Iulian Sîrbu

 

Ghici cine vine la cină?

(nu e vorba de celebrul film)

 

            Într-o după-amiază (mai spre seară) eram singur acasă. Toţi erau plecaţi pe unde aveau treabă, numai eu se pare că nu aveam nimic de făcut. Adevărul e că nu mă simţeam prea bine. Mă ţinea un junghi în partea stângă (aoleu, inima e acolo!) şi eram moale ca o cârpă. M-am dus (ştiu, sună ca dracu’) la bucătărie să-mi fac un ceai, cu gândul că mă va linişti puţin. După ce-l beau, desigur. Tocmai pusesem lichidul aburitor în cană, când cineva sună la uşă.

Cine să fie la ora asta? M-am uitat pe vizor, dar nu distingeam bine cine este (pe casa scărilor e un bec chior). Fie ce-o fi! Am deschis uşa. În prag stătea Moartea. Cum adică? Care moarte, te-ai tâmpit? veţi zice voi. Dacă vă spun că era Moartea, aşa cum am văzut-o în tot felul de picturi şi ilustraţii. Îmbrăcată în negru şi cu coasa în mână. Instantaneu am simţit că mă doare mai tare în stânga. Eram paralizat. Nu mă puteam mişca şi nici nu puteam scoate un cuvânt.

- Hei, ce stai cu limba în gură? grăi Moartea. Nu mă inviţi înăuntru?

Cu mişcări de somnambul, m-am dat la o parte şi i-am făcut semn să intre.

- Scuză-mă, cred că te-am speriat puţin! N-am venit la tine. Am venit la vecinul de la trei, dar trebuie să mai aştept... că nu-i încă gata. E doctorul la el şi m-a încurcat şi pe mine şi pe el. M-am gândit să aştept aici până o să fie gata, mai ales că şi tu eşti clientul meu. Nu acum, nu te speria, cândva în viitor!

Moartea rezemă coasa de perete, lângă cuier.

- Sper că nu te încurcă dacă pun asta aici. Şefii ne obligă să umblăm cu tot echipamentul ăsta ridicol. Cică aşa ne vor recunoaşte pământenii mai uşor.

            Ce-i drept, la mine a funcţionat. Am recunoscut-o imediat.

 Moartea îşi scoase veşmântul negru şi-l atârnă în cuier. De fapt, avea înfăţişarea unui bărbat bine făcut, îmbrăcat cu un pulover modern şi în blugi. În picioare avea nişte ghete negre. Şi blugii erau negri. Mi-a trecut prin cap că cineva face glume cu mine. Sau poate era mai grav. Poate individul folosea o metodă nouă pentru jefuitul locuinţelor. Instinctiv m-am uitat după ceva care să-mi folosească ca armă de apărare.

- Ştiu la ce te gândeşti, spuse Moartea (acuma nu mai ştiam dacă mai puteam folosi apelativul ăsta). Stai liniştit, nu am venit să-ţi fac rău. Nu sunt decât unul din slujitorii Morţii. Şi ca să mă crezi, uită-te puţin la mine.

            Arunc o privire spre el şi văd cum începe să dispară, încetul cu încetul, până nu mai rămâne nimic din el. Doar recuzita din hol. Ciudat. În loc să mă sperii mai tare, parcă mă simţeam mai liniştit.

- Ei, vezi că n-ai de ce să te sperii? se auzi vocea acelui slujitor. Şi începu să prindă contur din nou.

- Să înţeleg că eşti un fel de înger? reuşii eu să îndrug.

- Se poate spune şi aşa, ca să-ţi fie mai simplu.

Mă uitam la el cu o privire mai puţin inteligentă. Nu prea eram lămurit cum stă treaba. Până la urmă se pare că nu el era Moartea. Dar, totuşi, mă întrebam eu în sinea mea, exista undeva o Moarte care coordona totul?

-          Văd că nu eşti lămurit încă. Hai să-ţi răspund la întrebări, cred că ţi-ai dat seama că-ţi pot citi gândurile.

Da, simţisem eu că mă cam citea. Aşadar, exista o Moarte supremă care să-i conducă pe aceşti îngeri?

-          Nu este nicio Moarte, cel puţin nu aşa cum v-o imaginaţi voi, pământenii. Aaaa, poţi să-mi spui Vasile, asta ca să comunicăm mai uşor.

Daa, interesant! Pe Moarte o cheamă Vasile. Sau, mă rog, pe acest mesager al ei.

-          Există un fel de Serviciu care se ocupă de cei care mor. E cam greu să-ţi explic, dar am să încerc să găsesc lucruri cu care eşti familiar, ca să mă poţi înţelege. Serviciul ăsta are un şef, să-i spunem Marele Şef sau Moartea, cum vă place vouă să o numiţi. Dacă ai vedea-o cum arată! Mamăă!

