de cireş, fluturi adiind în moarte, ce nu se vor topi vreodată.

Ieri. Soră-mea încă bolnavă de prezenţa ei. Cum reuşea mama să transforme o ciorbă de buruieni într-un festin regal. Şi sărăcia în iubire. Şi durerea în datorie. Cum ştia să dea strălucire de curte domnească simplităţii. Convingerea ei când se trezeşte spunând: Nu avea nimeni mamă ca a noastră.

Liniştea grea a după-amiezii de ieri, când am ajuns la ţară. Glasul miilor de păsărele ciugulind-o, fărâmiţând-o, fără să o spargă. Mai degrabă, presărând-o ca pe o mană cerească până în ultima-mi celulă obosită.

Noaptea – în timp ce mă zvârcoleam pe afară, bolnavă, m-a năpădit oceanul brotăceilor (mama le spunea răcănei), care se revărsau dinspre bălţile de peste şosea. Un cor asurzitor, mărunt, des, impresionant, irepetabil. Mi s-a zgribulit pielea de o plăcere de neînţeles, cu miros de copilărie, de nimicuri-amintiri, promisiunea începuturilor.

Privesc, înduioşată, la un pui mic şi gălbior de găină care ciugoale dintr-o floare de năsturaş. După o noapte şi o dimineaţă de chinuri, am speriat pe toată lumea. Cât de întâmplătoare poate fi această îmbolnăvire? Un moment pentru întrebări. Ce regret cu adevărat, ce îmi lipseşte, ce întrebări nu am ştiut să formulez. Sau, ce întrebări nu trebuie puse vreodată. Teama că se poate termina totul acum, sau în clipa următoare, fără să fi aflat. Regretul că poţi dispărea atât de repede şi că nu ai spus şi nu ai făcut ceea ce ar fi trebuit. Frustrarea că nu eşti decât pastişa a ceea ce ai fi putut să fii, că majoritatea gesturilor tale au fost – iremediabil – inutile, nu au lăsat urme. Aş vrea să strâng pădurea în braţe şi să-i susur la ureche: inima mea e îmbibată de absenţe care dor.

O casă plină. Oare, câte generaţii suntem? Maria-Alexandra e ultima venită. Mama, chiar în absenţă, ne ţine strânşi aici, în casa ei. Ea ne-a ţinut mereu: Nu-mi pare rău când m-oi duce decât de copiii mei şi de casă, de curtea mea cu flori.

Ieri după-amiază am fost cu M. şi P. la pădure să luăm proor ca să reînnoim promisiunea de viaţă, atârnând crengi pe gard, la cheiul fântânii şi deasupra uşilor. Ca să-l întâmpinăm cum se cuvine pe Sfântul Gheorghe. Iubitul meu Proor! Face cât toată copilăria şi adolescenţa la un loc, în el îmi stă, acum când scriu, ghemuită viaţa. Învelită grijuliu ca într-o frunză de lipan. Păducelul nu a apucat să înflorească, a fost o primăvară întârziată de ger, de zăpezile dese, de stările de febră, friguri, nedumeriri. De întrebări înghiţite în sec. Gripe care nu se mai duc în piatră seacă. Floarea de păducel a fost leacul inimii mamei în ultimii ei ani. Puzderii firave şi parfumate, cu aromă tămăduitoare.

Încă bolnavă – fiecare centimetru din carnea mea parc-ar fi electrocutat. Iar noaptea mă cuprind friguri năprasnice. Atunci simt că mi se fărâmiţează oasele. Nu ştiu ce să fac, ce să iau. Poate că nimic. Poate că nu trebuie decât să aştept.

(Greieraşule, citesc, recitesc, scriu, corectez, ascult muzică. Şi mi te închipui, mic şi ascuns în mine, privind monitorul odată cu mine, prin ochii mei, urmărindu-mă... văzându-ţi de ale tale. Mă întreb care or fi ale tale. Dacă nu te-a sufocat nevoia mea de tine. Dacă nu te oblig, fără vreun efort special, să te gândeşti numai la mine. Aş înţelege perfect, pentru că este tocmai ceea ce simt eu. Încărcătura, intensitatea orelor renasc în mine trupul. Prezenţa ta îmi redă suflul. Aşa încât eu – cea neschimonosită – pot trece neobservată prin faţa ochilor puchinoşi ai lumii. Nu fac poezie – cum vei fi tentat să-mi zgândări în ureche –, doar îţi explic de ce şi cum sunt plină de tine. Recuperez un timp pe care nu-l credeam posibil. Fiinţa mea este veselă, tristă, bucuroasă, crispată, depresivă, uneori nevrotică şi iar fericită. A reînviat, şi-a redobândit integritatea de când ai atins-o cu singurătatea-ţi ce tânjeşte după tandreţe.)