-          Vasile, eu credeam că Moartea trebuie să arate înfricoşător.

Trebuie să fiu nebun. Îi spun Vasile mesagerului morţii. Dar, de fapt, el mi-a dat voie.

-          Daaa, aşa şi arată! Înfricoşător de frumoasă. Dar să continui. Noi, îngerii, suntem împărţiţi pe birouri şi avem grijă de mai mulţi pământeni, atunci când vine sorocul. În momentul când vei fi în pragul morţii o să mă vezi din nou. Chiar dacă asta o să se întâmple în Australia, de exemplu.

-          Cum adică? Dacă mor la mama dracului tot tu vii după mine?

-          Daaa, aşa e regula. Ia spune-mi, ai ceva de băut pe aici?

-          Păi am nişte apă plată.

-          Eu am întrebat dacă ai ceva de băut, adică ţuică sau whisky sau altceva de genu’.

-          Păi am nişte ţuică de la socru-meu, dar voi aveţi voie să beţi?

-          Ei, oficial nu prea, dar eu mai încalc din când în când ordinele. Însă numai puţin.

În drum spre cămara unde aveam sticla de ţuică, mă gândeam cum să scap de beleaua asta de aşa-zis înger. Dar mi-am frânat brusc gândurile. Trebuia să nu mă mai gândesc la nimic. Musafirul meu putea citi  ce-mi trece prin cap.

-          Nu-ţi fă probleme, că nu mai stau mult, spuse musafirul meu în timp ce îşi turna băutura în pahar. Oricum, mă bucur să te cunosc acum, înainte să te iau cu mine.

 Sincer, eu nu prea mă bucuram. Nu vedeam cu ce ar fi trebuit să mă încălzească treaba asta. Dar aveam o întrebare la care chiar eram al dracului de curios să ştiu răspunsul.

-          Vasile, n-ai putea să-mi spui când o să-mi vină rândul? întrebai şi eu aşa, într-o doară.

-          Nuuu! Nu merge aşa! Noi, îngerii morţii, nu avem acces la datele astea. Suntem anunţaţi doar cu puţin înainte să se întâmple nefericitul eveniment.

Eram dezamăgit. Speram să mă aleg cu un răspuns mai exact, astfel încât să mă pot pregăti din timp pentru ultimul drum. Nu de alta, dar n-aş vrea să mă găsească Vasile, când va veni pentru mine, total nepregătit sau într-o poziţie dizgraţioasă.

            Între timp acesta îşi mai turnă ţuică în pahar şi o dădu peste cap.

-          Bună ţuică! Te rog să-i transmiţi salutări socrului tău. Să-l feliciţi din partea mea pentru marfa asta grozavă.

Daaa, mă şi vedeam mergând la socru-meu şi trântindu-i în faţă: „Tată socrule, Moartea îţi transmite salutări. Apropo să ştii că i-a plăcut ţuica ta!”.

-          Vasile, dar nu-l ai şi pe el drept client?

-          Nu, Iulian. Nu e pe lista mea. De asta te-am rugat pe tine să-l saluţi.

Mă gândeam să-i mai pun nişte întrebări, dar Vasile puse paharul pe masă şi se ridică în picioare.

-          Trebuie să plec! Vecinul tău e gata de ultimul drum.

L-am condus până în holul de la intrare. Îşi îmbrăcă mantia neagră şi îşi luă coasa rezemată de perete.

- Gata, am plecat! La revedere!

Şi dispăru instantaneu. Nici n-am mai apucat să-i spun „la revedere”. Dar oare mai doream să-l revăd? Nu, nu prea. Însă nu era după cum vroiam eu.

Am rămas gânditor, cu sticla de ţuică şi paharul în faţă, mai mult timp. Aşa m-a găsit şi nevasta când s-a întors din oraş.

-          Ei, ce faci? m-a întrebat ea, uitându-se cam chiorâş la mine.

-          Nu mă simt prea bine.

-          Păi, cred şi eu că nu te simţi bine dacă ai băut atâta ţuică!

M-am uitat mai atent la sticlă şi abia atunci mi-am dat seama că Vasile băuse jumătate din ea. Era cât pe ce să-i spun soţiei că n-am pus strop de ţuică în gură. Dar m-am frânat la timp. Ce puteam să-i spun? Că Moartea a fost în vizită pe la mine şi am tratat-o cu tărie? Şi că pe Moarte o chema Vasile?

N-am mai comentat nimic. M-am retras în dormitor şi m-am culcat. Am visat că mă pregăteam să mor, dar nu puteam, pentru că nu mai apărea îngerul. Fără el se pare că nu puteam trece Dincolo. Al dracului Vasile! Întârzia tocmai acum, când aveam mare nevoie de el.